Un profesor de neuitat: Henri Wald

Cînd studentul de odinioară îşi evocă profesorul, la ce anume se gîndeşte el mai întii? La
gesturile acestuia? La intonaţia vocii lui? La cele spuse? La mimică? Pesemne că în chip
spontan la toate laolaltă, pentru că altminteri cum s-ar alcătui în noi imaginea profesorului,
imaginea aceea cu care despicăm apoi timpul şi îl împiedicăm să se aşeze, cu nerăbdarea şi
uitarea lui, peste personajul real?
„Imaginea" lui Henri Wald, cu care eu şi alţii care i-am fost studenţi în anii '60 despicăm
astăzi timpul uitării, este aceea ajubilaţiei infinite a vorbirii. Rar mi-a fost dat să văd un om la
care peroraţia se însoţeşte cu o bucurie a actului vecină cu impudoarea. Henri Wald vorbea în
amfiteatrul Facultăţii de Filozofie cu tot trupul. Podiumul cu catedra era scena; o scenă pe
care o utiliza intens, folosind tehnica unui actor modern care nu-şi poate declama rolul decît
în necontenită mişcare: mîinile ciocăneau neîncetat aerul, vizualizînd punctuaţia discursului,
pe care vocea îl alcătuia din răriri ale silabelor, cuvîntul pă-rînd că se înscrie în aer ca o
statuetă micuţă, urmată de îndată de alta, care ieşea la fel, gata modelată, din gura şi mîinile
oratorului. Această sculpturalitate succesivă a discursului dădea frazelor lui Wald o
materialitate invizibilă, aşa încît, la capătul fiecărei

ore, amfiteatrul părea încă plin de dansul vorbelor sale, care continuau să deplaseze bucăţi
de aer de-a lungul încăperii şi să ne dea senzaţia că sîntem înconjuraţi de mari roiuri de
cuvinte. Un discurs în care fiecare cuvînt devenea important, pentru că fiecare cuvînt era
subliniat prin intonaţie, prin convulsia mîinii, prin înclinarea trunchiului, prin scuturarea
capului, prin schimbarea călcăturii pe podium, de la tropăitura măruntă, pe loc, pînă la pasul
deschis mare şi însoţind, ca un uriaş punct, închiderea frazei. „Cre-tă!" Rostind acest cuvînt,
profesorul ia creta în mînă şi o agită demonstrativ, strîngînd-o, cu vîrful în sus, între patru
degete şi aducînd-o în dreptul nasului. în clipa aceea creta ne pătrunde în creier. „Cre-ta-e-
albă! Acesta e un e-nunţ pre-di-ca-tiv!" Albeaţa predicată despre cretă se înfige, alături de
cretă, în creierul nostru. „Lam-pă!" Degetul străpunge aerul în sus, îl somează să se dea la o
parte, pentru a ajunge pînă la lampa din plafonul amfiteatrului. Arătată cu atîta vehemenţă,
lampa devine pentru noi obiectul cel mai important din lume şi se aşază în mintea noastră, la
loc de cinste, alături de cretă şi de albeaţa ei.
 Nu e nevoie să notezi nimic. De altfel nici nu poţi, pentru că vorbirea profesorului e un
spectacol-hipnoză, pe care nu poţi decît să-1 urmăreşti cu gura căscată şi cu privirea atîrnată
de vibraţia necontenită a degetelor. Puteai să nu te laşi prins în enorma lui bucurie? Cînd un
om trăieşte extazul vorbirii, conţinutul ei devine neimportant. La Henri Wald vorbirea
devenea erotică şi delirul contamina. A fost un profesor mare, dacă acceptăm că suprema
condiţie a măreţiei profesorului este să nu plictiseşti. Or, e limpede, poţi să nu plictiseşti prin
ce spui sau prin cum spui. (Cînd ambele se unesc, avem de-a face cu genii ale catedrei.) Wald
aparţine celei de a doua categorii. Trebuie să acceptăm că nu era lesne defel să intri în transă
vorbind despre „logica dialectică".
Lui Henri Wald îi place să se considere, şi astăzi încă, un gînditor marxist. Nu cred de fapt
că a reuşit vreodată să fie, pentru că temperamental acest lucru îi este refuzat. A fost mereu
prea personal ca să îi stea bine uniforma unui partid totalitar şi, cu atît mai puţin, uniforma
unui partid al gîndirii. Simţul acut al umorului, facilitatea cu care obţine calamburul, ironia cu
inflexiuni melancolice şi erotica vorbirii de care am amintit, opusă limbajului gri şi lemnos,
nu pot merge mînă în mînă cu o gîndire în esenţa ei tîmpă.
Se mai cuvine să spun că am fost ani de zile foarte aproape de el, cum din păcate nu am
mai putut fi în ultima vreme, tocmai cînd avea mai multă nevoie de prieteni, afecţiunea pe
care i-o port devenind astfel mai bogată prin sentimentul de vinovăţie care o însoţeşte mereu.
Adevărul e că mi-a intersectat destinul într-un moment în care totul înjur, dacă voiai să-ţi
păstrezi integritatea, te desfiinţa. Avînd caracter şi înfruntînd lichelele, m-a ajutat să-mi
păstrez pînă tîrziu o anumită puritate a fiinţei într-un mediu în care majoritatea sfîrşea prin a
se ticăloşi.
Aş vrea să mă ştie alături la cei 75 de ani pe care îi împlineşte în suferinţă, încăpăţînare şi
în singurătatea devastatoare a crepusculului. Să-mi dea voie să ritmez patetic, ca el odinioară,
fiece silabă a cuvîn-tului: vă îm-bră-ţi-şez!