Nichita si Securitatea

O ÎNTÂMPINARE

Istoriografia română – cea generală, dar și cea literară – s-a(u) îmbogățit, datorită anumitor caracteristici ale timpului nostru, cu un compartiment întreg de mărturii controversate. Existența acestora se leagă de afirmarea impetuoasă, de-a lungul secolului XX, a totalitarismelor roșii și brune, de insurecțiile și războaiele (unele, civile) care au înlăturat pentru o vreme, uneori decenii de-a rândul, de la conducerea statelor europene guvernele democratice. Sub conducerile autoritare, polițiile secrete au fost chemate să execute servicii complexe: de la eliminarea din viață ori măcar din circuitul public, definitiv ori numai o perioadă anume, personajele indezirabile, până la mai subtila și mai persuasiva, mai îndelungata prevenție a evenimentelor neplăcute sau de-a dreptul periculoase. Așa se face că agenți mai mult sau mai puțin discreți, disimulați, nu o dată, în personaje cordiale, dublați și triplați de voluntari specializați în delațiune (nu, nu toți erau voluntari, se numărau printre ei și oameni constrânși la acest joc, șantajați, urmăriți ei înșiși, dar rezultatul era cam același), dădeau seama superiorilor ierarhici de tot ceea ce putea prezenta potențialități incomode. Așa se face că, măcar pentru unele cazuri de urmăriți în scopuri politice, chiar dacă respectivii nu făceau politică militantă, rapoartele de Securitate – se știe prea bine de-acum – au ținut locul jurnalului lui Eckermann pe lângă Goethe; desigur, în redactarea unor voci de diverse calități și niveluri de pregătire, dar având mereu în fața ochilor sarcina de a raporta ce anume contravenea politicii Partidului Comunist Român în comportamentul și în atitudinile celui urmărit.

Astfel de izvoare ale cunoașterii istorice nu sunt noi. Nu secolul XX a inventat delațiunea, supravegherea și chiar persecutarea incomozilor. Trecând peste episoadele notorii ale politicii dictatorului roman Sylla, peste excesele de același fel care pot fi regăsite prin biografiile celor doisprezece cezari scrise de Suetonius, probabil cazurile cele mai cunoscute, mai notorii, rămân, cel puțin în bibliografia europeană a chestiunii, două episoade occidentale. Este vorba despre reconstituirea lui Emmanuel Leroy Ladurie referitoare la Montaillou, satul occitan din 1294 până în 1324, pe baza mărturiilor smulse prin tortură și bătăi de inchizitorul Jacques Fournier, trimis printre ereticii acelui sat în sec. al XIII-lea, și de reconstituirea lui Carlo Ginzburg din Brânza și viermii, relatare despre ereziile proferate de un morar italian, Menocchio (1532-1599), în sec. al XVI-lea, la baza documentării istoricului stând, și de astă dată, dosarul alcătuit de Inchiziție. Sunt două dintre cele mai notorii exemple de mărturii istorice prețioase, desigur manipulative și folosite pentru a instrumenta acuze distructive la adresa celor vizați; dar omologate de cercetarea istorică modernă ca surse prețioase de informare cu privire la destinul colectiv al unui sat occitan atins de erezia cathară și, respectiv, privitoare la un eretic mirabil din Italia barocului.

Deosebirea capitală dintre astfel de izvoare și cele recuperate pe seama Securității – parțial și selectiv, pentru că doar așa s-au oferit ele cercetătorului în urma trierii interne din cadrul instituției deținătoare a arhivelor – este că în respectivele dosare ale Inchiziției era vorba despre cazuri de excepție, numeric minoritare în raport cu ansamblul societății timpului, în timp ce procedurile Securității vizau, tot mai mult, mai acaparator, o majoritate a societății românești, constituind o procedură frecventă, aproape „standard, de tratare a cetățenilor, în dozaje diverse. De unde inițial existau „doar 5000 de ofițeri de Securitate, în numai doi-trei ani numărul lor a crescut la 15.000, iar în 1989 la 20.000, coordonând circa 400.000 de informatori. Treptat, România socialistă s-a transformat nu doar într-o dictatură politică de extremă stângă, ci și într-un stat unde casta ofițerilor sub acoperire, secondată de tagma delatorilor consecvenți (mulți dintre ei și retribuiți), își întindea tentaculele pentru a controla nu doar potențialul coroziv la adresa regimului, ci chiar viața intimă a cetățenilor săi, până la cei anonimi.

Nichita Stănescu nu făcea parte din media statistică a românilor. El a fost, încă din anii 1960, unul dintre artiștii de relief ai limbii române, iar receptarea sa critică, precum și reacția publicului, nu lasă nicio îndoială asupra acestui fapt. Considerat o vreme un congener valoros al elitei de poeți care, în generația lui, era constituită din Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru și alții asemenea, el a spart împreună cu ei antiperformanța literară a realismului socialist sau a proletcultismului dominant în vremea Anei Pauker și a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Ulterior, pe când deja Nichita Stănescu atinsese un apogeu al carierei sale literare, publicându-și multe dintre cărțile de referință până în 1970, s-a glosat despre cuplul complementar de poeți care se bucurau de aprecierea mapamondului, detașându-se parcă de ceilalți, Nichita Stănescu și Marin Sorescu. În 1975, când creația lui era deja încununată cu Premiul Herder, poezia lui era antologată în colecția de carte cea mai populară și cu cele mai mari tiraje. Starea poeziei apărea în seria „Biblioteca pentru toți" a Editurii Minerva, devenind repede un best seller și părând că a tranșat cumva competiția în favoarea liricii nichitastănesciene. Puțini cititori înțelegeau universul liric propus de Nichita, dar majoritatea erau frapați de noutatea articulării versurilor, de retorica metalingvistică – s-a spus – a demersului său, și de insolitul cu iz de metafizică al poemelor sale. Desprinse total, în marea lor majoritate, de orice circumstanțiere istorică și autobiografică nemitizată, neridicată prea des la invocație ori exclamație, această poezie îi asigura autorului nu numai un uriaș prestigiu printre contemporani, ci și o posteritate confortabilă. În 13 decembrie 1983, când artistul se stingea – prea devreme, la doar 50 de ani –, sentimentul iubitorilor de literatură și de cultură română era că s-a prăbușit un nou Eminescu, lăsând lumea mai singură.

Trebuie spus însă că Nichita Stănescu nu a părut să onoreze biografic pariul său liric. În timp ce poezia lui plutea, idealistă, înaripată, peste mizeriile cotidianului, prietenia celui care o scria față de oricine și, nu o dată, tocmai față de oficiali ai regimului, nu era de natură să îi atragă un plus de respect printre cei care ar fi așteptat din partea lui și o verticalitate civică. Dacă mulți dintre cei care îl citeau cu fervoare au trecut totuși, cum-necum, peste această incomoditate, care îi întuneca profilul caricaturizându-i-l, măcar în parte, în cel al unui soi de colaboraționist (în aceeași vreme, Constantin Noica nu părea, nici el, altfel), meritul este al poeziei lui, cu adevărat originală.

Au trebuit să treacă mai multe decenii până când astăzi, dobândind acces la fondul arhivistic al Securității referitor la Nichita, să apară dovezile că lucrurile nu au stat tocmai astfel. Din acest punct de vedere, cartea de față se cuvine privită ca un act de onoare și de justiție morală, chipul poetului fiind reabilitat, în sfârșit, cu probe care atârnă greu în cumpănă. Observarea vigilentă și raportarea fără preget ori tergiversare a cuvintelor, atitudinilor, contextelor în care Nichita Stănescu s-a raportat critic la dictatură, la supravegherea cetățenilor, la cenzură și la multe dintre opreliștile care barau calea românilor către libertate permite astăzi reconstituirea mai adecvată, pentru că este mai adevărată, a modului lui de a fi și de a înțelege faptul de viață; dar și al creatorului de literatură și de conștiință artistică în acele vremuri, nu tocmai îndepărtate.

Exista, desigur, dialogul de mare importanță și valoare al lui Aurelian Titu Dumitrescu cu Nichita Stănescu din Antimetafizica (1983). Acolo însă era pariul unui dialog direct, purtat între doi artiști, interesând mai cu seamă literatura, în timp ce dincoace, din mozaicul vocilor disimulate sub pseudonime, adeseori se cerne o altă statură a celui urmărit și supravegheat în permanență. Este statura omului spontan, adevărat, netrecut prin meșteșugul retoricii de relevanță culturală; a celui care își trăiește, cu bune și cu rele, viața...

Din punctul de vedere al supravegherii polițienești, Fabian Anton dezvăluie tot ceea ce a putut găsi referitor la temă în documentele accesibile până astăzi. Potrivit acestora, Nichita Stănescu a fost atent și îndeaproape pus sub observație, prin turnători, dar și prin mijloace tehnice de supraveghere, încă din 1970. S-ar putea crede că viața poetului ar putea fi împărțită în anii dinainte și cei de după acest moment, în care dictatura s-a străduit să îl prindă în insectar. Fără a avea dovezi, ci bizuindu-mă pe o pură intuiție, aș crede că Nichita Stănescu, activ în literatură încă din anii ١٩٥٠, debutând în ١٩٥٧ și devenind în anii următori corector la o prestigioasă revistă literară din capitală, nu avea cum să scape interesului ager al „Cooperativei Ochiul și Timpanul" (cum i se spunea, într-o vreme, Securității) într-o epocă în care stalinismul nu se încheiase nici în România și când însăși Securitatea urma să se reconfigureze întrucâtva. Este deci foarte posibil ca alte cercetări, poate chiar alte dosare, să aducă, cine știe, în atenție aspecte ale acestei supravegheri din perioada 1958-1970, completând cu noi mărturii ceea ce cunoaștem deja sau/și aflăm despre marele poet și viața lui înghesuită sub talpa inflexibilă a cizmei ofițerești. Nu vor fi așteptat oamenii cu ochelari fumurii până a fost Nichita numit redactor-șef adjunct la România Literară, condusă de bunul lui prieten Nicolae Breban, spre a se interesa de el. Ca să fie numit într-un post de conducere de către Dumitru Popescu-Dumnezeu trebuie să fi primit, chiar și fără să o știe, dincolo de opțiunea favorabilă a lui Breban însuși, girul Partidului Comunist cel bine servit și informat de Securitate.

Există în volumul de față numeroase prilejuri de meditație și întrebări cărora se va cuveni să li se dea un răspuns cât mai clar pe viitor. Nu știm, de pildă, pe ce se baza afinitatea lui Nichita Stănescu față de Eugen Barbu, un scriitor de talent, dar, în același timp, un plagiator dovedit; asta cu atât mai mult, cu cât poetul era prieten și cu Fănuș Neagu, cel care îi dezvăluise aceluia primul plagiat (cel legat de Principele, celălalt, multiplu, din Incognito fiind ulterior și neavând de-a face cu Fănuș Neagu). O întrebare similară vizează și cazul lui Ion Gheorghe, dezvăluit în respectiva postură de poetul Dorin Tudoran. Ceea ce atrage atenția asupra unei alte chestiuni: raportarea autorului Necuvintelor la principalii oponenți la dictatură dintre colegii săi. El și-a mărturisit reticențele atât față de Paul Goma, cât și în raport cu Dorin Tudoran. Apartenență la alte „găști" literare? Loialitate față de statul român, fie el și exprimat de un regim nedemn, de dictatură? Antipatii personale? Conformism? Spaimă?

Până la judecățile posterității, să parcurgem cu atenția și cu onestitatea cuvenită probele: cele deja cunoscute și cele pe care acest volum le pune pe masă, invitând la reabilitarea unui poet suspectat de colaboraționism, dar și la cunoașterea mai nuanțată a circumstanțelor de viață, a prieteniilor și a servituților cărora a trebuit să le facă față spre a-și putea da la iveală opera strălucitoare. Și, dincolo de toate acestea, o rememorare – intermediată de altfel de memorie – a anilor ١٩٧٠ în România...

Momentul actual este favorabil unei bune întâmpinări a acestei documentații. Deja Mircea Cărtărescu îi pastișa elocvent poezia în Levantul, introducându-l astfel în șirul marilor poeți români de la care se revendica (de la Ioan Budai-Deleanu, Dimitrie Bolintineanu și Eminescu începând). În anii din urmă însă, criticul literar Nicolae Manolescu și, apoi, Răzvan Voncu i-au făcut dreptate lui Nichita Stănescu cel din ultima etapă de creație, arătând cu solide argumente cum și-a știut reinventa poetul scrisul în Măreția frigului (1982). Noul Nichita, „probabil cel mai original poet român de după Al Doilea Război" (Nicolae Manolescu) răsare astfel, pentru admiratorii scrisului său, atât din analizele cele mai proaspete ale prețioasei lui moșteniri literare, cât și din vrafurile de documente secrete ale răposatei Securități.

Ovidiu PECICAN

„O pată de sânge care vorbește"

NICHITA STĂNESCU ÎN ARHIVELE SECURITĂȚII

Deşi CNSAS este activ de aproape un sfert de veac, până astăzi nimeni nu a avut curiozitatea să cerceteze, măcar, dacă Nichita Stănescu a fost urmărit de Securitate sau, dimpotrivă, dacă a făcut parte din „cealaltă tabără", cea a turnătorilor.

Dacă un asemenea demers, absolut necesar, ar fi avut loc la timpul potrivit, astăzi ne-am fi aflat, cu siguranță, întru cu totul alt punct în ceea ce privește evaluarea atitudinii şi comportamentului marelui poet.

Cu toate că Nichita nu și-a manifestat niciodată în mod public nemulțumirea sau ostilitatea la adresa regimului comunist, afirmându-se chiar printr-o serie de gesturi de curtoazie față de acesta, atât în opera sa, cât și în viața personală, Securitatea îi va deschide un prim dosar (de urmărire informativă)¹ în luna mai a anului 1970 („an al agravării iremediabile a unei lungi și sfâşietoare crize existențiale", după cum avea să declare prietenul său, Alexandru Condeescu), îi va instala în locuință un sistem de ascultare (T.O.) şi îi va rezerva un amplu Dosar Documentar (nr. 10966²), ce are nu mai puţin de 4 volume.

Cercetarea documentelor aflate în aceste dosare ne face să afirmăm cu certitudine că, în ele,