Sei sulla pagina 1di 17

1

SFÂNTA EVANGHELIE DE LA IOAN

Autorul Evangheliei

Biserica a ş tiut dintotdeauna că Evanghelia a patra a fost scris ă de Sf. Ioan, cel mai tân ăr dintre Apostoli, ucenicul care la Cina cea de Tain ă ş i-a plecat capul pe pieptul Domnului. Autorul nu se prezintă îns ă nicăieri în cuprinsul Evangheliei. Dar tocmai această tăcere a sa confirmă Tradiţia : grija pe care o are autorul acestei minunate ş i unice scrieri apostolice de a evita s ă pomenească nu numai numele s ău, al lui Ioan, ci ş i numele fratelui s ău Iacov, precum ş i numele lui Zevedeu, tatăl s ău, ş i al Salomeii, mama sa, constituie ea îns ăş i o semn ătură cum nu se poate mai clar ă ş i mai gr ăitoare. Este semn ă tura smereniei. Apostolul iubirii poate fi numit deopotriv ă, cu drept cuvânt, ş i Apostolul smereniei.

1. M ă rturia Tradiţiei

Informaţiile Tradiţiei vechi a Bisericii asupra originii ş i autorului Evangheliei a patra sunt mai numeroase ş i mai detaliate decât cele privitoare la Evangheliile sinoptice. Unele dintre ele prezintă îns ă dificultăţi, exploatate din plin de cei ce refuză Sfântului Apostol Ioan calitatea de autor al Evangheliei. Din mărturiile existente este cum nu se poate mai clar că Evanghelia a patra era larg cunoscută ş i recunoscută ca oper ă a Apostolului Ioan încă în prima parte a secolului al II-lea. Astfel, Sf. Ignatie al Antiohiei (Teoforul), martirizat pe la anul 107 sau 110, dovedeş te, în Epistolele sale, o mare familiaritate cu scrierile Sf. Ioan. Deş i el nu le citează nicăieri în mod direct, totuş i se vede că ş i-a impropriat înv ăţătura ş i spiritul însu ş i al acestor scrieri.

Sf. Policarp, episcopul Smirnei, în a sa Epistolă către Filipeni (VII, 1), scrisă la puţin timp dup ă martiriul Sf. Ignatie, deci între anii 110 ş i 120, citează Epistola I Ioan (4, 2-3) care, dup ă cum se ş tie, este strâns înrudită cu Evanghelia a patra, fiind ca un fel de introducere a acesteia. Sf. Iustin Martirul, în prima sa Apologie, scrisă pe la anul 150, şi în Dialogul cu iudeul Trifon, care datează din jurul anului 160, face aluzii clare la Evanghelia de la Ioan. În continuare, aluziile, citatele ş i men ţiunile se înmulţesc. Ereticul Valentin ş i ucenicii s ăi Ptolemeu ş i Heracleon ş i Sf. Irineu al Lyonului care-i combate (prin anii 173-180), ereticul Marcion (pe la anul 140) ş i Meliton de Sardes care scrie împotriva lui (pe la 160-170), ereticii montaniş ti (între 156 ş i 172) ş i adversarii lor ortodocş i Apolinarie de Ierapolis ş i Apoloniu - cu to ţii mărturisesc - direct sau indirect - despre autoritatea incontestabilă ş i universală de care se bucura Evanghelia de la Ioan în Biserica de atunci. Taţian a ş i alcătuit (pe la anul 175) vestita sa lucrare intitulată Diatessaron, adică o «evanghelie« din cele patru, ceea ce înseamn ă că încă de atunci canonicitatea celor patru Sfinte Evanghelii - deci, inclusiv, a Evangheliei a patra - era un fapt mai presus de orice îndoială ş i adânc intrat în con ş tiin ţa Bisericii. Există îns ă ş i mărturii directe referitoare la autorul Evangheliei a patra. Astfel, Clement Alexandrinul (+ între anii 211-216), în lucrarea sa Ipotipoze, care s-a pierdut, dar din care Eusebiu de Cezareea ne p ăstrează unele fragmente, zice : «Cât despre Ioan, cel din urmă, v ăzând că cele trupeş ti [ale vieţii lui Hristos] au fost puse în lumin ă în [celelalte] Evanghelii, la îndemnul ucenicilor s ăi ş i fiind luminat de Duhul Sfânt, a alcătuit o Evanghelie duhovnicească» .

2

Prologul antimarcionit (160-180) se exprimă astfel : «Evanghelia de la Ioan a fost descoperită ş i dată Bisericilor de către Ioan, pe când era încă în trup; aceasta ne-o spune unul dintre cei mai dragi ucenici ai s ăi, Papias din Ierapolis, în ultimele cinci căr ţi ale sale.» Canonul Muratori (180 - 200), ne ofer ă această importantă mărturie:

«DESPRE A PATRA DINTRE EVANGHELII: CEA A LUI IOAN, UNUL DINTRE UCENICI. La cererea celor împreun ă cu el ucenici ş i episcopi, el a zis : „Postiţi împreună cu mine trei zile [începând de] astăzi ş i ceea ce se va descoperi fiecăruia, unuia sau altuia dintre noi, vom spune-o.“ În aceeaş i noapte, i s-a descoperit lui Andrei, unul dintre apostoli, că, cu

condiţia revizuirii de către to ţi, Ioan este acela care, în numele s ău, trebuie s ă pun ă în scris toate lucrurile. Astfel, deş i sunt diferite în fiecare din scrierile evanghelice începuturile, ş aş a cum ne sunt eleţ înv ăţate, aceasta nu are nici-o importanţă pentru credincio ş i, deoarece, prin lucrarea unicului Duh, principalul [autor], în toate au fost înf ăţiş ate toate lucrurile: privind naş terea, patimile, învierea, discu ţia [lui Iisus] cu ucenicii S ăi ş i cele dou ă veniri ale Sale:

prima în umilin ţă, dispreţuit, care s-a petrecut ; ş i a doua, cu putere împ ăr ătească, str ălucită, care va avea loc. Ce-i, deci, de mirare dacă Ioan cu atâta autoritate se pronun ţă asupra fiecărui punct, chiar în Epistolele sale, zicând despre sine însu ş i : „Ce am v ăzut cu ochii no ş tri ş i am auzit cu urechile [noastre] ş i ceea ce mâinile noastre au pipăit, acestea vi le scriem“?» Se pare că acest text vizează erezia numită mai târziu de Sf. Epifanie (la mijlocul sec. IV) a alogilor, adică a acelora ce se pronun ţau împotriva Evangheliei Logosului (Cuvântului), care nu este alta decât Evanghelia de la Ioan. Este cunoscut, în această privin ţă, cazul preotului Caius din Roma care, pe la anul 200, într-un tratat polemic împotriva montaniş tilor, deoarece aceş ti eretici f ăceau mare caz de Evanghelia de la Ioan, se pronun ţă împotriva acestei Evanghelii. Dar acest Caius, comb ătut puternic de Sf. Irineu ş i de Sf. Ipolit, n-a avut urmaş i care s ă -i îmbr ăţiş eze contestarea. O mărturie scurtă, dar cum nu se poate mai clară, ne-a lăsat Sf. Irineu (care- ş i scria lucrarea pe la anul 185) : «Apoi Ioan, ucenicul Domnului, cel care s-a aplecat pe pieptul Lui, a scos ş i el o Evanghelie pe când petrecea în Efesul Asiei» . Această mărturie este de o importan ţă deosebită, deoarece Sf. Irineu l-a cunoscut pe Sf. Policarp al Smirnei, ucenic al Apostolilor. Scriindu-i (în jurul anului 190) lui Florinus, un prieten al s ău din copilărie care îns ă căzuse în erezie - fragmente din această scrisoare ne-au fost transmise de Eusebiu de Cezareea - , Sf. Irineu spune despre relaţia sa cu Sf. Policarp următoarele : «Aceste înv ăţături ale tale, Florine, nu sunt izvorâte - ca s ă nu folosesc cuvinte

grele - dintr-o judecată s ăn ătoas ă. Ele nu se împacă cu cele ale Bisericii

Dar nici preo ţii mai

în vârstă, care au fost înainte de noi ş i care au tr ăit împreun ă cu Apostolii, n-au putut s ă- ţi transmită asemenea înv ăţături. Te vedeam când eram copil în Asia inferioară pe lâng ă Policarp; aveai pe atunci o str ălucită poziţie la curtea împ ăr ătească ş i te sileai s ă ai un bun renume înaintea lui (a lui Policarp, n.n.). C ăci îmi amintesc mai bine lucrurile de atunci decât cele care s-au întâmplat acum mai de curând. Într-adev ăr, cuno ş tinţele pe care le aduni în tinereţe cresc deodată cu sufletul ş i r ămân mereu unite cu el. De aceea pot spune ş i locul unde ş edea fericitul Policarp atunci când vorbea, locurile pe unde intra ş i ieş ea din clas ă, felul lui

de viaţă, înf ăţiş area lui fizică, felul cum vorbea cu mulţimile, cum istorisea el relaţiile lui cu Ioan ş i cu celelalte persoane care au v ăzut pe Domnul, ş tirile sale despre minunile ş i despre înv ăţătura Lui ; cum Policarp, dup ă ce a primit totul de la martorii oculari ai vieţii Cuvântului, pe toate acestea el le punea în leg ătur ă cu Scripturile. Lucrurile acestea, prin mila lui Dumnezeu, care a venit peste noi, eu le-am ascultat cu grij ă ş i le-am însemnat nu pe hârtie, ci în inima mea, ş i le rumeg con ş tiincios cu ajutorul lui Dumnezeu». Despre faptul că Policarp a fost ucenic al Apostolilor mărturiseş te Sf. Irineu ş i în alt loc : «Ş i Policarp nu numai că a fost învăţat de Apostoli ş i a vorbit cu mulţi dintre cei care-L

3

în

Smirna ; ş i noi l-am v ăzut în floarea vârstei noastre , căci el a stăruit multă vreme ş i pân ă la

o

bătrâneţe foarte înaintată ş i a ieş it în mod slăvit din viaţă, prin prea nobila u şă a

martiriului

Am citat aceste texte pentru a ne da seama cât de importantă este mărturia Sf. Irineu, cel care l-a cunoscut ş i l-a ascultat pe Sf. Policarp, ucenic al Apostolilor. Ş i cât de neîntemeiată

este poziţia acelora care, împotriva celor spuse de Sf. Irineu - ca ş i împotriva tuturor celorlalte

mărturii citate aici - caută cu tot dinadinsul s ă nege paternitatea ioaneică a Evangheliei a patra, atribuind-o, de pild ă, unui presupus «prezbiter Ioan« (a cărui existen ţă este dedus ă dintr-un text nu prea clar al lui Papias ) sau oricui altcuiva (mulţi critici mai noi atribuie

redactarea Evangheliei unei presupuse ş coli « ioaneice«, adică unui grup de ucenici ai Apostolului Ioan).

»

2. Sf. Apostol Ioan în Noul Testament

Noul Testament ne ofer ă destul de multe date despre Sf. Apostol Ioan. Chemarea sa ş i a fratelui s ău Iacov de către Iisus spre a-i fi ucenici a avut loc imediat dup ă chemarea altei perechi de fraţi, Simon ş i Andrei (Mt 4, 18-22 ; Mc 1, 16-20). Sf. Luca ne spune chiar că chemarea celor patru s-a petrecut în urma unei pescuiri minunate (Lc 5, 1 ş i urm.), într-un moment în care Iacov ş i Ioan «erau împreun ă cu Simon« (Lc 5, 10). Chemarea a fost ascultată pe loc, cei patru lăsând totul ş i mergând dup ă Iisus (Mt 4, 20.22 ; Mc 1, 18.20; Lc 5, 11). În In 1, 35 ş i urm. este prezentat un moment anterior, fiind vorba de doi ucenici ai lui Ioan Botezătorul care au auzit mărturia acestuia despre Iisus. Unul dintre ei era Andrei. S-a presupus uneori că celălalt, al cărui nume nu este dat, n-ar fi altul decât însuş i Ioan, autorul Evangheliei. Dacă este aş a, înseamn ă că aici îş i are începutul ucenicia lui Ioan. Tatăl lui Iacov ş i Ioan era Zevedeu (Mc 1,20), un pescar din una din cetăţile de pe ţărmul M ării Galileii, probabil Betsaida.«Fiii lui Zevedeu« - aş a sunt numiţi adeseori Iacov ş i Ioan în Sf. Evanghelii (de ex., în Mt 20, 20 ; Mc 10, 35) erau ş i ei pescari, exercitându- ş i meseria pe Marea Galileii (numită ş i Lacul Ghenizaret). Mama sa, Salomeea, era una dintre femeile care-I slujiser ă lui Iisus în Galileea ş i pe ultimul drum spre Ierusalim, care au fost de faţă la răstignirea Lui (Mt 27, 55-56 ; Mc 15, 40-41 ; cf. Lc 23, 49.55-56), care apoi, în

Duminica Învierii, au venit s ă ungă trupul lui Iisus ş i, g ăsind mormântul lor, au primit vestirea de la înger că Domnul a înviat (Mc l6, 1 ş i urm.). Din compararea textelor din Mt 27, 56 ş i

Mc 15, 40-41 cu cel din In 19, 25, unii autori deduc că prin «sora mamei Lui« (a lui Iisus) din

ultimul text trebuie în ţeleas ă Salomeea ş i că în acest text ioaneic ar fi vorba de patru femei, ş i

anume: Maica Domnului, «sora« (ruda) ei, care n-ar fi alta decât Salomeea, men ţionată în paralelele din Matei ş i Marcu, Maria lui Cleopa ş i Maria Magdalena. Dacă e aş a, înseamn ă că

Sf. Ioan ar fi fost înrudit trupeş te cu Mântuitorul. Dar această interpretare nu este deloc sigur ă.

E mai firesc s ă credem că, în In 19, 25, «sora mamei Lui« nu este alta decât «Maria lui

Cleopa« al cărei nume este dat în continuare. Pe de altă parte, Maria lui Cleopa este «mama lui Iacov cel Mic ş i a lui Iosi« (Mc 15, 40 ; cf. 15, 47 ; l6, 1), adică a aş a-numiţilor «fraţi« ai

Domnului (Mt 13, 55) ; ei erau, desigur, înrudiţi cu Mântuitorul prin mama lor Maria, «sora« (adică veriş oara sau cumnata) Maicii Domnului. Familia lui Ioan era, se vede, destul de înstărită, cum rezultă din faptul că Zevedeu

avea angajaţi niş te lucr ători care-l ajutau la pescuit (Mc 1, 20). Salomeea va fi fost, desigur, printre femeile care slujeau Domnului ş i ucenicilor S ăi «din avutul lor« (Lc 8, 3). În listele cu cei doisprezece Apostoli, Ioan apare fie pe locul al patrulea (Mt 10, 2 ; Lc

6, 14), fie pe al treilea (Mc 3, 17), fie pe al doilea (Fapte 1, 13). Din Sf. Evanghelii rezultă că,

alături de Petru ş i fratele s ău Iacov, Ioan f ăcea parte din grupul de ucenici mai intimi ai Domnului, numai ei fiind alături de El în trei ocazii deosebite : la învierea fiicei lui Iair (Lc 8,

4

51) ; la schimbarea la faţă (Mt 17, 1 ; Mc 9, 2 ; Lc 9, 28) ; ş i la rug ăciunea (agonia) din Ghetsimani (Mt 26, 37 ; Mc 14, 33). Cei doi fii ai lui Zevedeu, pe care, datorită temperamentului lor impetuos, Iisus i-a numit «Boanerghes, adică fiii tunetului« (Mc 3, 17), apar împreun ă în Evanghelii în dou ă împrejur ări din care se vede că numele acesta le era cum nu se poate mai potrivit : în Lc 9, 54 ei vor s ă facă s ă se coboare foc din cer s ă mistuie un sat de samarineni care nu L-au primit pe Iisus s ă înnopteze la ei ; iar în Mc 10, 35 ş i urm. ei îi cer Domnului cinstea de a sta unul de-a dreapta ş i altul de-a stânga Sa, întru slava Sa, ar ătându-se gata s ă ş i pătimească împreună cu El (Mt 20, 20 precizează că cererea aceasta au adresat-o Domnului prin mama lor ; din v. 24 rezultă îns ă că cererea era de fapt a lor). Temperamentul lui Ioan se întrevede ş i din episodul în care-l informează pe Mântuitorul despre cineva dinafara grupului de ucenici care scotea demoni în numele S ău (Mc 9, 38 ; Lc 9, 49). Manifestând acelaş i zel pripit ca ş i în Samaria, Ioan l-a oprit pe acela. Iisus îns ă temperează ş i cu această ocazie intoleran ţa ucenicului (Mc 9, 39 ; Lc 9, 50). În sfârş it, Ioan mai apare o dată împreun ă cu Petru, fiind trimiş i s ă facă pregătirile pentru ultimul Paş ti (Lc 22, 8). În prima parte a căr ţii Faptele Apostolilor, Sf. Ioan apare în trei ocazii alături de Sf. Petru : la vindecarea ologului din naş tere (3, 1 ş i urm) ; la înf ăţiş area lor înaintea Sinedriului (cap. 4), prilej cu care sunt calificaţi drept «oameni f ăr ă carte ş i simpli« ş i sunt recunoscu ţi de sinedriş ti ca fiind dintre cei care «fuseser ă împreun ă cu Iisus« (4, 13) ; ş i ca delegaţi ai Apostolilor în Samaria (8, 14), unde celor botezaţi de Filip, Sfinţii Petru ş i Ioan le-au conferit darul Sfântului Duh prin punerea mâinilor (8, 17), adică prin ceea ce numim Taina Mirungerii (cf. I In 2, 20.27) Din aceste referin ţe din Faptele Apostolilor, ne d ăm seama că Sf. Ioan a avut un rol proeminent în sânul Bisericii din epoca apostolică. Această poziţie a sa este confirmată de Gal 2, 9, unde Iacov , Chefa ş i Ioan sunt prezentaţi ca «stâlpi« ai Bisericii. Sf. Ioan mai este men ţionat în Apocalips ă (1, 1.4.9 ; 22, 8). Mulţi îns ă cred astăzi că acest Ioan, autorul Apocalipsei, ar fi altul decât Apostolul Ioan. Vom vorbi despre aceasta mai pe larg atunci când ne vom ocupa de problema autorului Apocalipsei. Vom spune aici numai că mărturiile clare ale Tradiţiei ne oblig ă s ă vedem pe Apostolul cu acest nume în acel Ioan exilat în insula Patmos ş i care s-a învrednicit de minunatele vedenii pe care ni le înf ăţiş ează ultima scriere a Noului Testament. Numele Sf. Ioan nu apare deloc în Evanghelia a patra. În cap. 21, care reprezintă, desigur, un apendice ad ăugat de un ucenic al Apostolului, care murise deja (cf. v. 23), se vorbeş te de «ucenicul pe care-l iubea Iisus«(v. 20). Ceva mai departe se precizează : «Acesta este ucenicul care mărturiseş te despre acestea ş i care a scris acestea, ş i ş tim că mărturia lui este adev ărată« (v. 24). Este vorba, deci, de un martor privilegiat al celor istorisite, martor care este ş i autorul Evangheliei. Apostolul Ioan a fost identificat ş i cu acel «alt ucenic« din In 18, 15-16 care era cunoscut arhiereului ş i care a putut intra el ş i l-a putut introduce ş i pe Petru în curtea lui Anna. La Cina cea de Tain ă, «ucenicul pe care-l iubea Iisus« ş i-a plecat capul pe pieptul Domnului (In 13, 23.25). Tot el s-a aflat pe Golgota, lâng ă Cruce, atunci când Mântuitorul i-a încredin ţat-o pe Maica Sa (In 19, 26-27). În dimineaţa Învierii, el a alergat împreun ă cu Petru la mormânt ş i a ajuns primul acolo ; ş i deş i Petru a intrat primul în mormânt, Ioan a fost cel care a crezut mai întâi că Hristos a înviat (In 20, 3-8). În cap. 21, cei doi fii ai lui Zevedeu fac parte dintre cei ş apte ucenici cărora Domnul Cel înviat li S-a ar ătat la Marea Tiberiadei ş i din nou sunt pu ş i în evidenţă «ucenicul acela pe care-l iubea Iisus« ş i Petru: primul îl recunoaş te pe Domnul, iar al doilea se aruncă în ap ă spre a ajunge mai repede la El. Evanghelia se încheie prezentând întrebarea lui Petru în ce priveş te viitorul prietenului ş i înso ţitorului s ău în atâtea ocazii ş i r ăspunsul Domnului : «Dacă voiesc ca acesta s ă r ămân ă pân ă ce voi veni, ce ai tu ?« Deoarece acest r ăspuns a fost greş it interpretat de către unii - că,

5

adică, Ioan nu va mai muri - , moartea Apostolului a trezit nedumerire, ceea ce-l oblig ă pe redactorul ultimului capitol al Evangheliei s ă dea o explicaţie (In 21, 20-23). Penultimul verset al Evangheliei (21, 24) reia afirmaţia din 19, 35, precizând încă o dată că «ucenicul care a scris acestea« mărturiseş te ceea ce el însu ş i a v ăzut ş i că, deci, mărturia lui este adev ărată.

3. Bă trâneţea ş i adormirea Sf. Apostol Ioan

Din Noul Testament rezultă că la începuturile Bisericii Sf. Ioan a petrecut o vreme la

Ierusalim. Ce s-a întâmplat cu el dup ă aceea ? A ş a cum am văzut, mai multe mărturii patristice vorbesc despre activitatea Sf. Apostol Ioan la Efes. Va fi venit acolo dup ă moartea Sf. Apostol Pavel, căci Epistolele pauline nu ne las ă deloc s ă în ţelegem că Sf. Ioan ar fi fost prezent la Efes înainte de acest eveniment, sau, ş i mai probabil, dup ă căderea Ierusalimului (în anul 70). Eusebiu de Cezareea afirmă că în timpul persecu ţiei lui Domiţian (81-96) «Apostolul

fost osândit s ă tr ăiască în insula Patmos« ş i că dup ă venirea în

fruntea imperiului a lui Nerva (96), «potrivit unei vechi tradiţii« (lit.: «cuvântului celor vechi

ş i evanghelistul Ioan

a

dintre noi«), Ioan s-a întors din exil ş i ş i-a reluat viaţa la Efes . Tertulian, care confirmă tradiţia despre ş ederea Sf. Ioan la Efes, citând mărturia Bisericii din Smirna după care

episcopul ei Policarp a fost înscăunat de către acest Apostol , men ţionează în alt loc salvarea minunată a Sf. Ioan dintr-un cazan cu ulei clocotit în care fusese osândit s ă moar ă, probabil tot sub Domiţian. Eusebiu de Cezareea, bazându-se pe mărturiile Sf. Irineu ş i a lui Clement Alexandrinul , mai afirmă că Sf. Ioan a tr ăit în Asia Mică (Efes) ş i a condus Bisericile de acolo pân ă în vremea împ ăratului Traian (98 - 117) . A adormit deci în Domnul pe la anul

100.

Eusebiu preia de la Clement Alexandrinul ş i relatarea unei foarte frumoase întâmplări din ultima perioad ă a vieţii Sf. Apostol Ioan . O red ăm aici, pe scurt, pentru frumuseţea ei :

Dup ă ce a revenit din exil, Sf. Ioan a vizitat mai multe localităţi din Asia, întemeind noi Biserici, hirotonind episcopi ş i preo ţi acolo unde era nevoie ş i rânduind cele de trebuin ţă. Cu prilejul unei astfel de vizite, a încredin ţat episcopului Efesului pe un tân ăr plăcut la înf ăţiş are ş i cu suflet înflăcărat. Acela l-a luat pe tân ăr în casa sa, l-a botezat, dar n-a mai purtat destulă grij ă de el. Lăsat de capul lui, tân ărul s-a alipit de niş te tineri strica ţi, a căzut tot mai adânc în p ăcat, ajungând pân ă la urmă căpetenia unei bande de tâlhari. Dup ă o vreme, revenind Ioan în acel oraş , i-a cerut episcopului s ă -i redea comoara pe care i-a încredin ţat-o. B ătrânul episcop n-a în ţeles la început despre ce este vorba. Atunci Apostolul i-a zis : «Pe tân ăr ţi-l cer ş i sufletul fratelui tău«. «Acela a murit«, i-a r ăspuns episcopul, istorisindu-i cum a ajuns acel tân ăr s ă terorizeze ţinutul cu banda lui. Sf. Ioan, dup ă ce ş i-a sfâş iat hainele de durere, s-a dus imediat în căutarea celui pierdut. Ajungând la locul unde s ălăş luiau tâlharii, a fost prins de straja lor ş i dus în faţa căpeteniei. Acesta l-a recunoscut imediat pe b ătrânul Apostol ş i, de ru ş ine, a luat-o la fug ă. Ioan, uitându- ş i vârsta, s-a luat dup ă el, cât îl ţineau puterile, strigând : Fiule, de ce fugi de mine, p ărintele tău, care nu-s înarmat ş i mai sunt ş i b ătrân ? Fie- ţi milă de mine, fiule, nu te teme ! La tine mai sunt niş te n ădejdi de viaţă (veş nică, n.t.). Am s ă mă aş ez pentru tine înaintea lui Hristos. Dacă ar fi nevoie, m-aş duce bucuros chiar la moarte pentru tine aş a cum a murit ş i Mântuitorul pentru noi : pentru sufletul tău l-aş da bucuros pe al meu. Opreş te-te ş i ai încredere ! Hristos este Cel care m-a trimis.« Atunci tân ărul s-a întors, l-a îmbr ăţiş at pe Apostol ş i ş i-a cerut iertare cu multe lacrimi, «botezându-se parcă a doua oar ă cu lacrimile lui«. Dar îş i ascundea mîna dreaptă cu care s ăvâr ş ise atâtea nelegiuiri. Sf. Ioan l-a s ărutat, s-a rugat pentru el ş i, asigurându-l că Mântuitorul l-a iertat, i-a s ărutat mâna dreaptă, ca s ă -i arate că a fost cur ăţită prin pocăin ţă.

6

Fostul căpitan de tâlhari a fost redat deplin Bisericii, dând astfel - încheie relatarea -«o

minunată mărturie de căinţă adev ărată, o puternică dovadă de naş tere din nou, un trofeu v ăzut

al învierii«.

Tot la Efes s-a petrecut ş i altă întâmplare grăitoare despre care mărturiseş te Sf. Irineu, care, la rândul s ău, o auzise de la Sf. Policarp al Smirnei : Într-o zi Apostolul Ioan intrase într-

o baie s ă se spele. Auzind îns ă că acolo e ş i ereticul Cerint, a fugit în grab ă, sf ătuindu-i să

fug ă ş i pe ceilalţi care mai erau cu el ş i zicând : «S ă ieş im de aici, nu cumva s ă se dărâme baia

peste noi, întrucât Cerint, du ş manul adev ărului, se află ş i el aici în ăuntru«. Despre activitatea ş i moartea Apostolului Ioan la Efes mărturiseş te ş i episcopul

Policrat al Efesului, într-o scrisoare adresată episcopului Victor al Romei, pe la anul 190 :

în «

purtat petalon , care a fost martor ş i didascal, se odihneş te la Efes« . Toate mărturiile Tradiţiei concord ă în afirmaţia că Sf. Ioan a tr ăit pân ă la o vârstă foarte înaintată. Fer. Ieronim ne spune că Sf. Ioan, foarte b ătrân, nu mai putea s ă mearg ă singur ş i că era adus în biserică de credincio ş i. Tuturor, el le repeta îndemnul : «Copilaş ilor, iubiţi-v ă unii pe alţii«, cuvinte pe care le găsim, de altfel ş i în prima sa Epistolă sobornicească. Faptul că ajunsese la această vârstă va fi întărit convingerea multora că «ucenicul pe care-l iubea Iisus« nu va muri (cf. In 21,23), ci că, probabil, va fi mutat din această lume ca Enoh sau ca Ilie. Cu adev ărat nemuritor r ămâne îns ă Sf. Apostol ş i evanghelist Ioan mai ales prin cele cinci scrieri minunate pe care le-a lăsat Bisericii lui Hristos : Evanghelia, cele trei Epistole soborniceş ti ş i Apocalipsa.

al doilea rând Ioan, cel care se culcase pe pieptul Mântuitorului, care a fost preot ş i a

Locul ş i timpul scrierii Sfintei Evanghelii de la Ioan

În ce priveş te locul scrierii Evangheliei a patra, mărturiile Tradiţiei sunt, după cum am v ăzut, cum nu se poate mai clare. Mai ales Sf. Irineu ne spune lămurit că Sf. Apostol Ioan ş i-a scris Evanghelia la Efes. Această afirmaţie, confirmată de autorii de mai târziu, este astăzi general acceptată, chiar de către cei ce neag ă paternitatea ioaneică a Evangheliei. Totu ş i, Sf. Efrem Sirul zice că ea a fost scris ă la Antiohia Siriei. Ş i, într-adev ăr, se

constată că epistolele Sf. Ignatie Teoforul († cca 117), care a fost episcop al Antiohiei, poartă pecetea influen ţei operei ioaneice. Dar Sf. Ignatie, deş i a scris la pu ţin ă vreme dup ă Sf. Ioan, a putut cunoaş te opera acestuia, atât de mult apreciată de toţi creş tinii ş i foarte repede

r ăspândită în toate Bisericile. Pe de altă parte, este posibil - ş i chiar foarte probabil - ca Sf.

Apostol Ioan, înainte de a fi venit la Efes, s ă- ş i fi desf ăş urat o vreme activitatea la Antiohia ş i astfel propov ăduirea sa s ă fi fost bine cunoscută în Biserica din acest oraş . În orice caz,

Tradiţia vorbeş te de o lung ă activitate a Apostolului la Efes ş i aici trebuie, desigur, localizată ş i redactarea Evangheliei a patra. În ce priveş te timpul scrierii, un terminus post quem poate fi fixat cu u ş urin ţă. Din cuprinsul Evangheliei, se constată cu certitudine că Sf. Ioan a cunoscut Evanghelia de la Marcu ; ş i nu numai că a cunoscut această Evanghelie, ci el stăpâneş te perfect cuprinsul ei ş i presupune că ş i cititorii s ăi îl stăpânesc tot atât de bine. Dacă ţinem seama că Evanghelia de la Marcu a fost scris ă cel târziu în anul 63 ş i că de la scrierea ei a trebuit s ă treacă un oarecare timp pentru ca ea s ă se r ăspândească ş i s ă devină familiară cititorilor creş tini din Asia Mică, înseamn ă că Evanghelia a patra n-a putut fi scris ă înainte de anii 70-80. Pe de altă parte, Evanghelia a patra pare s ă reflecte o situaţie în care iudeii încreş tinaţi erau daţi afară din sinagog ă (cf. 9, 22 ; 16, 2). Din fericire, putem preciza destul de exact data la care a fost introdus ă în una din principalele rug ăciuni sinagogale, Ş emoné Esré (Rug ăciunea celor 18 cereri sau binecuvântări), o formulă de blestem împotriva creş tinilor , fapt care echivalează cu

7

oficializarea pedepsei cu excluderea din sinagog ă la care fac aluzie textele ioaneice men ţionate. Această formulă a fost creată de Rabbi Simeon cel Mic la cererea lui Rabbi Gamaliel II, pe la anii 85-90 . Putem spune, deci, că scrierea Evangheliei a patra trebuie situată dup ă această dată. Terminus ante quem ne este dat de folosirea Evangheliei a patra îndată după începutul secolului al II-lea. Este mai presus de orice îndoială că Evanghelia de la Ioan era larg cunoscută în Biserică încă în prima jumătate a secolului al II-lea. A ş a cum am ar ătat, mai multe scrieri din această perioad ă dovedesc o familiaritate a autorilor lor cu textul Evangheliei ş i, în general, cu cugetarea Sf. Apostol Ioan. Ad ăug ăm la cele men ţionate Pă storul lui Herma (de pe la anul 140) şi Odele lui Solomon (lucrare creştină din prima jumătate a secolului al II- lea), în care este evidentă influen ţa ioaneică. Există îns ă ş i o dovad ă materială de o importan ţă unică privind vechimea Evangheliei de la Ioan. Este vorba de fragmentul de papirus Rylands 457, notat p 52 (vezi imaginea), care cuprinde par ţial textele din In 18, 31-34 (recto) ş i 18, 37-38 (verso). Acest papirus a fost descoperit în Egipt ş i datează de la începutul secolului al II-lea . Dacă ţinem seama că nu e vorba de un autograf al Apostolului, ci de o copie, ş i că a durat un oarecare timp pân ă ce textul Evangheliei a ajuns de la Efes în Egipt, putem situa redactarea ei înainte de sfâr ş itul sec. I. Dup ă Sf. Irineu ş i Clement Alexandrinul, Apostolul a trăit pân ă în vremea lui Traian (98 - 117). Putem spune, deci, că Evanghelia a patra a fost scris ă între anii 90 ş i 100.

Scopul ş i destinatarii primi ai Evangheliei

Cu ce scop ş i-a scris Sf. Apostol Ioan Evanghelia ? A urmărit el pur ş i simplu s ă completeze cele trei Evanghelii anterioare (Evangheliile numite «sinoptice») sau s ă previn ă în ţelegerea greş ită a unor elemente din cuprinsul acestora ? Deş i Sf. Ioan are în vedere ş i aceste lucruri - ş i, într-adev ăr, în ceea ce priveş te cadrul ş i cronologia activităţii Domnului Evanghelia a patra aduce importante date complementare - , totu ş i nu acesta este scopul s ău principal. El însu ş i ţine s ă precizeze că ceea ce urmăreş te este des ăvâr ş irea credin ţei cititorilor s ăi : «Iar acestea s-au scris ca s ă credeţi că Iisus este Hristosul ş i, crezând, s ă aveţi viaţă în numele Lui» (In 20, 31). Cine sunt cei cărora evanghelistul le scrie astfel? Cine sunt, deci, primii destinatari ai Evangheliei a patra? În orice caz, nu e vorba de p ăgâni neîncreş tinaţi, căci, aş a cum rezultă din cuprinsul Evangheliei, autorul presupune la cititorii s ăi o formaţie creş tin ă. El nu simte nevoia nici s ă dea informaţii despre personajele scrierii sale - presupuse cunoscute de cititori - , nici s ă argumenteze valoarea ş i autoritatea absolută a înv ăţăturii lui Iisus, pe care le consider ă de sine-n ţeles. Este cum nu se poate mai clar că nu numai Evanghelistul însu ş i, ci ş i primii destinatari ai scrierii sale sunt la curent cu tradiţia istorică despre persoana ş i activitatea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos. În leg ătur ă cu aceasta, o întrebare care se pune - ş i care nu este lipsită de importanţă - este aceea dacă se poate vorbi de o dependen ţă literar ă a lui Ioan de Evangheliile sinoptice. În orice caz, Sf. Ioan n-a folosit niciuna din Evangheliile sinoptice aş a cum a folosit, de pild ă, Matei pe Marcu. Totu ş i, Sf. Ioan a citit Evanghelia de la Marcu ş i influen ţa acestei Evanghelii transpare destul de clar în mai multe locuri ale Evangheliei a patra. De asemenea, unele afirmaţii ale Sf. Ioan ar lăsa s ă se în ţeleag ă că îi era familiar ş i materialul specific Evangheliei de la Luca . Este îns ă limpede că Sf. Ioan presupune cunoscute datele evanghelice de către primii cititori ai Evangheliei sale. Este, deci, mai presus de îndoială că primii cititori ai Evangheliei a patra sunt creş tini. Cuprinsul Evangheliei ne las ă îns ă impresia că printre aceş ti creş tini sunt ş i unii nu îndeajuns instruiţi ş i întăriţi în învăţătura lui Hristos. Această impresie devine o certitudine dacă luăm în considerare celelalte scrieri ioaneice ş i mai ales Epistola I a Sf. Ioan care pare s ă fi constituit

8

un fel de introducere la Evanghelie. În comunităţile cărora li se adresează Apostolul existau unii creş tini slabi în credin ţă, gata s ă cad ă victime falselor înv ăţături ale «antihriş tilor», adică ale acelora care tăg ăduiau c ă Iisus este Hristosul ş i că El a venit în trup (I In 2, 18-23), lăsându-se astfel atraş i de «adâncurile satanei» (Apoc 2, 24). Unii ca aceş tia nu-L au nici pe Tatăl, odată ce leap ăd ă pe Fiul lui Dumnezeu, Care «este adevăratul Dumnezeu ş i viaţa de veci» (I In 5, 20) . Sf. Apostol Ioan se vede silit s ă le reamintească acestora înv ăţătura primită «de la început» (I In 1, 1 ; 2, 7. 24; 3, 11), înv ăţătura cea «veche», care va fi totu ş i «nou ă» pentru ei (I In 2, 7-8), deoarece n-au asimilat-o încă aş a cum trebuie: anume că Iisus Hristos, Fiul ş i Cuvântul lui Dumnezeu ş i El Însu ş i Dumnezeu adev ărat, S-a f ăcut ş i Om adevărat prin Întrupare. Acest adev ăr fundamental Apostolul ţine s ă -l afirme încă de la începutul Evangheliei, în prologul (In 1, 1-18) care de fapt anun ţă ş i rezumă ideile fundamentale ale acesteia. Este un adev ăr pe care el nu-l spune din auzite. Atât în Evanghelie (1, 14) cât ş i în prima sa Epistolă (1, 1-3), Sf. Ioan ţine s ă precizeze că vorbeş te ca martor direct al «Cuvântului vieţii». Cu această autoritate de Apostol ş i martor al lui Iisus Hristos, pe care, desigur, i-o recuno ş tea f ăr ă rezerve întreaga Biserică de la sfârş itul veacului I, vine Sf. Ioan s ă ateste, prin Evanghelia pe care o scrie, adev ărurile fundamentale ale creş tinismului, aş a cum au fost ele înv ăţate de Însu ş i Mântuitorul lumii.

Limba ş i stilul Evangheliei

Stilul Evangheliei a patra este foarte personal. E un stil pe care nu-l mai reg ăsim în

Noul Testament, în afar ă, desigur, de Epistolele Sfântului Apostol Ioan. Caracteristicile specifice ale acestui stil sunt evidente chiar în traduceri ş i oricine este cât de cât familiarizat cu Noul Testament va putea u ş or recunoaş te un text ioaneic chiar ş i f ără a i se indica anume

locul neotestamentar

Limba greacă în care a scris Apostolul nu este greaca literar ă. Deş i vocabularul este limitat, totu ş i cuvintele ş i expresiile folosite sunt întotdeauna bine alese ş i adecvate subiectului, astfel încât e greş it a se vorbi de o s ăr ăcie a limbii ioaneice. negaţie întărită de o afirmaţie (1, 13 ş .a.). Evanghelistul introduce aceste repetiţii - care

reamintesc paralelismul stilului ebraic - mai ales atrunci când vrea s ă accentueze în mod deosebit o idee. Efectul produs este acela al unei impun ătoare majestăţi. În unele cazuri, avem chiar de-a face cu adev ărate structuri imnice (mai ales 1, 1-18 ş i cap. 17). Cu cât studiezi mai mult Evanghelia a patra, cu atât mai mult îţi dai seama că ea este opera unui geniu, dar a unui geniu care se ignor ă ş i care, f ăr ă cel mai mic efort ş i f ăr ă a recurge la vreo tehnică literar ă oarecare, realizează efecte dramatice de o valoare artistică f ăr ă egal. «Arta» Evangheliei a patra îş i are îns ă , desigur, explicaţia nu numai în genialitatea autorului, ci ş i în sublimitatea subiectului tratat. Stilul ş i vocabularul Evangheliei de la Ioan poartă o destul de marcată influen ţă a limbii aramaice. Destul de multe cuvinte aramaice sunt mai întâi redate ca atare, fiind urmate de traducerea sau de explicarea lor. Uneori chiar Sf. Ioan introduce cuvinte aramaice în texte paralele celor ale sinopticilor. Astfel, de pild ă, se întâmplă ca acolo unde sinopticii au «Hristos» ş i «Petru» Sf. Ioan s ă folosească formele aramaice «Mesia» ş i «Chefa». De asemenea, Sf. Ioan traduce în mod diferit în greceş te unele cuvinte aramaice folosite de Mântuitorul. Astfel, de pild ă, aramaicul mathla e redat de Ioan prin paroimía (asemănare), iar nu prin parabolé‚ (pild ă, parabolă) ca în primele trei Evanghelii. La fel, bisrá este redat prin sárx (carne), în timp ce sinopticii îl redau prin söma (trup).

Unii au exagerat valoarea aramaismelor din Evanghelia a patra, sus ţinând că textul grec existent n-ar fi decât o traducere - servilă ş i uneori chiar greş ită - a unui original aramaic. Este o ipoteză f ăr ă nici un temei. În primul rând, pentru că nu există nici o mărturie că Sf. Ioan ş i-ar fi scris lucrarea în limba aramaică, precum nu există nici o urmă a vreunui text

text.

de

unde

provine

acel

Între ca

9

aramaic al Evangheliei. Iar în al doilea rând pentru că aramaismele din Evanghelia a patra sunt prea pu ţine pentru a sus ţine această ipoteză ş i pentru că ele se explică foarte bine prin faptul că aramaica era limba maternă a autorului, limba în care el - chiar dacă tr ăise multă vreme în mediul lumii elenizate - gândea ş i vorbea cel pu ţin tot atât de mult cât ş i în limba

greacă. În cazul Evangheliei a patra nu este vorba atât de o influen ţă a limbii aramaice, cât de una a modului de a gândi al evreilor ş i, în general al orientalilor. Pe linia acestui mod de a gândi, deosebit de gândirea abstractă, logică a europenilor, Sf. Ioan foloseş te reprezentări, imagini, iar nu concepte abstracte. Pentru a vorbi despre perfecţiunea lui Dumnezeu, de pild ă, el zice că «Dumnezeu este lumin ă ş i nici un întuneric nu este întru El» (I In 1, 5) ; minunata alegorie a viţei ş i a mlădiţelor sale (In 15, 1 ş i urm.) defineş te mai bine decât orice exprimare abstractă adev ărul că Hristos este izvorul a tot harul precum ş i comuniunea de viaţă dintre Hristos ş i credincioş ii S ăi. Opoziţia dintre cele dou ă moduri diferite de gândire apare cum nu se poate mai clar în discu ţia dintre Iisus ş i Pilat din In 18, 37-38. R ăspunzând unei întreb ări a lui Pilat, Domnul îi zice : «Eu pentru aceasta M-am n ăscut ş i pentru aceasta am venit în lume, ca s ă dau mărturie pentru adev ăr ; oricine este din adev ăr ascultă glasul Meu». Luând cuvântul «adev ăr» într-un sens filozofic, Pilat întreab ă sceptic : «Ce este adev ărul ?» Iisus nu-i mai r ăspunde, deoarece Pilat nu sesizase deloc ideea pe care El o exprimase. C ăci, spunând că a venit s ă dea mărturie despre adev ăr, Domnul nu avea nicidecum în vedere o abstracţie filozofică, ci adev ărul descoperit de Dumnezeu în propria Sa persoan ă. Adev ărul nu este altul decât Iisus Hristos Însu ş i (In 14, 6). Trebuie s ă ţinem bine seama de acest mod de a gândi dacă vrem s ă în ţelegem exact diferitele afirmaţii ale Sf. Ioan. Astfel, în propoziţii ca : «Duh este Dumnezeu» (In 4, 24), «Dumnezeu este lumin ă» (I In 1,5) sau «Dumnezeu este iubire» (I In 4, 8), nu trebuie s ă vedem niş te definiţii ale lui Dumnezeu. E vorba de însu ş iri sau atribute ale Sale. Apostolul insistă îns ă asupra unora dintre atributele cele mai v ădite ale lui Dumnezeu, cele care-L «definesc» cel mai mult. Astfel, de pild ă, zicând că «Dumnezeu este iubire», el adaug ă imediat explicaţia : «Întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul S ău Cel Unul N ăscut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă s ă avem» (I In 4, 9). Iubirea este, deci, atributul pe care Dumnezeu ş i L-a manifestat cu cea mai mare tărie ş i în mod culminant prin trimiterea în lume a Fiului S ău . Pe de altă parte, dacă modul de a gândi occidental ne-a obiş nuit cu raţionamente ş i cu demonstraţii ale diferitelor teze, trebuie s ă ş tim că nu vom g ăsi aş a ceva la Sf. Ioan. El nu raţionează, nu argumentează, nu porneş te de la premize spre a trage concluzii, ci atestă, afirmă, mărturiseş te . Evanghelia a patra este o mărturie despre Hristos-Adev ărul. Pe acesta Îl contemplă Ioan din perspective diferite, ş i ni-L dezv ăluie prin imagini diferite, conş tient că limbajul omenesc este incapabil de a-L exprima în nemărginita-I bog ăţie într-o formulă unică. Hristos este ş i Lumina ş i Viaţa ş i Adev ărul etc.; El nu este numai una din acestea, ci toate deopotriv ă ş i mult mai presus de tot ceea ce noi am putea spune despre El.

Planul Evangheliei

Planurile propuse pentru Evanghelia de la Ioan sunt pe cât de numeroase pe atât de diferite. Vom prezenta aici dou ă planuri diferite : Planul A, care are meritul de a pune în valoare ectraordinara bog ăţie teologică a Evangheliei, ş i Planul B, care eviden ţiază mai bine cadrul cronologic al desf ăş ur ării activităţii Mântuitorului Hristos. Planul A

INTRODUCERE

10

1. Prologul (1, 1-18)

2. M ărturii despre Iisus Hristos (1, 19-51)

CARTEA SEMNELOR (cap. 2 - 12)

I. Iisus Hristos este întemeietorul unei noi iconomii religioase, superioare celei vechi

1. Relatare : Nunta din Cana (2, 1-12)

2. Relatare : Cur ăţirea templului (2, 13-25)

3. Dialog : naş terea de Sus (3, 1-21)

M ă rturia Sf. Ioan Botez ă torul (3, 22-36)

4. Dialog : a) Apa cea vie (4, 1-15)

b) Adev ărata închinare (4,16 -26)

c) "Mâncarea mea este s ă fac voia Celui Ce M-a trimis" (4, 27-38)

M ă rturia femeii samaritence (4, 39-42)

II. Cuvântul Care d ă viaţ a

1. Relatare : Vindecarea fiului unui slujitor regesc (4, 43-54)

2. Relatare : vindecarea slăb ănogului de la Vitezda (5, 1-18)

3. Cuvântare : Cuvântul Care d ă viaţa (5, 19-30)

M ă rturia Tată lui despre Fiul (5, 31-47)

III. Pâinea vieţ ii

1. Relatare : Înmulţirea pâinilor (6, 1-21)

2. Cuvântare : a) Pâinea care se coboar ă din cer (6, 22-34) b) Pâinea vieţii (6, 35-50)

c) Pâinea euharistică (6,51 -59)

3. Ucenicii necredincio ş i Îl p ăr ăsesc pe Iisus. Cei Doisprezece (6, 60-71)

IV. Iisus Lumina ş i Via ţ a lumii

1. Relatare : Iisus la Ierusalim la s ărb ătoarea corturilor (7, 1-13)

2. Discu ţii cu iudeii necredincio ş i. Lumina se arată, dar este respins ă (7,14 - 8,59)

V. Judecata s ă vârş it ă de Lumin ă

1. Relatare : a) Vindecarea orbului din naş tere (9, 1-34) b) Judecătorii sunt judecaţi (9, 33-41)

2. Cuvântare : P ăstorul Cel bun (10, 1-21) Epilog : Iisus, Fiul lui Dumnezeu (10, 22-42)

VI. Biruin ţ a vieţ ii asupra morţ ii

1. Relatare ş i cuvântare : Învierea lui Lazăr (11, 1-44)

2. Sinedriul hotăr ăş te uciderea lui Iisus (11, 45-57)

VII. Via ţ a dobândit ă prin moarte

1. Relatare : a) Ungerea din Betania (12, 1-11)

b) Intrarea triumfală în Ieru-

salim (12, 12-15) Reflexiuni ale evanghelistului (12, 16-19)

2. Cuvântare : Slava dobândită prin moarte (12, 20-36)

Epilog la Cartea Semnelor :

a) Comentariu al evanghelistului (12, 37-43)

b) Rezumat al ideilor principale (12, 44-50)

MANIFESTAREA SUPREM Ă A LUI HRISTOS (cap. 13 - 20)

I. Marea cuvântare de desp ă rţ ire

1. Sp ălarea picioarelor. Descoperirea vânzătoruluii (13, 1-30)

2. Dialog despre plecarea ş i revenirea lui Hristos (13,31 - 14,31)

3. Cuvântare despre Hristos ş i despre Biserica Sa (cap. 15 - 16)

11

II. Patimile ş i moartea Domnului (cap. 18 - 19)

III. Iisus Hristos Cel înviat (cap. 20) Apendice : Ară tarea de la Marea Tiberiadei (cap. 21)

Pe

baza

acestui

plan,

în

numerele

următoare

ale

Evangheliei dintr-o perspectiv ă teologică.

Planul B

foii

vom

prezenta

cuprinsul

PROLOG (1, 1-18) I. Evenimente petrecute în jurul primului Pa ş ti sau Pa ş tile templului celui nou (1,19 - 4,54)

1. Iisus Se manifestă ca Mesia (1,19 - 2,12)

2. Primul Paş ti la Ierusalim (2, 13-35)

3. Naş terea de Sus (3, 1-21)

4. C ălătorie în Samaria ş i în Galileea (3,2 - 4,54)

(Pa ş ti ?). Vindecarea slăb ănogului de la

scăd ătoarea Vitezda (cap. 5)

III. Pa ş tile «Pâinii vieţ ii». Iisus înmulţeş te pâinile ş i Se prezintă pe Sine ca Pâinea care se

coboar ă din

IV. S ărb ătoarea Corturilor. Iisus - Lumina lumii ş i P ăstorul Cel bun (7,2 - 10,21)

V. S ărb ătoarea înnoirii templului. Iisus Se mărturiseş te ca Fiul lui Dumnezeu ş i Îl învie pe

Lazăr (10,22 - 11,54)

VI. Pa ş tile ră stignirii. Mielul lui Dumnezeu este "în ălţat" pe cruce (11,55 - 19,42)

VII. Învierea. Domnul le d ă Apostolilor Duh Sfânt ş i-i trimite la propov ăduire (cap. 20) APENDICE : Ar ătarea de la Marea Tiberiadei (cap. 21)

II. Iisus la Ierusalim la «o s ărb ătoare a iudeilor»

cer (cap. 6)

Din acest plan se vede foarte bine că Mântuitorul Ş i-a desf ăş urat activitatea pe parcursul mai multor ani, petrecând trei - sau poate chiar patru - Pa ş ti la Ierusalim. Evangheliile sinoptice las ă impresia că activitatea Sa ar fi durat un singur an ş i că El S-ar fi suit o singur ă dată la Ierusalim, când a ş i fost r ăstignit, la un Paş ti al iudeilor. Prin precizarea acestui cadru cronologic, Evanghelia de la Ioan aduce o foarte importantă completare primelor trei Evanghelii, constituind astfel, printre altele, un aport de cea mai mare valoare pentru reconstituirea vieţii ş i activităţii Domnului.

Sf. Evanghelie de la Ioan: simbolismul; expresii cu sensuri suprapuse

În numărul trecut al foii anun ţam publicarea în continuare a unei scurte interpretări a Evangheliei a patra. Înainte de aceasta socotim îns ă necesar s ă precizăm câteva lucruri de cea mai mare importan ţă pentru în ţelegerea acestei Sfinte Evanghelii. Sf. evanghelist Ioan a fost supranumit încă de multă vreme «Teologul». Ş i aceasta nu f ăr ă un bun temei. Desigur că despre to ţi sfin ţii evangheliş ti se poate spune că fac «teologie», în sensul cel mai propriu al cuvântului (theologia este un cuvânt grecesc care înseamnă cuvânt sau discurs despre Dumnezeu). Ei nu ne ofer ă simple biografii ale lui Iisus, ci, prin ceea ce scriu, dau mărturie despre împlinirea planului de mântuire a lui Dumnezeu în Hristos Iisus. Dar numai Sf. Ioan a fost numit Teologul, ca unul care a p ătruns cel mai adânc taina mântuirii, cugetarea sa avântându-se cu aripi de vultur spre cele mai înalte culmi ale TEOLOGIEI (de aceea a ş i fost adoptat vulturul ca simbol al acestui evanghelist). Pentru a- ş i exprima înaltele idei teologice, Sf. Ioan foloseş te larg simbolismul ş i, de multe ori, expresii cu sensuri suprapuse .

12

1. Simbolismul ocup ă un loc aparte în Evanghelia a patra. Astfel, de pild ă, în

Evanghelia de la Ioan «apa» sau «apa cea vie» înseamn ă harul Duhului Sfânt; «pâinea cea vie» sau «pâinea vieţii» sunt expresii cum nu se poate mai sugestive pentru Sf. Euharistie; viţa de vie este o imagine pentru comuniunea de viaţă dintre Hristos ş i credincio ş ii S ăi; Domnul se prezintă ca «P ăstorul Cel Bun», în contrast cu răii p ăstori ai lui Israel; etc. Într-o măsur ă mult mai mare decât sinopticii, Sf. Ioan relev ă ş i semnificaţia simbolică a unora din acţiunile Mântuitorului. Aici se cuvine s ă spunem ceva ş i despre înţelesul pe care-l d ă evanghelistul Ioan cuvântului semn (în greceş te: séméion). Acest cuvânt nu implică în mod necesar o minune.

Este adev ărat că în patru locuri «semnul» este de fapt o minune (2, 11; 4, 54; 6,14; 12,18). Dar ş i alte lucr ări ale Domnului sunt semne, f ăr ă a fi în acelaş i timp ş i minuni. A ş a sunt, de pild ă, cur ăţirea templului (2, 13-25) sau sp ălarea picioarelor ucenicilor (13, 1-20). Ş i, în general, Sf. Ioan ne las ă s ă în ţelegem că vom g ăsi un în ţeles mai adânc în toate faptele Mântuitorului, nu numai în cele pe care le prezintă el în mod expres ca «semne». În ce priveş te minunile, la Ioan perspectiva este diferită de cea a sinopticilor. Aceş tia din urmă istorisesc pur ş i simplu minunile, prezentându-le cel mult ca dovezi ale puterii mesianice a lui Iisus. Sf. Ioan ţine s ă eviden ţieze mai ales semnificaţia simbolică a minunilor. El ş i reţine în Evanghelia sa, în mod deliberat, acele minuni care sunt ş i «semne». Deş i minunile istorisite de el sunt asemăn ătoare cu unele din cele pe care le g ăsim la sinoptici, totu ş i ele se pretează mai bine la o interpretare simbolică ş i relev ă adev ăruri adânci despre Hristos ş i despre mântuirea prin El. Evanghelia îns ăş i, de altfel, dezv ăluie aceste adev ăruri, cel mai adesea în cuvântările care însoţesc «semnele». Faptul că Sf. Ioan este preocupat de a descoperi semnificaţiile diferitelor acţiuni ale Domnului, nu pune în cauză nicidecum istoricitatea acestora. Tocmai caracterul istoric neîndoielnic al faptelor istorisite este temeiul de nezdruncinat al demonstraţiei sale teologice. Numai că, aş a cum am mai spus, Sf. Ioan, alege cu predilecţie, din mulţimea faptelor Domnului, pe acelea a căror valoare simbolică se impune oarecum de la sine. Astfel, de pild ă, vindecând pe orbul din naş tere (In 9, 1-12), Iisus se manifestă ca Lumina lumii; prin învierea lui Lazăr (In 11, 1-45), Iisus arată că El este Învierea ş i Viaţa etc.

2. Expresii cu sensuri suprapuse. O tr ăs ătur ă specifică a Evangheliei a patra o

constituie ş i folosirea frecventă a unor expresii care, pe lâng ă în ţelesul lor direct, evident, au

ş i un alt în ţeles, mai înalt. Sf. Ioan reţine în mod inten ţionat astfel de expresii; este o «tehnică»a sa. În rostirea Mântuitorului, aceste expresii au un sens care nu este sesizat imediat de interlocutorii S ăi. Aceş tia le iau în sensul lor obiş nuit, încât Domnul este obligat să li le explice, dezv ăluindu-le în ţelesul lor adânc, duhovnicesc. Astfel, de pild ă, în In 2,19-21, când Iisus vorbeş te despre d ărâmarea ş i rezidirea templului, iudeii cred că e vorba de templul construit de Irod («În patruzeci ş i ş ase de ani s-a zidit templul acesta!»); Domnul vorbea îns ă de templul trupului S ău. În In 3, 3.7 este folosit adverbul grecesc anôthén, care poate însemna atât «din nou» cât ş i «de sus». Nicodim îl în ţelege în primul sens ş i crede că este vorba despre o «naş tere din nou» în sens fizic. Domnul foloseş te îns ă cuvântul în al doilea sens, de «naş tere de Sus», adică «din Duh»(v. 6) sau «de la Dumnezeu» (In 1,13). În In 3, 14, Iisus zice că Fiul Omului trebuie «s ă se înalţe». Aceeaş i expresie revine în 8, 28 ş i 12, 32-33; în ultimul din aceste texte, evanghelistul notează că este vorba de înălţarea pe Cruce, care constituie ea îns ăş i un moment al în ălţării Sale spre Tatăl. În vorbirea curentă a epocii, expresia «ap ă vie»(In 4, 10) însemna, pur ş i simplu, apa curg ătoare sau apa de izvor, în contrast cu apa stătută (de pild ă, apa de cistern ă, adică apa de ploaie care umplea în timpul sezonului ploios cisternele subterane ş i care asigura în bun ă parte necesarul de ap ă al locuitorilor din Ţara Sfântă). Femeia samariteancă în ţelege expresia «ap ă vie» în acest în ţeles material, zicând: «Doamne, d ă -mi această ap ă, ca s ă nu mai însetez,

13

nici s ă mai vin aici s ă scot» (v. 15). Mântuitorul îns ă se referea la altă «ap ă»; în In 7, 38-39 se va preciza că El numeş te «ap ă» harul Duhului Sfânt, rev ărsat în lume ca rod al preamăririi Sale.

Acelaş i lucru se poate spune despre «pâinea cea vie» (cap. 6), pe care ascultătorii o în ţeleg în sens material (v. 34), Domnul explicându-le apoi, pe larg, despre ce este vorba de fapt.

S ă mai amintim de jocul de cuvinte pe care-l face Iisus In 3,8 cu în ţelesul termenului pneuma, care înseamn ă deopotriv ă «vânt» ş i «duh». Literal, propoziţia trebuie tradus ă:

«Vântul suflă unde vrea». Ţinând îns ă seama de cele spuse aici, nu e cu totul greş ită nici traducerea prin: «Duhul suflă unde vrea»(Vulgata). Există destul de multe exemple de acest fel în Evanghelia a patra. Ş i trebuie s ă ţinem seama de ele dacă vrem s-o în ţelegem. Procedeul are rostul de a-i face pe cititori s ă p ătrund ă mai bine tainele mesajului mântuitor al lui Hristos.

Cronologia vie ţ ii Mântuitorului

Sfintele Evanghelii nu sunt biografii ale Mântuitorului. C ăci niciunul dintre sfin ţii evangheliş ti n-a inten ţionat s ă scrie o „viaţă“ a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Nenumăratele „vieţi“ ale lui Iisus din ultimele dou ă veacuri ne-au obiş nuit cu acest fel de literatur ă religioas ă. Zic „literatur ă religioas ă“ pentru că aceste scrieri nu ţin practic de teologie ş i, neţinând de teologie, nu ţin nici de autentica spiritualitate creş tină. Apariţia acestui adev ărat nou gen literar e una din consecin ţele iluminismului ş i ale raţionalismului în teologie. Un raţionalism care, printre altele, ş i-a propus s ă ajung ă cu tot dinadinsul la „Iisus Cel istoric“, Care îns ă ar trebui deosebit de „Hristos al credin ţei“. Nu aceasta este perspectiva Evangheliilor. Sfin ţii Evangheliş ti nu- ş i propun s ă scrie istoria lui Iisus din Nazaret, ci s ă arate cum ş i-a împlinit Dumnezeu planul de mântuire a lumii, prin venirea ca Om, prin propov ăduirea înso ţită de fapte minunate, prin moartea pe Cruce, Învierea ş i Înălţarea la ceruri a Fiului S ău. Ca Om adev ărat, Iisus a avut o biografie. Dar cum evangheliş tii nu încearcă nicidecum s ă facă vreo separaţie între Iisus ş i Hristos, între Om ş i Dumnezeu, ei se arată numai foarte pu ţin preocupaţi de ideea stabilirii unei cronologii precise a vieţii Fiului lui Dumnezeu întrupat. Iată de ce, dacă data mor ţii pe Cruce a Domnului poate fi stabilită cu destulă exactitate – 7 aprilie (14 nisan, dup ă calendarul iudaic), anul 30 al erei creş tine –, nu se poate spune acelaş i lucru ş i despre data naş terii Sale, în privin ţa căreia aproximaţia este de nu mai pu ţin de 3 ani.

1. Na ş terea lui Iisus Hristos

Din Sfintele Evanghelii ş tim că Mântuitorul S-a n ăscut în timpul regelui Irod (Mt 2, 1; Lc 1, 5). Este vorba de Irod Idumeul, numit ş i „cel Mare“ (a nu se confunda cu Irod Antipa, fiul s ău, sau cu Irod Agripa, nepotul s ău). Irod îns ă a murit în anul 4 înaintea erei creş tine (anul 750 de la întemeierea Romei), cu pu ţin înainte de Paş tile iudaic, deci la sfâr ş itul lui martie sau începutul lui aprilie . Nepotrivirea provine dintr-o eroare s ăvâr ş ită de călug ărul

14

de origine dobrogean ă Dionisie, numit „cel Mic“ (în latineş te: Exiguus), atunci când, în anul 531, a calculat era creş tin ă . Crezând că Mântuitorul a tr ăit pe p ământ numai 30 de ani, Dionisie a fixat începutul erei creş tine la anul 754 de la întemeierea Romei. De fapt îns ă, Domnul a tr ăit pe p ământ mai mult de 30 de ani, iar naş terea Sa a avut loc, aş a cum ne spun Sfintele Evanghelii, în timpul lui Irod Idumeul, anume cândva în ultimii ani ai domniei acestuia. Desigur că eroarea lui Dionisie nu are cum s ă impieteze asupra veridicităţii istorice a relatărilor evanghelice. Dup ă Sf. Evanghelie de la Luca (2, 1-2), Mântuitorul lumii S-a n ăscut pe timpul efectu ării în Ţara Sfântă a unui recens ământ, poruncit de „Cezarul August“ - adică de împ ăratul roman Octavian August (care a domnit între anii 27 î.H. ş i 14 d.H.) - ş i operat „pe când Quirinius ocârmuia Siria“, adică în timp ce legat (guvernator) al provinciei imperiale Siria - de care ţinea ş i regatul lui Irod - era Publius Sulpicius Quirinius. Sf. Luca precizează aă acest recens ământ a fost mijlocul de care s-a servit Providen ţa pentru a-i aduce pe Sf. Fecioară Maria ş i pe dreptul Iosif din Nazaret la Betleem, unde, potrivit proorociei lui Miheia 5, 1 (cf. Mt 2, 5-6), trebuia s ă se nască Hristos. Recens ământul general al Imperiului – a „toată lumea“, cum zice evanghelistul – s-a f ăcut, desigur, în vederea unei juste repartizări a impozitelor. Desigur că acest recens ământ nu s-a putut realiza deodată în toate provinciile Imperiului. Se ş tie despre un recens ământ efectuat în Galia în anul 12 î.H. Pe de altă parte, se prevedea că în Egipt trebuia s ă se efectueze câte un recens ământ tot la 14 ani, seria începând pe la anii 10 – 9 î.H. Tacit, istoricul latin, ne spune că la moartea lui August a fost găsit un Breviarum Imperii scris de mâna împăratului, care cuprindea informaţii privind numărul soldaţilor din trupele regulate ş i din cele auxiliare, situaţia for ţelor navale, dar ş i statistici privind resursele regatelor vasale (cum era ş i regatul lui Irod), impozitul direct ş i indirect precum ş i cheltuielile curente. Ori, aceste informaţii presupun un recens ământ general prealabil. S-a pus întrebarea dacă o astfel de măsur ă ar fi putut fi luată faţă de populaţia Ţării Sfinte în timpul domniei lui Irod, care se bucura de o larg ă independen ţă în raport cu stăpânirea roman ă ş i care fusese gratulat de aceasta cu titlul de „rege asociat“ (rex socius). Dar Irod nu putea face altceva decât s ă se încline în faţa dorinţei împăratului; pe de altă parte, în relaţiile dintre stăpânitorul roman ş i Irod intervenise o oarecare răceală de când acesta din urmă pornise o campanie militar ă neautorizată de împă rat împotriva arabilor nabateieni (în anii 9 – 8 î.H.). În orice caz, cunoscând acurateţea lui Luca – recunoscută de istorici peste tot în opera sa, atât în Evanghelia a treia cât ş i în Faptele Apostolilor –, trebuie s ă credem că evanghelistul s-a bazat pe date sigure atunci când a vorbit de acest recens ământ. Există îns ă în textul lucanic o dificultate care încă de multă vreme a atras atenţia istoricilor. Pe baza unei informaţii pe care ne-o d ă Iosif Flaviu, istoric iudeu care a tr ăit în sec. I d.H., în lucrările sale Antichităţi iudaice (XVII, 13, 5; XVIII, 1, 1) ş i Ră zboiul iudaic (VII, 8, 1), se admite, în general, că în Ţara Sfântă a avut loc un recens ământ în anii 6 – 7 dup ă Hristos, anume îndată dup ă scoaterea din domnie a lui Arhelau, fiul lui Irod Idumeul, pe vremea când legat al Siriei era Quirinius, care, în această acţiune, s-a lovit de rezisten ţa zelo ţilor condu ş i de Iuda Galileeanul (cf. Fapte 5, 37). A mai existat, oare, ş i un alt recens ământ, cu mai bine de zece ani înainte, pe vremea domniei lui Irod? Iată întrebarea pe care ne-o punem în mod firesc atunci când constatăm nepotrivirea dintre ceea ce ne spune Sf. Luca ş i ceea ce aflăm de la Iosif Flaviu. Pe baza unor inscrip ţii g ăsite la Tivoli, în Italia, ş i la Antiohia Pisidiei, în sudul Asiei Mici, s-a presupus că Quirinius ar fi fost legat al Siriei ş i în anii 4 – 1 î.H. ş i că, încă mai înainte, în anii 10 - 8 î.H., el ar fi condus un recens ământ în Palestina. Pe de altă parte, scriitorul creş tin Tertulian ( + aprox. 240) atribuie recens ământul de care vorbeş te Sf. Luca lui Sentius Saturninus, legat al Siriei între anii 8 ş i 6 î.H. Sf. Luca ş i spune că „această înscriere s-a f ăcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria“ (1, 2); acel „întâi“ din exprimarea

15

evanghelistului ar putea foarte bine s ă indice că înscrierea la care el se refer ă – cea la care au participat dreptul Iosif ş i Sf. Fecioar ă Maria – nu este de fapt primul recens ământ, ci reprezintă o continuare a recens ământului iniţiat de Quirinius. 1995, am trecut O ipoteză emis ă la anul 1606 de vestitul astronom Johannes Kepler cu privire la identitatea stelei magilor (Mt 2, 2.9-10) ar putea constitui solu ţia la problema privind anul naş terii Mântuitorului. Sf. Evanghelie de la Matei ne ş i spune că Irod s-a interesat de la magi cu privire la data exactă a apariţiei stelei (2, 7), cu scopul de a determina vârsta Pruncului mesianic (2, 16). Dup ă Kepler, steaua magilor a fost de fapt aspectul pe care l-a luat pentru observatorul de pe P ământ o triplă conjuncţie a planetelor Jupiter ş i Saturn în constelaţia Peş tilor: aliniate una peste alta, cele două planete, având în fundal constelaţia Peş tilor, d ădeau impresia unei stele cu o str ălucire aparte . Conjuncţiile simple ale celor dou ă planete sunt destul de dese. O triplă conjuncţie se produce îns ă la intervale de sute de ani. Ori, aş a cum a stabilit Kepler, o astfel de triplă conjuncţie – ş i încă perfect vizibilă, mai ales pentru observatorii din Orientul Apropiat – a avut loc în anul 7 î.H. Ea a avut trei maxime (adică trei perioade de maximă str ălucire): la 23 mai, la 3 octombrie ş i la 4 decembrie. De altfel, o inscrip ţie cuneiformă pe o tăbliţă de lut ars, provenind de la ş coala astronomică din Ş ippur, lâng ă Babilon, confirmă faptul că „steaua“ magilor a fost observată vreme de 5 luni în anul 7 î.H.

Kepler a presupus că magii, fiind astrologi (cititori în stele) din Babilon, au observat

această triplă conjuncţie de la bun început. A doua maximă, cea din octombrie, i-a determinat s ă pornească imediat la drum în căutarea Celui a C ărui naş tere o vestea „steaua“. Au plecat, deci, din Babilon la începutul lui octombrie ş i, după o călătorie de aproximativ o lună ş i jumătate, au sosit la Ierusalim. Reapariţia „stelei“, pe când magii tocmai plecaseră de la Irod (Mt 2, 9-10) , ar fi fost de fapt a treia maximă, cea din 4 decembrie, a triplei conjuncţii amintite. Ipoteza lui Kepler a f ăcut adep ţi nu numai printre astronomi, ci ş i printre teologi. Nu trebuie neap ărat s ă vedem o contradicţie între această explicaţie ş tiin ţifică a „stelei“ magilor, ca un fenomen astronomic repetabil – chiar dacă, aş a cum am spus, la distan ţe temporale foarte mari – ş i relatarea mateian ă în care e vorba de o stea a lui Hristos („C ăci am v ăzut la

2, 2). Căci, atunci când adresează oamenilor revelaţiile Sale, Dumnezeu

se exprimă pe în ţelesul fiecăruia. Dacă dreptului Iosif Dumnezeu îi descoper ă voia Sa prin vis (Mt 1, 20; 2, 13.19.22), este pentru că iudeii credincio ş i cunoş teau încă din istoria patriarhului Iosif că revelaţiile dumnezeieş ti pot avea loc pe această cale. Pentru magi îns ă, stelele erau cele mai importante în dezv ăluirea tainelor viitorului. Dacă „steaua“ n-a fost un fenomen miraculos, ci un eveniment astronomic pe linia legilor fizice, faptul contează prea pu ţin. Important este că aceast ă „stea“ i-a determinat pe acei în ţelep ţi p ăgâni – care, desigur, preocupaţi cum se v ădesc a fi de aflarea adev ărului religios, vor fi fost la curent cu profeţiile

mesianice – s ă pornească în căutarea lui Hristos ş i că, datorită acesteia, ei s-au învrednicit a se închina Pruncului dumnezeiesc. Anul 7 înaintea erei creş tine este, de altfel, o dată perfect verosimilă pentru evenimentul Naş terii Domnului. Cum îns ă ipoteza lui Kepler r ămâne o simplă ipoteză, concluzia sigur ă este că Mântuitorul lumii S-a n ăscut cândva între anii 7 – 5 înaintea erei creş tine. A ş adar, încă înainte de anul 2000, lumea a dep ăş it, în mod sigur, pragul a dou ă mii de ani de la „plinirea vremii“ .

Răsărit steaua Lui

“,

2. Activitatea publică a Domnului

În primele dou ă versete ale capitolului 3 al Evangheliei de la Luca ne sunt oferite o serie de indicii privind datarea începutului activităţii Sfântului Ioan Botezătorul. Din

16

nefericire, numai primul dintre aceste indicii ne este cu adev ărat util: acela că evenimentul s-a întâmplat în al 15-lea an al domniei împ ăratului roman Tiberiu. Celelalte au în vedere perioade prea largi de timp: Pon ţiu Pilat a fost procurator al Iudeii între anii 26 – 36 d.H.; Irod Antipa a fost tetrarh al Galileii întrte anii 4 î.H. – 39 d.H.; Filip a stăpânit ca tetrarh al Itureii, ca ş i al regiunilor Batanaea, Trachonitis, Auranitis, Gaulanitis ş i Panias, între anii 4 î.H. – 33/34 d.H.; în ceea ce-l priveş te pe Lisanias, datele pe care le avem nu ne permit s ă precizăm altceva decât că a fost tetrarh al Abilenei înainte de anul 37 d.H. Din coroborarea acestor din urmă date putem deduce numai că Sf. Ioan Botezătorul ş i-a început activitatea cândva între anii 26 ş i 33/34 d.H.; ceea ce e departe de a ne putea mulţumi. Tiberiu ş i-a început domnia la 19 august în anul 14 al erei creş tine. Al 15-lea an al domniei sale ar fi ţinut, dup ă modul de a socoti al romanilor, de la 19 august 28 la 19 august 29. Dar e mai probabil că Sf. Luca a urmat calendarul sirian, după care anul începea la 1 octombrie. În acest caz, scurta perioadă de timp dintre 19 august ş i 30 septembrie ar fi fost socotită ca primul an al domniei lui Tiberiu, al 15-lea an al acestei domnii situându-se între 1 octombrie 27 ş i 30 septembrie 28 . Dup ă acest calcul, începutul activităţii Mântuitorului – care a avut loc la scurt timp dup ă începutul activităţii Sf. Ioan Botezătorul – ar trebui plasat în cursul anului 28. Se ş tie îns ă că Tiberiu a fost asociat de către Octavian August la domnie încă din anul 12 d.H. Este mult mai probabil că al 15-lea an al domniei lui Tiberiu a fost socotit începând cu această dată. Dacă este aş a, începutul activităţii Sf. Ioan Botezătorul trebuie plasat cu doi ani mai devreme, deci în anul 26. Ceea ce concord ă mult mai bine cu ansamblul datelor legate de viaţa p ământească a Domnului. Sf. Ioan ne d ă incidental un important indiciu cronologic în leg ătur ă cu primul Paş ti petrecut de Iisus la Ierusalim dup ă începutul activităţii Sale publice: „ Ş i au zis deci iudeii: în “

patruzeci ş i ş ase de ani s-a zidit templul acesta

(In 2, 20). Se ş tie că Irod a început rezidirea

templului din Ierusalim în al 18-lea an al domniei sale, deci în anii 20/19 î.H. Patruzeci ş i ş ase de ani mai târziu înseamn ă 26/27 d.H. Dacă ne-am lua numai dup ă afirmaţiile pe care ni le dau primele trei Evanghelii am putea crede că activitatea publică a Mântuitorului n-a durat decât un an. Dar Evanghelia de la Ioan distinge foarte clar trei Paş ti pe parcursul activităţii lui Iisus; de unde rezultă că aceasta a durat sigur mai mult de doi ani, sau chiar mai mult de trei ani, dacă s ărb ătoarea neidentificată din In 5, 1 a fost ş i ea tot un Paş ti (deş i, dup ă cei mai mulţi cercetători, e vorba aici de o altă s ărbătoare: Cincizecimea sau S ărb