Instituţia Mandatului Social Şi Alte Eseuri Socio-Juridice: Aurelian Burcu

MERCUR
Fundaţia Cultural-Ştiinţifică
HYPERION
Institutul Românde Studii Transdisciplinare şi Cercetări
în domeniul Ştiinţei Universale
Aurelian Burcu
INSTITUŢIA
MANDATULUI SOCIAL
ŞI ALTE ESEURI SOCIO-JURIDICE
Fundaţia Mercur
Cluj-Napoca
2000
Volumul cuprinde:
1. Instituţia mandatului social în dreptul familiei

2. Avortul – crimă la adresa umanităţii
3. Exproprierea şi rechiziţia – modalităţi de afectare
a dreptului de proprietate
4. Despre natura conceptului de <finanţe publice>
5. Despre funcţionarul public
INSTITUŢIA MANDATULUI SOCIAL ÎN DREPTUL
FAMILIEI
Aurelian Burcu Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
„Dacă nu ar fi copii, lumea noastră nici nu ar şti

că starea de inocenţă mai există, căci omul nu
mai cunoaşte treptele luminate ale bucuriei de a
fi în lume, de a avea o conştiinţă şi a colabora la
opera de integrare în armonia existenţei, pentru
că ignoră imaginea lui divină şi căile care o fac
să se manifeste”(Ernest Bernea)
2
CUVÂNT ÎNAINTE
În materialul de faţă ne propunem să demonstrăm,

sau măcar să precizăm liniile majore ale viziunii noastre
asupra noii concepţii a codului familiei cu privire la
raportul copii – părinţi – societate.
Astfel, considerăm să se poate desprinde ideea
conform căruia copilul nu aparţine părinţilor ci
comunităţii fiind un membru al organismului social, o
celulă a acestuia, de a cărui bună funcţionare depinde
starea de bine a întregului organism.
Altfel spus, sub impulsul ideilor iluministe
novatoare, omul realizează că tocmai datorită naturii
sale sociale, cel mai bun mod de a-şi satisface
necesitatea vitală şi aspiraţia continuă spre fericire este
trăirea în comunitate. Comunitatea în care principalul
coordonator al tuturor proceselor vieţii sociale îl
reprezintă deviza „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”,
căci acum oamenii conştientizează din ce în ce mai
limpede realitatea în care trăiesc şi caută să se pună de
acord cu sistemul de legi care guvernează toate
procesele în Natură şi Univers. De aceea ei realizează că
sunt fiinţe umane, alături de alte multe categorii de
fiinţe, şi că tocmai datorită acestui statut le revine
îndatorirea de conştientizare şi responsabilizare faţă de
binele a tot ce există. Ei realizează că sunt fraţi, că sunt
3
egali şi că sunt liberi, dar şi că numai trăind în

comunitate vor reuşi să se dezvolte individual, prin chiar
dezvoltarea organismului social pe care-l compun.
De aceea le revine o mare responsabilitate faţă de

acest organism, faţă de construirea arhitecturii lui. Şi
cum totul în natură are nevoie de timp şi de o bază pe
care să se dezvolte, se conştientizează faptul că o grijă
aparte, deosebită, trebuie avută pentru temelia pe care,
în fiecare zi de mâine, se va ridica o parte a edificiului
social. În această temelie o constituie însăşi „tânăra
generaţie” – copiii.
Pentru ocrotirea lor colectivitatea însărcinează pe

acei membrii ai ei care corespund cel mai bine
dezideratelor, ţelurilor sociale. În primul rând datorită
înclinaţiilor naturale spre apropiere şi afecţiune sunt
aleşi părinţii, însă alegerea e revocabilă oricând aceştia
se abat de la îndatoririle ce le-au fost trasate cu alte
persoane mai capabile de a purta misiunea acestui
mandat. În plus, datoria interesului public major,
societatea va supraveghea mereu activitatea acestora
prin intermediul instituţiei tutelei.
Copilul este recunoscut ca fiinţă umană posesoare

a unei voinţe proprii, libere şi suverane (= capacitatea de
folosinţă) dar pe care nu şi-o poate manifesta, nu-i este
îngăduit a o manifesta în exterior, în relaţiile cu membrii
comunităţii, decât de la o anumită vârstă, de la care se
4
presupune a fi deprins regulile jocului social şi a se fi

dezvoltat într-o suficient de mare măsură spre a putea
aprecia cât mai aproape de realitate sensul valorilor
societăţii, momentul la care dobândeşte libertatea
pentru început restrânsă, apoi deplină, de exprimare în
raporturile cu ceilalţi, a deciziilor voinţei sale adoptate în
forul interior (= capacitatea de exerciţiu).
Dar până la îndeplinirea acestor cerinţe, copilul îşi

va exprima voinţa prin intermediul mandatarului social
(părinte, tutore) cu următoarele distincţii:
1. până la 14 ani, fiindu-i interzisă aproape absolut

orice manifestare exterioară directă a voinţei, el va
acţiona tot timpul prin intermediul mandatarului.
Această operaţiune (mecanism) se numeşte
reprezentare. Am spus „aproape” fiindcă există totuşi
situaţii în care acesta poate intra direct în raportul cu
societatea, cum ar fi de exemplu: în dreptul familiei la
10 ani (în ce priveşte stabilirea locuinţei – art. 100, sau
reîntoarcerea la părinţi – art. 103); în dreptul civil –
repararea prejudiciului.
2. între 14 şi 18 ani el beneficiază de o libertate

uneori relativă, alături totodată de exprimare, de
participare la diverse raporturi (a se vedea anexa 2); în
cazul celei relative, voinţa lui este „asistată” sau
„încuviinţată” de către mandatarul social.
5
3. după 18 ani (uneori după 16 sau 15, dar numai

în cazuri speciale – femeia care se mărită) dobândeşte
posibilitatea deplină de manifestare directă =
capacitatea deplină de exerciţiu.
Toate acestea depind în primul rând de

maturizarea fiinţei umane caracterizată de următoarele
aspecte:
1. un cumul de cunoaştere dobândit prin educaţie

şi autoeducaţie;
2. corelativ acesteia, o dezvoltare, o potenţare a

valenţelor proprii, înnăscute, dar şi dobândirea
altora noi (toate aceste prin educare şi
autoanaliză = introspecţie, sub coordonarea
voinţei proprii, uneori sprijinită din exterior);
3. dezvoltarea gradului de conştientizare a

realităţii manifestată prin ceea ce numim
discernământ (= posibilitatea de apreciere justă
a valorilor);
4. concomitent şi decurgând de aici se conturează

responsabilitatea, ca şi atitudine, conduită
raportată la ceilalţi, la viaţa în comun, şi
răspunderea, derivând din aceasta şi însumând
obligaţia de a da socoteală de lezarea valorilor
ce întruchipează şi ocrotesc binele tuturor şi al
fiecăruia în parte (a se consulta şi anexa 1).
6
Bazându-se pe cunoaşterea (relativă) a acestui

proces de maturizare a fiinţei umane, societatea a
stabilit o serie de prezumţii în acest sens, considerându-
se că până la 14 ani, copilul nu este suficient de
dezvoltat (şi deci nu răspunde), iar între 14-18 ani este
dezvoltat relativ (în mod natural), uneori însă printr-un
artificiu socio-juridic se ignoră standardele naturale şi
se presupune o maturizare totală chiar de la o vârstă
mai timpurie.
Întreaga instituţie a mandatului social este menită

a ocroti interesele copilului. De aceea formulările
legiuitorului de genul: „drepturi faţă de copii”, „măsuri
privitoare la persoana copilului” au dat naştere la grava
eroare doctrinară cum că mandatarul ar gestiona
bunurile sau persoana (altfel spus, că aceste obligaţii ale
lui ar privi bunurile sau persoana copilului). Interesul
copilului reprezintă deci obiectul mandatului social şi
este pus sub ocrotire tocmai pentru că el este parte
componentă a interesului public; binele public
depinzând de binele individual, şi invers şi în plus copiii
reprezentând fundamentul edificiului social al zile de
mâine (după principiul cules din înţelepciunea
populară: „cum îţi aşterni aşa vei dormi”).
De aceea societatea a căutat cei mai de încredere

membrii ai săi spre a-i însărcina cu gestionarea unor
interese ale ei atât de speciale. Şi i-a găsit în primul
7
rând pe părinţi ca fiind potriviţi datorită în principal

afecţiunii şi ataşamentului natural care îi leagă de copii
lor. Căci aici trebuie să existe nu numai o unitate de
interese, ci chiar de simţire, de trăire, între copil şi
ocrotitor, tocmai fiindcă voinţa copilului nu se poate
exterioriza decât prin voinţa ocrotitorului şi de aceea e
necesar ca cea din urmă să se pună în slujba celei
dintâi, într-o măsură atât de mare încât să tindă spre
unitate.
Altfel spus, societatea consideră că părintele vrea

binele copilului ca şi cum ar vrea binele său propriu şi
face totul pentru copil ca şi cum ar face pentru sine. E o
prezumţie relativă care poate fi răsturnată de realitatea
faptică, moment în care părintele este substituit cu un
alt membru al corpului social. Cât despre acesta se
presupune că este în măsură să simtă şi să facă aceleaşi
lucruri ca şi un părinte natural, dar în baza unei
legături ce nu vine din natura interioară, cosangvinică,
şi ea se naşte din virtuţile spiritului, care, luminat acum
de raza cunoaşterii este în măsură să realizeze scopul
profund al fenomenului vieţii şi, în principal, să se
pătrundă de semnificaţia principiului fraternităţii
universale.
8
Despre instituţia mandatului social
Ca orice formă de viaţă, omul se naşte, creşte,

trăieşte, şi moare … În urma lui rămâne doar impresia
imaginii sale, ca mirajul vibraţiei unui strop de rouă
plonjat în fecunda linişte a Oceanului Existenţial. Poate
că a fost o iluzie, poate doar un vis al unui Demiurg
romantic … Cert este că această imagine rămâne
înscrisă în conştiinţa Universului modelându-i, asemeni
unui sculptor involuntar – prin forţa creaţiei manifestată
în metafizica cerească – însăşi natura acestei conştiinţe.
Şi, precum oceanul se simte împlinit prin sărutul

cerului revărsat în lacrimi de rouă oglindind în ele
curcubeul fericirii, tot astfel organismul social se adapă
din seva fiecărei făpturi trimise ei de către Puterile
Destinului. Căci societatea nu este altceva decât un
sistem de conştiinţe combinate după reguli impuse de
ecuaţia manifestării istorice, ea însăşi determinată de
tendinţele universale ale progresului, de aspiraţia
devenirii într-o continuă metamorfoză spre împlinirea
ţelului suprem permis vreodată unei fiinţe conştiente:
dobândirea fericirii. Dar pentru ca fiecare celulă, fiecare
componentă să poată gusta din fructul acestei trăiri, să
poată simţi în ea plăcerea sapienţială a eternităţii
existenţiale, e necesar ca întreg organismul să
conştientizeze o asemenea stare. Şi invers, pentru ca
9
acest lucru să se petreacă în obiectivitatea realităţii e

necesar ca fiecare individ în parte să contribuie într-un
efort comun şi armonizat la conturarea, la clădirea
destinului colectiv.Este ceea ce s-a recunoscut de către
societate, în ansamblul ei, prin (sau abia prin) ideile
iluministe puse în lucru de Revoluţia franceză de la
1789. De ce aşa târziu? Pentru simplul motiv că în
Univers există un principiu, conform căruia nimic nu
apare şi nimic nu dispare, totul există spre a se
transforma, iar această transformare o numim evoluţie
pentru că nicăieri nu există dare înapoi. Legea
progresului este întipărită în esenţa fiecărui organism.
Şi societatea este un organism; deci ea se află supusă
progresului de creştere şi maturizare treptată, numai
aparent lentă (cât valorează oare la dimensiunea
Universului 1.000 sau 10.000 de ani pământeşti? Dar în
realitatea eternităţii?) proces aflat în deplină şi directă
proporţionalitate cu dezvoltarea fiecăruia dintre celulele
acestui organism: indivizii, oamenii.
Iată de ce prima grijă a ei – a societăţii – este omul.

Omul trimis al Universului, arhitect al căminului în care
fericirea celorlalţi să se simtă la ea acasă.
Dar şi omul este un organism şi are nevoie de acea

perioadă de dezvoltare, de fapt de reamintire de sine,
perioadă în care să deprindă regulile jocului realităţii în
care voinţa Destinului l-a trimis să lucreze, să înveţe a
10
mânui noile instrumente cu ajutorul cărora va proiecta

şi construi dimensiunea socială prezentă şi viitoare,
bazându-se pe cunoaşterea întipărită în fiinţa sa de
Legile Firii.
Şi, ca orice debutant într-o lume străină, el are

dreptul la un ghid la o călăuză care să-l iniţieze în
mecanismele organizării şi funcţionării noii realităţi, să-l
ferească de pericolele şi capcanele junglei sociale şi să-i
gestioneze interesele în sensul de a putea beneficia de
cotă-parte de bine pe care organismul social îl poate
repartiza membrilor săi la un moment dat.
Precum stropul de rouă întruchipează sufletul apei

mângâiat de privirea cerului şi aşternut apoi peste
făptura pământului, tot aşa omul este esenţa
Universului modelată în formele terestrului şi
implementată în spaţiul societăţii. De aceea el cuprinde
în sine toate valorile ordinii cosmice, pe care societatea
datoare este a le recunoaşte; să le recunoască pentru a
putea beneficia de ele, ca de un dar făcut de însuşi
Demiurgul pentru copii săi: oamenii. Da, pentru oameni
şi nu pentru societate, căci aceasta e doar
intermediarul, agentul, instrumentul acestei valori.
Societatea are în grijă comoara numită fiinţa umană,
adtă ei spre creştere şi dezvoltare.
Iată de ce societatea, din ce în ce mai matură (de la

Revoluţia franceză a trecut, totuşi, ceva timp) se
11
străduieşte să conştientizeze şi să afirme cât mai multe

dintre aceste valori. Iată de ce legea, instrumentul de
manifestare a voinţei sale, se perfectează mereu şi,
mereu mai atentă, reflectă tot mai fidel imaginea ordinii
cosmice, căci însuşi legiuitorul este acum mai înţelept şi
mai pătruns de misterul lucrurilor, mai luminat de
cunoaşterea izvorâtă din chiar seva fiinţei sale.
De aceea el a statornicit o lege pe care a numit-o

„Codul familiei” şi care reflectă chiar starea conştiinţei
sale prezente, dând dovadă de o înţelepciune profundă a
vieţii, în acord cu cerinţele actuale ale dezvoltării
societăţii spre satisfacerea într-o cât mai mare măsură a
aspiraţiei de mai bine a fiecăruia. Iar un adevărat şi
atent cercetător al acestei legi nu poate să nu rămână
plăcut impresionat de înţelegerea corectă a
mecanismelor dezvoltării umane la nivel colectiv; al
evoluţiei sale de la stadiul de „societate”, la acela de
„comunitate”, evoluţie care, subliniem încă o dată, nu se
poate realiza decât prin şi în om, prin conştientizarea
reală a naturii şi rostului acestuia şi în sensul perceperii
direcţiei universale a aspiraţiilor omenirii: nevoia de
fericire.
Astfel merită să ne oprim atenţia în primul rând

asupra următoarelor aspecte:
– societatea, prin tendinţa naturală a legilor

firii îşi continuă mersul pe drumul progresului, într-o
12
continuă transformare calitativă, ajungându-se în zilele

prezentului istoric, la o tot mai reală punere în practică
a principiilor iluminismului revoluţionar: libertate,
egalitate, fraternitate. Concomitent şi implicit se naşte
ideea responsabilităţii faţă de destinul propriu şi mai
ales faţă de al celorlalţi. Aşa apare conceptul de
comunitate: ca minune, ca asociere de entităţi distincte,
autonome şi independente, care prin manifestarea
voinţelor lor libere şi suverane hotărăsc de comun acord
să stabilească şi să păstreze între ele o serie de legături,
de raporturi rezultate din înţelegerea faptului că binele
individual nu-şi poate avea originea decât în binele
colectiv. De aceea, în locul devizei „homo homini lupus”
bazată pe ideea instinctului primar şi brutal, al
maternităţii cantitative şi personale, acum se aplică
principiul „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Căci
oamenii conştientizează omogenitatea lor de interese şi
mai mult, unitatea de trăire şi simţire. De aceea viaţa nu
contează doar cantitativ, ci în primul rând calitativ. Şi
fiecare are dreptul la aceeaşi calitate a vieţii. Este un
„drept natural” derivând din chiar statutul de om –
imagine a universului, iar sistemul social are îndatorirea
de a se orienta şi manifesta în concordanţă cu acest
drept. Dar trebuie ţinut cont că anumiţi „arhitecţi” sunt
mai nou veniţi, că până se deprind cu „regulile jocului”
ei au nevoie – pentru a se respecta principiul egalităţii
13
de o călăuză, dar şi de cineva care „să joace” o vreme în

locul lor. Aceşti nou veniţi sunt copiii şi pentru ei
societatea i-a desemnat ca regulă, dintre membrii săi, în
primul rând pe părinţi să poarte această sarcină pe care
noi o vom numi de acum mandat social şi asupra căruia
ne vom opri în cele ce urmează, pentru a observa unele
aspecte specifice:
a) în primul rând este un mandat pentru că
părintele îşi subordonează voinţa sa, voinţei copilului în
scopul satisfacerii intereselor acestuia din urmă;1
b) voinţa copilului este cea care se manifestă, cea a
părintelui fiind doar instrumentul (nu intermediarul, ci
un simplu instrument). Şi aceasta tocmai pentru că
voinţa reprezintă atributul esenţial al condiţiei umane,
valenţa ei primordială şi specifică ce-i imprimă impulsul
creator şi dorinţa de auto-determinare, toate
caracteristici definitorii şi dimensiuni unice ale omului.
Altfel spus, din moment ce recunoaşte copilului statutul
de om – şi nimeni nu se mai îndoieşte de aşa ceva în
prezent – este strict şi corelativ necesar a se recunoaşte
şi dreptul la voinţă, ca un drept natural, pornit din
1 În acelaşi sens a se vedea şi M. Banciu, Reprezentarea în actele

juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 12, precum şi T.
Ionescu, Capacitatea de exerciţiu în sistemul general de ocrotire a
celor lipsiţi de această capacitate… în Studii şi cercetări juridice, nr.
1, 1956, p. 64
14
logica intrinsecă a firii şi care depăşeşte limitele

percepţiei noastre cognitive.
c) această recunoaştere a dreptului la voinţă este

de fapt recunoaşterea copilului ca fiinţă umană, cu toate
posibilităţile sale lăuntrice ca entitate perfect egală cu
celelalte entităţi membre ale corpului social, sens în care
el beneficiază (ca şi acesta) de posibilitatea de a intra în
raporturi cu ele (raporturi ce ţin în primul rând de
natura omului ca fiinţă socială, şi în al doilea rând de
scopurile pe care fiecare individ şi le propune), de a avea
drepturi şi a-şi asuma obligaţii.
d) Este ceea ce în mod obişnui s-a încetăţenit ca

fiind „capacitatea de folosinţă”. Corelativ acesteia există
capacitatea de exerciţiu, ca posibilitate a omului de a-şi
manifesta în exterior, în planul relaţiilor sociale, intenţiile
voinţei sale, de apune în practică deciziile adoptate în
forul interior. Şi pentru a adopta o decizie valabilă e
nevoie de cunoaştere, e nevoie de înţelegere, de
discernământ şi responsabilitate, toate aflate într-o
strânsă intercondiţionare. Astfel discernământul
reprezentă posibilitatea fiinţei umane de a conştientiza
realităţile în mijlocul cărora trăieşte şi se manifestă, de a
aprecia la standardele fireşti sensul valorilor. Dar el
trebuie să ştie care sunt aceste valori – deci are nevoie
de informaţie, informaţie asupra căreia trebuie să se
apeleze cu facultatea de înţelegere a minţii şi a
15
sufletului şi pentru a putea face faţă avalanşei de idei,

însăşi informaţia e necesară a-i fi dozată, gradată – iată
necesitatea educaţiei, care poate fi exterioară sau
interioară – autoeducaţia – atunci când omul singur, ca
un şcolar sârguincios, se manifestă dornic de a se adăpa
la izvorul nesecat al cunoaşterii universale, cunoaştere
ce se poate manifesta în el abia după ce seva informaţiei
a fost distilată în laboratorul raţiunii superioare. Şi dacă
apoi, [omul] se mai şi apleacă asupra germenului
sapienţial spre a-l sădi în chiar solul fertil al fiinţei sale
lăuntrice, având grijă, ca un grădinar destoinic, de a-l
supraveghea mereu şi a face să nu-i lipsească nimic din
necesarul de trebuinţe, va obţine şi se va bucura, cu
siguranţă de imaginea falnicului arbore al înţelepciunii –
zămislit din sămânţa cunoaşterii, undat de sudoarea
străduinţei şi scăldat de lumina meditaţiei. El a
dobândit acum starea de conştientizare, adică de
manifestare liberă a conştiinţei sale în dimensiunea
realităţii, prilej cu care realizează că are şi datoria de
responsabilitate, adică de a-şi contura o atitudine
interioară de profund respect faţă de valorile sistemului
în care trăieşte, în sensul înţelegerii lor, a rostului
acestora, a mecanismelor ce le fac necesară existenţa,
dar a celor ce le ocrotesc şi a căror nerespectare atrage
implicit răspunderea, ca o conduită exterioară impusă
de sancţiunea normei încălcate (şi care proteja acea
16
valoare) ce se va concretiza în materialitatea obiectivă,

sub forma pedepsei.
Insistăm asupra faptului că fiecare om, prin chiar
natura condiţiei sale beneficiază, de capacitate, ca
recunoaştere din partea societăţii a acestui statul de
fiinţă umană, reprezentând o „aptitudine generală şi
abstractă”2 de a intra în raportul cu ceilalţi membrii ai
corpului social. Deci ea ţine de fiinţa umană şi nu de
relaţiile sociale, fiind o moştenire genetică din partea
universului, care atunci când l-a creat pe om a sădit în
el aptitudinea dar şi necesitatea de a se raporta pe sine
la ceilalţi, de a se conştientiza pe sine prin ceilalţi, de a
trăi prin ceilalţi.
Tocmai de aceea ea are următoarele caracteristici:
• în primul rând este universală în sensul că
aparţine tuturor oamenilor, pe motivele mai sus
expuse;3
• este egală pentru toţi, în baza principiilor ordinii
constituţionale;4
• este inalienabilă pentru că în esenţă ei reprezintă
un atribut al voinţei;5
2 Gh. Belciu, Drept civil, persoanele, Universitatea din Bucureşti,

1987, p. 40; C. Stănescu, Drept civil, 1970, p. 14
3 art. 16 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civice şi
politice prevede că „orice om are dreptul de a i se recunoaşte

personalitatea juridică”; art. 6 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului
4 a se vedea şi art. 16 din Constituţia României
17
• este intangibilă absolut, în opinia noastră, şi de

aceea considerăm că, deşi „legală”, doctrina de
specialitate nu a făcut altceva decât să copieze şi
să-l interpreteze pe legiuitor care, el însuşi se pare,
a surprins deficitar realitatea cu privire la
specificul şi atributele fiinţei umane, dovedită şi
prin aceea că în art. 6 al. 1 al Decretului 31/1954
(privitor la persoana fizică şi juridică) se prevede
posibilitatea îngrădirii (s.n.) capacităţii de folosinţă
în „cazurile şi condiţiile stabilite de lege”.
Această aserţiune credem că îşi are originea în cel
puţin două mari erori:
prima e aceea de a considera capacitatea ca fiind o
determinaţie a societăţii, ignorându-se faptul că
omul, chiar trăind izolat are prin însăşi natura lui
această facultate interioară de a intra în relaţii, în
raporturi de voinţă cu alţi semeni ai săi şi că de-
abia pentru a se manifesta în exterior el are nevoie
de un alt individ, de societate, această exprimare
exterioară fiind însă capacitatea de exerciţiu şi
reprezentând, aşa cum am mai spus,
recunoaşterea din partea colectivităţii a faptului că
individul este suficient de matur, de conştient,
5 în acest sens este şi prevederea art. 6, al. 2 din Decretul nr.

31/1954 privitor la persoana fizică şi juridică: „nimeni nu poate
renunţa nici în tot nici în parte la capacitatea de folosiţă”
18
pentru a înţelege valorile sale, la un moment dat,

şi suficient de responsabil spre a le putea respecta.
cea de-a doua eroare gravitează în jurul
neînţelegerii esenţei, al logicii intrinseci naturii
interne a capacităţii, disputa purtându-se pe
marginea aspectelor ce ţin de formalismul legii, în
sensul în care Decretul 31/1954 se referă doar la
capacitatea civilă punându-se problema ce se
întâmplă cu celelalte ramuri ale dreptului.6
Considerăm, în baza celor expuse până acum, ca fiind
valabilă realitatea exprimată în doctrina românească mai
veche, în sensul că „persoana fizică are o singură
capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, care împreună
alcătuiesc capacitatea civilă în înţeles de capacitate în
societate şi nu de capacitate de drept civil”.7
Referitor la noţiunea de „persoană” este necesar să
observăm distincţia conceptuală – implementată la
nivelul realităţii sociale – faţă de aceea a noţiunii de „om”.
Astfel societatea recunoaşte fiecărei fiinţe statul de om
din chiar momentul concepţiei8 recunoscându-i de fapt
6 a se vedea Gh. Belciu, op.cit., p. 31-33

7 T. Ionaş, Persoana fizică în dreptul RPR, Ed. Academiei, p. 153
8 în baza principiului „infaus conceptus pronato habetur quoties de
commodis eius agitur”, reluat şi de prevederile art. 654 C. Civ.

Subliniem aici că prevederea art. 7 al. 1 din Decretul 31/1954,
coroborată cu cea a al. 2 respectiv „capacitatea de folosinţă începe de
la naştere persoanei … ” şi „drepturile copilului sunt recunoscute de
la concepţiune însă numai dacă el se naşte viu”, duce la concluzia
contrară realităţii că „drepturile” ar fi anterioare „capacităţii de
folosinţă” şi nicidecum două noţiuni care se suprapun.
19
capacitatea de folosinţă, dar el va deveni „persoană” de-

abia din momentul maturizării, al conştientizării şi
responsabilizării, moment din care dobândeşte libertatea
de a se manifesta plenar în dimensiunea realităţii sociale.
„Procesul tehnologic” de maturizare se
realizează sub acţiunea agentului educaţional, care
activează pe mai multe canale aşa cum se poate observa
şi în reprezentarea schematică de mai jos. În urma
acestei acţiuni, fiinţa îşi dezvoltă în ea anumite valenţe
care îi aparţineau deja, fiind înnăscute, dar şi
dobândeşte altele noi, care ţin mai ales de specificul
realităţii sociale în care trăieşte şi presupun de fapt
învăţarea, deprinderea regulilor „jocului” colectiv. Acum
el este pregătit pentru a fi membru al corpului social,
pentru că poate fi egal în şansele de reuşită, în potenţele
de acţiune, în sensul realizării scopurilor şi dezideratelor
sale. De aceea i se recunoaşte libertatea de a se
manifesta, adică i se recunoaşte capacitate de exerciţiu.
Această capacitate de exerciţiu e cea care poate fi
restrânsă, îngrădită, sau chiar să lipsească, condiţionări
ce depind în mod direct de standardele sociale la un
moment dat, aşa cum se poate de asemenea observa din
următoarea reprezentare schematică:
20
Membru al
Om responsabilizare Persoană răspundere corpului social
- familie Îngrădiri
Educaţie - sistemul de condiţionări
învăţământ
- grupuri sociale
- experienţe drepturile
proprii celorlalţi
- analiză - ordinea publică
(introspecţie) - bunele moravuri
proprie - alte interdicţii
legale
Informaţie
Cunoaştere
+
înţelegere
- proprii (înnăscute)
Valenţe - dobândite
Spre deosebire însă de capacitatea de folosinţă

(care, aşa cum am văzut e unică precum fiinţa umană)
cea de exerciţiu e diversificată, variind de la un domeniu
la altul atât sub aspectul conţinutului (de exemplu
drepturi şi obligaţii civile, constituţionale, penale, etc.)
cât şi sub cel al vârstei de la care se dobândeşte (de
exemplu: penal, administrativ, civil de la 14 ani; muncii,
familiei de la 15, constituţional de la 18). Reprezentativ
ni se pare în acest sens şi tabelul comparativ următor:
21
Capacitatea de
Aspecte Capacitatea de folosinţă
exerciţiu
– manifestare
externă a voinţei
– manifestare internă a voinţei
– beneficiul
Definiţie natură – atribut esenţial al fiinţei
recunoscut
umane
individului de către
societate
– atribuită
(recunoscută)
– înnăscută
– la diverse vârste, în
Dobândire – din chiar momentul
funcţie de domeniul
concepţiei (dacă se naşte viu)
social în care se
exprimă
– legală
– naturală
– deplină sau
– unitară deplină
restrânsă
Caractere – universală
– generală
Principii – egală
– egală
– intangibilă
– restrictibilă
– inalienabilă
– inalienabilă
d) revenind acum la mandatul social, observăm că

el este dat în sarcina – în primul rând – a părinţilor. În
acest sens s-a precizat în doctrină că „ocrotirea copilului
urmează a se face cu ajutorul părintelui pornindu-se de
la afecţiunea ce leagă pe părinte de copil, iar drepturile
acordate părintelui se vor exercita de către acesta, în
limitele legii, astfel cum înţelege el. Aşa fiind, şi ori de
câte ori nu se prevede expres altfel, părintele este
îndreptăţit să procedeze potrivit cu aprecierea lui şi
tocmai de aceea se poate spune că drepturile părintelui
i-au fost acordate şi în considerarea propriei lui
persoane, nu numai în considerarea persoanei
22
copilului”.9 (sublinierile aparţineau autorului citat). Tot

în acest context s-a precizat că aceste drepturi ale
părintelui, în fapt, „constituie adevărate mijloace în
vederea îndeplinirii îndatoririlor”10, căci suntem „în
primul rând (sublinierea autorului citat) în prezenţa
unor îndatoriri ale tatălui şi mamei faţă de copilul
minor, îndatoriri pentru a căror aducere la îndeplinire,
dar numai pentru aceasta, legea recunoaşte tatălui şi
mamei anumite drepturi.”11
Împărtăşind în principiu – şi doar în principiu –
această optică, vom spune că de fapt nu suntem în
prezenţa nici unui drept ci doar a îndatoririlor părinteşti
derivate din chiar acest mandat. Părintele este obligat
faţă de societate şi nu faţă de copil. Copilul este o parte a
societăţii şi părintele este un instrumentator al voinţei
acesteia. Toate îndatoririle sale sunt doar indirecte faţă
de copil, care este de fapt beneficiarul. Părintele
beneficiază de un singur drept, faţă de societate şi
anume acela de întâietate în îndeplinirea acestui
mandat.
Acest drept de întâietate este de origine naturală şi
provine din „relaţiile de prietenie şi afectaţiune
reciprocă” şi din „datoria de sprijin moral şi material”12
9 E. A. Barasch, I. Nester, S. Zilbestein, Ocrotirea părintească,

Academia RPR, 1960, p. 87
10 a se vedea T. Ionaşcu citat de E. A. Barasch, op.cit., p. 17
11 E. A. Barasch şi col., op.cit., p. 16
12 art. 2 din Codul familiei
23
ce există între membrii unei familii, dar îi este

recunoscut părintelui de către societate tocmai în
considerarea slujirii interesului copilului, care în opinia
noastră are forţa unui veritabil interes public, concluzie
ce se desprinde cu uşurinţă din spiritul întregii legislaţii
în domeniu13, dar şi din prevederile art. 1 al. 2 din
Codul familiei (societatea „manifestă deosebită (s.n.)
grijă pentru protejarea intereselor tinerei generaţii”) sau
ale art. 101 şi 108 al. 2 (părintele fiind obligat să
„crească copilul îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui
fizică, de educarea, în învăţătură şi pregătirea
profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în
conformitate cu ţelurile statului (a se înţelege societăţii)
spre a-l face folositor colectivităţii” (s.n.). Şi toate acestea
sub îndrumarea, supravegherea şi controlul autorităţii
tutelare, ca reprezentantă oficială a intereselor societăţii.)
Tot în sensul sublinierii caracterului de importanţă
publică al intereselor copilului vin şi prevederile clare şi
exprese ale art. 115 şi art. 138 din Codul familiei.14
13 referitor la acest aspect în doctrină s-a precizat că „întreaga

reglementare a fost prevăzută exclusiv în interesul copilului …
îmbinat cu interesul general” (E. Brasch şi col. op.cit., p. 87)
14 art. 115 prevede că „au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci
zile de la data când se află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire

părintească – şi care fac necesară instituirea tutelei, potrivit art. 113
şi 85 (adăugarea noastră) – să înştiinţeze autoritatea tutelară: a)
persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii
casei în care locuieşte minorul; b) serviciul de stare civilă …; c)
instanţele judecătoreşti, procuratura şi poliţia …; d) organele
administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire
precum şi orice altă persoană” (s.n.)
24
De asemenea în baza legăturii naturale, sangvine,

în afara dreptului la întâietate în îndeplinirea
mandatului social, considerăm că s-ar putea pune în
discuţie problema unui drept personal al părintelui în
cel mult următoarele cazuri:
o Primul este cuprins în art. 103, care prevede

„dreptul” părinţilor „de a cere înapoierea
copilului de la orice persoană care îl ţine fără
drept”. În opinia noastră, suntem în prezenţa,
de fapt, a unei veritabile obligaţii, corelative şi
decurgând direct din îndatorirea de îngrijire
prevăzută la art. 101. Este, credem, de
domeniul evidenţei că o bună ocrotire nu se
poate realiza decât în condiţiile unei apropieri, a
unui contact aproape continuu între părinte şi
copil, a unei legături la nivel comunicativ şi
afectiv. Acestea sunt condiţiile în care mandatul
social se exercită cu eficienţa scontată şi de
aceea părintele e obligat să le îndeplinească; de
aceea e obligat să ceară înapoierea copilului: ca
să poată avea grijă de el. De altfel prevederea
alineatului 2 al articolului de faţă, statuând că
înapoierea nu se va face „dacă este contrară
intereselor copilului”, vine să întărească
aserţiunea noastră, în sensul că binele
minorului reprezintă acea axis mundi a
25
problemei şi tocmai de aceea părintele, ca

slujitor al acestui bine, nu poate avea decât
îndatorirea de satisfacere a lui.
o Cel de-al doilea caz se desprinde din formularea

art. 111 şi se referă la situaţia în care părintelui
decăzut din drepturile părinteşti, i se permite
totuşi „să păstreze legături personale cu copilul,
afară numai dacă, prin asemenea legături
creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului ar fi în primejdie”.
În opinia noastră suntem în prezenţa unui veritabil

drept personal al părintelui, dar care nu decurge din
mandat (să nu uităm că el e decăzut, fiind asimilat unui
terţ). Spre deosebire de un terţ ordinar s-a avut în
vedere ataşamentul organic, natural al părintelui faţă de
copil. Subliniem deci că legiuitorul a luat în considerare
slăbiciunea părintelui şi nu pe cea a copilului,
permiţându-i să se manifeste atâta timp cât nu lezează
dezvoltarea celui din urmă. Este credem singurul caz
veritabil în care, trecându-se dincolo de politica socială,
de personalitatea copilului şi de interesele acestuia (în
fond, aşa cum am văzut, de ordine publică) s-a ţinut
cont şi de faptul că părintele e om, membru al corpului
social, şi că în fond contează şi binele acestuia (cel puţin
în egală măsură), bine care poate fi influenţat de
ruperea anumitor legături pe care mentalitatea
26
moştenită şi educaţia deficitară le-a sădit în sufletul său

dându-le forţa unor adevărate slăbiciuni.
Şi avem aici în vedere nu demult depăşita

concepţie potrivit căreia părintele (bărbatul în special) se
considera stăpânul familiei („pater familias”), membrii
acesteia fiind în fapt adevărate posesiuni ale lui de care
putea dispune ca de orice bun. Odată cu revoluţia în
cunoaştere şi iluminare a omului această concepţie s-a
metamorfozat (dar nu a dispărut încă) în sensul că
acum, în noile realităţi bazate pe egalitatea sexelor,
egalitatea tuturor copiilor din căsătorie sau din afara
acesteia, pe instituţia modernă a adopţiei, etc.,
majoritatea părinţilor se consideră – dacă nu stăpâni –
cel puţin „dătători de viaţă” şi indispensabili
coordonatori ai dezvoltării „creaţiilor” lor (copiii).
Or, va fi nevoie de încă o revoluţie genetică la

nivelul socio-educaţiei pentru ca realitatea să poată fi
percepută în adevăratul ei sens. Şi în acest sens
considerăm că legiuitorul român a făcut un pas mai
mult decât semnificativ, prin aceea că a considerat
copilul ca fiind una dintre grijile majore ale societăţii (căci
orice om înţelept consideră fundaţia ca dând adevărata
rezistenţă structurii şi de aceea îşi clădeşte azi baza
pentru edificiul de mâine), punând pe picior de egalitate
deplină pe copii cu părinţi, iar pe aceştia din urmă cu
orice altă persoană, membru al corpului social care se
27
dovedeşte în măsură să satisfacă interesele societăţii, în

sensul de a veghea la respectarea şi împlinirea binelui
componenţilor mai tineri ai acesteia. Prin acest procedeu
recunoscându-se de fapt adevărata faţă a realităţii: şi
anume că Viaţa ca fenomen Cosmic se manifestă
independent şi indiferent de manifestarea măruntelor
voinţe umane şi că omul nu reprezintă decât una dintre
modalităţile nenumărate sub care Universul înţelege a
se oglindi pe sine însuşi, în acest fel demitizându-se
concepţia arhaică de „creatori de viaţă” a părinţilor.
Copilul deci nu aparţine părintelui, ci Universului
care se manifestă la un moment dat şi sub forma a ceea
ce numim „societate”, societate care are obligaţia de a
veghea la binele fiecărui individ ce o compune, în acord
cu binele universal pe care trebuie să-l reflecte şi
întruchipeze.
Iată de ce considerăm eronată concepţia acelor
autori care oprindu-se la formalismul legii (într-adevăr
deficitar), nu au reuşit să surprindă în totalitate
realitatea mai profundă care se ascunde în atât de
controversatul dar de fapt esenţialul „spirit al legii”.
e) Astfel într-o opinie s-a susţinut că dreptul15 şi
îndatorirea ocrotitorului legal de a-l reprezenta pe
minor, ori de a-i încuviinţa actele juridice, fie că se
15 în opinia noastră, aşa cum am văzut mai sus, este vorba de o

veritabilă obligaţie
28
referă la persoana, fie la bunurile sale, este un drept

privitor la bunuri (cu excepţia acţiunilor strict
personale)16. După alţi autori acest drept trebuie socotit
ca privitor la bunurile copilului minor, deşi poate servi
şi ca mijloc de îndeplinire a obligaţiilor referitoare la
persoana acestuia17 şi în sfârşit o altă opinie susţine că
„legiuitorul, consacrând dreptul de reprezentare are în
primul rând în vedere actele juridice prin care minorul
îşi angajează patrimoniul, nu poate legitima includerea
acestui drept în categoria celor referitoare la bunurile
minorului, deoarece chiar dacă asemenea acte juridice
sunt mai frecvente, posibilitatea încheierii de către
minor a oricărui alt fel de act, prin intermediul
părintelui său, ori cu încuviinţarea lui rămâne
deschisă.” Şi în plus „din însăşi denumirea dreptului în
discuţie – << drept de reprezentare >> – rezultă fără
echivoc că el priveşte persoana minorului şi nu bunurile
acestuia, părintele fiind reprezentantul minorului, ca
subiect de drept şi nu a bunurilor sale, prin natura şi
16 S. Ghimpu, S. Grossu, Capacitatea şi reprezentarea persoanelor

fizice în dreptul RPR, Ed. Ştiiţifică, Bucureşti, 1960, p. 50-51; M.
Baciu, op.cit., p. 52
17 a se vedea P. Anca, E. Barasch, A. Ionaşcu, Rudenia în dreptul
RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 170; E. Barasch, I. Nestor,

S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960,
p. 268-276; I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975, p. 33
29
specificul lor obiecte asupra cărora poartă drepturile

minorului.”18
Aşa cum s-a precizat încă în literatura de
specialitate19 chiar şi susţinătorii celei de-a doua dintre
opinii, care în sintetizarea drepturilor şi îndatoririlor
părinteşti tratează dreptul de a reprezenta pe minor în
actele civile într-un paragraf intitulat „Drepturile
privitoare la bunurile copilului minor”, nu pierd din
vedere că dreptul de a-l reprezenta pe minor ori de a-i
încuviinţa actele există şi cazul în care minorul nu ar
avea bunuri, arătând că „el îşi va găsi aplicarea pentru
împlinirea unor îndatoriri privitoare la persoană”20.
Spre exemplificare se relevă cazul în care părintele,
înscriind minorul la un anumit fel de şcoală, îşi
manifestă astfel o îndatorire privitoare la persoana
minorului, şi anume aceea de a creşte copilul. Cu toate
acestea, caracterizând dreptul de reprezentare îl
socotesc categoric un drept privitor la bunuri.21
În opinia noastră, deşi legiuitorul a folosit –
inadecvat – sintagme precum „măsurile privitoare la
persoana şi bunurile copiilor” sau „drepturi şi îndatori
18 M. N. Costin, A. Ionaşcu, M. Mureşan, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea

minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 223-226
19 M. Banciu, op.cit., p. 52
20 E. Barasch, P. Anca, A. Ionaşcu, op.cit., p. 156 şi p. 186
21 a se vedea în acelaşi sens şi I. Filipescu, O. Calmuschi şi colab.,
Raporturile juridice dintre părinţi şi copii, Ed. Academiei, Bucureşti,

1985, p. 100 şi Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în
dreptul familiei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 251
30
faţă de copii lor minori”, realitatea care se ascunde în

spatele întregii reglementări a ocrotirii minorului
priveşte de fapt interesele acestuia, care pot fi personale,
materiale, directe sau indirecte, actuale (prezente) sau
viitoare, etc. În acest sens vin şi prevederile art. 142
coroborat cu art. 147, conform cărora tutela se instituie
în favoarea unui adult ori de câte ori „nu are
discernământ pentru a se îngriji de interesele sale
(s.n.)”. Or „regulile privitoare la tutela minorului care nu
a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplică şi în cazul
celui pus sub interdicţie” (art. 147). Se desprinde clar
credem intenţia legiuitorului de a considera că obiectul
mandatului social priveşte buna gestionare a intereselor
generale ale copilului minor (şi în sens larg ale
persoanelor fără discernământ – scop în care s-a
reglementat instituţia interdicţiei) într-o dublă intenţie
(scop): de a-l feri pe acesta de suferinţa, de daunele pe
care şi le-ar putea produce din cauza lipsei sau
neplenitudinii discernământului şi în al doilea rând de a
proteja valorile sociale – care întruchipează în fapt
binele comun şi al fiecăruia în parte – de o eventuală şi
foarte probabilă acţiune lezionară venită din partea
minorului (sau interzisului) şi datorată imaturităţii (sau
alterării capacităţii de apreciere).
31
f) Modalităţile concrete de îndeplinire a mandatului

social se prezintă sub forma reprezentării şi a
încuviinţării (asistării).
Reprezentarea a fost definită în diferite moduri atât
în literatura de specialitate românească, precum şi în
cea străină. Astfel s-a afirmat că ea ar semnifica „facerea
unui act juridic cu intenţia şi cu rezultatul că actul să
fie privit ca şi cum ar fi fost săvârşit de altul, efectele
juridice ale actului având să se manifeste şi ele exclusiv
şi nemijlocit în persoana acestuia din urmă”22, sau
„săvârşirea de către o persoană numită reprezentant, în
numele şi pe seama altei persoane, numită
reprezentant, a unui act juridic ale cărui efecte se
produc direct în persoana şi patrimoniul acesteia din
urmă”23 şi că „are un rol important şi o deosebită
utilitate [căci] dacă n-ar exista reprezentare persoanele
lipsite de capacitatea de exerciţiu, care nu pot încheia
personal un act juridic valabil, nu s-ar bucura de nici
un avantaj al vieţii juridice.”24.
În literatura franceză acest procedeu a fost definit
ca fiind „mijlocul pentru o persoană de a realiza,
servindu-se de voinţa alteia, aceleaşi efecte ca şi când ar
22 C. Negrea, Drept civil, Tipografia Banat, 1920, vol. I, p. 370

23 D. Cosma, Teoria generală a acutului juridic civil, Ed. Ştiinţifică,
24 M. Baciu, op.cit., p. 12
32
acţiona ea însăşi”25 şi deşi s-a precizat că „literatura

noastră juridică nu se deosebeşte în concepţia sa despre
reprezentare de literatura franceză”26. Considerăm
nereală această afirmaţie, eroarea provenind din
neînţelegerea în profunzime a esenţei reprezentării, care
aşa cum am văzut din încercările anterioare de a o defini,
este redusă la manifestarea ei pe planul realităţii juridice
– acea realitatea ce se fundamentează pe ţesătura de
relaţii interumane, de raporturi între indivizii unei
comunităţi – ignorându-se că în fapt omul ca entitate nu
poate fi redus la manifestarea lui socială, căci el în
primul rând aparţine Naturii şi prin urmare, intră în
relaţie şi cu alte componente ale acesteia, cu alte sisteme,
diferite de sistemul social, toate acestea constituind
fenomenul vieţii în ansamblul său, cu o structură diversă
şi complexă. Iar viaţa nu e o junglă, un haos, ci o
alcătuire organizată după anumite principii, după legi
statornicite special pentru buna desfăşurare a tuturor
proceselor în vedere menţinerii ordinii universale. Şi omul
trebuie să respecte aceste legi ale organizării căci ele fiind
trasate spre folosul tuturor formelor de viaţă, nu-i este
permis nici unei entităţi a le ignora, căci ignorarea lor
însemnă încălcarea lor, însemnă nerespectarea valorilor
25 M. Planiol, G. Ripert, Traité practique de droit civil français, Tome

VI, Obligations, Paris, Librairie Generale de Droit et de
Jurisprudence, 1930, p. 71
26 M. Baciu, op.cit., p. 8
33
în sens generic, dintre care cele sociale reprezintă doar

un capitol.
Dar dacă majoritatea fiinţelor au implementate în

ele acel instinct al comportamentului conform, omul în
schimb a fost dăruit în plus cu dorinţa libertăţii, cu
posibilitatea libertăţii, a libertăţii de a alege, de a opta.
Şi această libertate presupune responsabilitate –
responsabilitatea trasării propriului destin ca fiinţă
conştientă, în perfectă stare de luciditate provenită din
înţelegerea la nivelul superior a proceselor vieţii în
desfăşurarea.
Şi de respectare a lor, în caz contrar angajându-se

răspunderea, ca modalitate exterioară prin care Natura
se protejează împotriva ignoranţei copiilor săi. Şi
societatea face la fel. Doar că pentru fiinţele suficient de
mature, pentru cele care nu au dezvoltat încă un
anumit grad de luciditate de discernământ deci există
altcineva care răspunde. Acest altcineva este
reprezentantul, adică acel care, îşi pune voinţa în slujba
voinţei, încă insuficient de conştiente, a tinerei fiinţe,
într-un dublu scop: de a-i proteja interesele care
conturează binele ei personal şi în al doilea rând spre a
proteja binele colectiv, universal, al întregului ansamblu
de sisteme, care ar avea de suferit de pe urma vreunei
acţiuni neconforme legilor sale.
34
Cu alte cuvinte, ce vrem noi să evidenţiem este

faptul că persoana lipsită de discernământ (minorul în
cazul nostru, dar şi interzisul având aceeaşi situaţie) are
nevoie de o voinţă matură nu numai la încheierea
actelor juridice sau în situaţia participării la raporturi
juridice cu alţi semeni, ci în toate momentele Marelui Joc
al Vieţii, căci responsabilitatea este universală, nu ţine
societate, „domeniul dreptului [uman – completarea
noastră] nefiind decât o arie a efectului responsabilităţii
(s.n.)”27.
Iată deci, că reprezentarea se înfăţişează ca un
fenomen universal (definiţiile citate surprinzând doar
aspecte ale reprezentării, manifestate la domeniul
restrâns al sistemului social-juridic), ca o consecinţă
directă a existenţei obligaţiei de responsabilitate ca
însăşi condiţie esenţială respectării acelei ordini fără de
care binele (colectiv – şi de aici implicit şi derivat, cel
individual) nu poate exista.
De aceea nu trebuie să reducem îndatorirea de
reprezentant instituită în sarcina părinţilor la domeniul
restrâns al dreptului social, ci trebuie percepută prin
prisma lipsei de discernământ a minorului cu privire la
toate faptele vieţii. Căci copilul minor, ca orice fiinţă,
aparţine Universului, iar binele Universului depinde de
27 a se vedea A. Mlavek, Problema responsabilităţii, în Revista de

filozofie, nr. 2/1975, p. 161
35
binele fiecărei astfel de fiinţe şi de acea societatea (ca

parte componentă a acestuia, formă organizatorică a
fiinţelor conştiente) i-a însărcinat pe părinţi cu obligaţia
de a se îngriji de acest bine, de a purta responsabilitatea
în locul copilului, de a răspunde în locul acesteia.
Ne vom întreba desigur, cum se poate întâmpla

acest lucru când ştim că e principiu ca răspunderea să
fie personală?
Răspunsul ni se pare simplu şi avându-şa originea

în chiar mecanismul reprezentării: voinţa părintelui nu
înlocuieşte, nu ţine locul voinţei copilului ci mult mai
mult o exprimă pe aceasta din urmă. Este un aspect,
credem, esenţial în înţelegerea adevăratei naturi a
instituţiei reprezentării ca modalitate de împlinire a
mandatului social. Voinţa imatură a copilului se
manifestă deci prin voinţa părintelui în sensul că cea
din urmă este necesar a se identifica, a se contopi cu
prima. Tocmai de aceea au fost aleşi cu prioritate
părinţii pentru a purta această sarcină: avându-se în
vedere apropierea naturală, instinctul acela de unire,
tendinţa ca părintele să trăiască prin copilul său, să
vrea ce vrea copilul, să se sacrifice pentru binele lui.
Societatea consideră deci că Natura, prin chiar

legăturile biologice dintre indivizi, a văzut chiar
legăturile biologice dintre indivizi, a văzut în acesta o
modalitate de perfecţionare, o modalitate de educare a
36
lor în spiritul sacrificiului de sine pentru binele celuilalt,

înţelegând ca bine suprem starea în care fiecare individ
reuşeşte să se identifice cu nevoile, cu trebuinţele, cu
suferinţele şi bucuriile tuturor celorlalţi indivizi; starea
în care omul se vede pe sine în toate fiinţele şi în fiecare
fiinţă, aşa cum în stropul de rouă se regăseşte imaginea
oceanului şi a fiecărui strop din ocean; căci el ştie că
este apa, aşa cum omul dator e să afle că este viaţa.
Iar societatea lăsând frâu liber simţului natural, a
prezumat că părinţii ar fi cei mai în măsură să trăiască
prin şi pentru copiii lor. Este o prezumţie relativă ce
poate fi răsturnată de realitatea faptică. Fiindcă nu e
suficient un instinct orb, iraţional, necontrolabil, la
nivelul societăţii (la fel ca la nivelul întregului Univers)
este nevoie de certitudine, ci se naşte din posibilitatea
controlării, a coordonării şi determinării proceselor,
certitudine care este singura în măsură să împrumute
perenitate valorilor. Şi această certitudine de obţine prin
educaţie. Doar prin educaţie individul poate înţelege de
ce. De ce el? De ce alţii? De ce împreună? Şi aşa mai
departe.
Iluminismul a venit să recunoască şi să afirme
schimbarea. Educaţia este cea care produce această
„revoluţie genetică la nivelul sufletului şi minţii” 28
28I. G. Sion, Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1990
37
fiecăruia. Societatea este datoare să stimuleze şi susţină

această educaţie, dar în egală măsură, fiecare membru
al ei în parte are obligaţia de a contribui la acest proces.
Iar primul şi cel mai important pas este să înceapă cu
sine însuşi – autoeducaţia. Căci fiecare simte nevoia de a
avea un sistem de valori care să-i definească binele
propriu. Dar mai trebuie ca acest sistem să cuprindă în
el şi binele celorlalţi. Şi o dată creat un astfel de sistem,
prin chiar natura omului, greu se mai poate schimba.
Iată de ce o importanţă deosebită trebuie acordată
începutului – început care se face în chiar copilărie.
Omul – copil nu are o ierarhizare, o construcţie valorică,
putând împărtăşi, în principiu diverse sisteme. Însă nu
toate sunt valabile. De aceea îi revine societăţii sarcina
stabilirii unui astfel de sistem universal-valabil, iar
părintelui aceea de a-l implementa la nivelul tânărului,
de a-l ajuta să şi-l aproprieze. E ceea ce numim
„responsabilitate socială” şi care a fost definită ca fiind
„acea instituţie socială care cuprinde complexul de
atitudini al omului în raport cu sistemul de valori
instituţionalizat de societatea în care trăieşte, în vederea
conservării şi promovării acestor valori, în scopul
perfecţionării fiinţei umane şi conservării ordinii sociale
şi binelui public”29. Şi această responsabilitate socială
29L. Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex,

38
trebuie distinsă de responsabilitatea juridică, cea din

urmă fiind doar o formă a primeia, „cuprinzând
complexul de atitudini al omului în raport cu sistemul
normativ şi juridic cristalizat în societatea în care
trăieşte”30 şi care presupune „interiorizarea normelor şi
valorilor în forul interior la individului ca o necesitate
conştientă în planul reflecţiei individuale, proces în
urma căruia se nasc atitudinile sale în raport cu valorile
exprimate de sistemul normativ juridic”31.
Încălcarea normelor, a valorilor atrage după sine
răspunderea, ca şi conduită exterioară impusă
individului de necesitatea vieţii în comun, atât la nivel
social, cât şi universal, în plenitudinea relaţiilor ce se
statornicesc între diversele componente ale Naturii, ca
manifestare formală a fenomenului vieţii în esenţa sa,
căci aşa cum s-a recunoscut, „răspunderea ţine de tot
ceea ce este organizat”32, fiind în fapt principalul suprem
la nivelul de ordine cosmică.
Pe de altă parte „noţiunile de răspundere şi
responsabilitate, ţin de un anumit nivel cultural al
individului … reprezentând o formă de integrare a
30 idem p. 21
31 Mihai Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 65
32 L. Barac, op.cit., p. 16
39
acestuia în societate şi marcând, în fapt, un proces

firesc: acela al dezvoltării individualităţii umane”33.
Iată de ce societatea a considerat că această
răspundere a mai tinerilor ei componenţi trebuie
repartizată proporţional cu gradul acestora de
maturizare şi concomitent cu dezvoltarea
responsabilităţii, în acest sens stabilindu-se anumite
standarde, anumite limite de vârstă, ele însele în raport
de importanţa, gravitatea şi complexitatea relaţiilor
inter-umane ocrotite de normele juridice ale uneia sau
alteia dintre ramurile dreptului. Vedem astfel cum
minorul de la 14 ani poate participa la anumite
raporturi (de drept civil, penal, procesual,
administrativ), de la 15 ani – raporturi de dreptul
muncii; 16 ani – raporturi de dreptul familiei; 18 ani –
toate ramurile dreptului (a se vedea şi anexa 2). Până la
14 ani, însă, legiuitorul (exponentul înţelepciunii sociale)
a prezumat absolut că minorului nu i se poate angaja
răspunderea juridică şi nici nu-i este permis a participa
la raporturile sociale întrucât neavând suficientă
conştiinţă de sine nu deţine nici „doza” necesară de
responsabilitate, aceasta transferându-se pe umerii
părinţilor (a mandatarilor sociali).
33 idem p. 23; A se vedea şi V. Pătulea şi col., Răspundere şi

responsabilitate socială şi juridică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
40
Facem aici o paranteză pentru a preciza că, în

opinia noastră întrucât conştientizarea (realităţilor
înconjurătoare, precum şi cea de sine) ţinând nu numai
de vârsta biologică, ci de mult mai multe aspecte – pe
care ştiinţele actuale, în mare parte le ignoră – şi fără a
intra în probleme de metafizică şi construcţie a
psihologiei fiinţei umane, amintim rolul esenţial al
educaţiei (cunoaştere, înţelegere, culturalizare, etc.),
credem deci că aceste limite (14, 16, 18 ani) nu ar trebui
privite atât de absolut; mai ales cea de 14 ani, de la care
se angajează propriu-zis răspunderea, tocmai pentru că:
în primul rând răspunderea e subiectivă, ţinând de o
stare interioară, de culpabilitate, adică de atitudine
interioară (manifestată, ce e drept în exterior) cu privire
la o anumită valoare, şi în al doilea rând ar însemna să
se pună pe picior de egalitate un individ care nu avea
posibilitatea de a-şi da seama de logica valorilor – şi deci
nu se face vinovat intern, subiectiv de încălcarea lor – cu
unul care poate şi realizează această valorizare dar nu
vrea să o respecte, ceea ce ni se pare cel puţin injust.
Pentru că, la urma urmei, care e rolul răspunderii, care
e rolul sancţiunii, al pedepsei? Desigur că educarea
individului, în scopul dezvoltării sau întăririi în el a acelei
atitudini de înţelegere şi respect al valorilor ce ocrotesc
binele (individual şi colectiv). Or, atunci când nu există
discernământ, nu există încă nici baza pentru
41
implementarea acestei educaţii. Dar dacă se dovedeşte

că el există chiar în limite reduse, considerăm că
procesul de adaptare la standardele valorilor sociale (la
un moment dat) – adică educarea prin pedeapsă –
trebuie admis ca necesar (în acest sens, de fapt începe
să se formeze şi orientarea jurisprudenţei şi a doctrinei,
mai ales în domeniul răspunderii civile).
Am făcut anterior necesarele distincţii între

responsabilitatea juridică şi responsabilitatea socială
tocmai pentru a evidenţia faptul că ele sunt doar părţi
ale unei şi mai largi responsabilităţi, pe care noi o
numim universală, presupunând conştientizarea şi a
altor realităţi, mai vaste, ce depăşesc atât domeniul
dreptului cât şi pe cel al relaţiilor sociale, căci însăşi
societatea aşa cum precizat deja nu e decât una dintre
multiplele forme de manifestare a Vieţii, cu ale cărei
faţete omul intră inevitabil în contact şi ale căror reguli,
principii, norme de organizare şi de protejare a valorilor
trebuie respectate. Vom da un exemplu: încălcarea
legilor Naturii, nesocotirea principiilor de funcţionare a
ecosistemelor, atrage asupra omului inevitabila
sancţiune (chiar dacă într-un timp mult mai lung decât
durata unei vieţi umane terestre – ceea ce a şi dus la
perseverarea în ignoranţă din partea fiinţelor bipede –
dar care raportat la timpul planetei pare o clipă
suspendată în eternitate) ale cărei consecinţe se fac din
42
ce în ce mai pregnant simţite, dar încep să se vadă, în

aproape egală măsură, roadele practice ale procesului
educativ (la care noi, oamenii, suntem supuşi forţat –
dacă nu am vrut altfel – de către însăşi Natura).
Un alt exemplu tipic – în opinia noastră – este

acela în care copilul are tendinţa de a vârî mâna în foc
neştiind ce consecinţe poate avea acest fapt. Nu se poate
spune că am fi în prezenţa (sau mai exact lipsa) unei
responsabilităţi juridice sau sociale. E pur şi simplu
dovada lipsei discernământului asupra mult mai multor
valori (decât cele juridice sau sociale); copilul nu poate
aprecia asupra binelui şi răului (ca şi concepte, ca
realităţi în sine, indiferent de cel căruia se aplică: lui
însuşi, unui alt semen sau oricărei alte fiinţei).
Tocmai de aceea considerăm că părintele este

chemat (şi îndatorat) să-l reprezinte pe copil în toate
raporturile sale cu lumea, cu viaţa în general, ca şcoală la
ale cărei cursuri fiinţele participă forţate de impulsul
evoluţiei, spre a se regăsi (sau descoperi) pe ele însele şi
spre a se dezvolta necontenit, ca să-şi îndeplinească
sigura şi adevărata îndatorire pe care o au faţă de ele
însele şi faţă de Univers: datoria de a fi fericite.
Voinţa părintelui va sluji în exprimarea voinţei

copilului în diverse situaţii ale vieţii având în acelaşi
timp obligaţia de a participa la educarea acestuia aşa
43
cum prevede (şi recunoaşte) şi legea umană34. Şi de

aceea legiuitorul a grupat tot ansamblul de activităţi ce
revin în sarcina părintelui sub denumirea de „ocrotire”,
iar doctrina a completat sintagma cu atributul
„părintească”. De ce „părintească” – tocmai pentru că
„părinteşte” înseamnă tot ceea ce se face „cu dragoste şi
cu căldură”35, căci „relaţiile de familie se bazează pe
prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care
sunt datori (s.n.) să-şi acorde unul alteia sprijin moral şi
material”36 în toate actele şi momentele vieţii. Astfel că
nu împărtăşim opinia general răspândită în doctrină şi
bazată pe o interpretare rigidă şi formală a legii37 cum că
anumite „facultăţi” (sic!) pe care le au părinţii referitor la
persoana copilului minor, cum ar fi dreptul de a-i stabili
numele, de a-i determina cetăţenia, de a consimţii la
adopţia şi la desfacerea adopţiei „nu pot fi considerate
manifestări ale ocrotirii părinteşti”38.
Încă o dată, având în vedere mecanismul intern al
reprezentării: şi anume că voinţa părintelui cuprinde,
conţine, se contopeşte cu voinţa copilului care astfel
devine o parte din acesta, dar care are dreptul de a se
34 a se vedea prev. art. 101, Codul familiei

35 sintagma aparţine Dicţionarul Explicativ al Limbii Române
36 art. 2, Codul familiei
37 pentru o critică a rigidităţii doctrinei a se vedea – e adevărat, cu
privire la problema drepturilor patrimoniale, dar interesează de fapt

relaţiile părinţi-copii – Al. Bacaci, op. cit. p. 247
44
exprima, voinţa părintelui fiind obligată a-i sluji în acest

sens, pentru manifestare exterioară în scopul
satisfacerii aspiraţiilor, însă în acelaşi timp, aceeaşi
voinţă (a părintelui) matură şi conştientă mai are şi
îndatorirea de a constitui într-un filtru care să discearnă
binele de rău într-o apreciere obiectivă dar îmbrăcată în
haina de subiectivitate, de personalizare specifică voinţei
minorului – şi nu părintelui. Ceea ce înseamnă că
părintele are îndatorirea de a vedea în copilul de azi pe
omul de mâine, de a surprinde valenţele şi potenţele de
manifestare ale acestuia şi de a-l sprijini pentru
dezvoltarea şi afirmarea lor (chiar dacă minorul nu e
încă deplin – sau poate deloc – conştient de ele), de a
observa trăsăturile de personalitate şi de a le modela
(spre accentuare pe cele bune, spre estompare pe cele
rele); de a simţi azi ce-şi va dori copilul în viitor, iar
atunci când există mai multe posibilităţi, de a-şi
manifesta înţelepciunea proprie îndrumându-l să aleagă
printr-o expunere, printr-o comunicare (ce se poate
adresa raţiunii, afectivităţii sau ambelor, potrivit cu
vârsta şi caracteristicilor minorului) prin care să-i
transmită, să-i contureze o imagine a personalităţii
viitoare, pe care copilul să o poată simţi în prezent, spre
a o înţelege, spre a şti de ce şi nu altfel.
38E. Florian, Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.

367. În acelaşi sens a se vedea M. N. Costin în Filiaţia şi ocrotirea
minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 217
45
Acesta este sensul conceptelor ce definesc în legea

română obligaţiile părintelui de „educare, învăţare şi
pregătire profesională potrivit cu însuşirile”39 tânărului.
Şi chiar mai mult, căci primului îi revine îndatorirea
universală şi complexă „de a-l forma pentru viaţă”40.
Iar în aceste condiţii, vedem cum, numele,
cetăţenia, adopţia fiind, în fapt, aspecte care
influenţează în mod evident chiar viaţa copilului, nu pot
fi nicidecum tăiate de pe lista atributelor ocrotirii
părinteşti.
Menţinându-ne încă în sfera acestei ocrotiri
părinteşti, nu putem să nu remarcăm marea scădere a
legii care prevăzând obligaţia părintelui de a „îngriji de
sănătatea şi dezvoltarea fizică [a copilului] de educarea,
învăţarea şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit
cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului spre
a-i fi de folos colectivităţii” uită – pare-se – un lucru
fundamental şi anume că acel copil, în primul rând e o
fiinţă şi o fiinţă umană, drept pentru care părintele ar
trebui să aibă în primul rând şi mai presus de toate
îndatorirea de a se îngriji de dezvoltarea psihică, de
armonia mentală şi sufletească, de starea de bine
interior, de împlinirea afectivă a lui. Astfel am fi tentaţi
să mergem cu gândul spre ideea că statul are nevoie de
39 Codul familiei, art. 101; în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 108
al. 2 şi art. 123
40 E. Florian, op. cit., p. 362
46
indivizi puternici şi sănătoşi care să fie dresaţi, poate

chiar programaţi (din expresiile „educare”, „învăţare” şi
„pregătire în conformitate cu ţelurile statului” se poate
deduce şi acest lucru) să îndeplinească anumite sarcini
(chiar dacă în prezentul istoric ele poartă numele de
„profesii”) în conformitate cu obiectivele pe care forţele
politice („statul”) le stabilesc la un moment dat.
Concepţia nu e nouă ci o întâlnim chiar (şi poate cel mai
explicit precizată) la Platon, iar în timpurile moderne la
Marx şi Enghels. Ambele variante caută modalităţi de
satisfacere a binelui colectiv înţeles în primul caz prin
necesara educaţie morală a cetăţeanului, iar în cel de-al
doilea prin renunţarea la proprietatea privată, percepută
ca „sursă a tuturor inegalităţilor”, „mărul discordiei”
dintre oameni. Însă de fiecare dată individul e umilit, e
subjugat puterii statale sau pierdut în masa
„colectivităţii”. Aceşti filosofi-reformatori de sisteme
sociale, dincolo de marile merite pe care le-au avut şi pe
care nimeni nu le tăgăduieşte – au uitat de asemenea –
pare-se – precum legiuitorul român, de un aspect
aparent nesemnificativ, dar, în opinia noastră, de o
importanţă capitală: Omul.
Fiecare în parte au încercat să pună bazele unei

comunităţi, dar au sfârşit prin a descrie o veritabilă
turmă organizată, o masă informă de entităţi omogene,
nediferenţiate, lipsite de voinţă, lipsite de conştiinţa de
47
sine, pentru că singurul lucru important şi pe care

trebuiau să-l ştie era acela că sunt celule ale unui
organism de a cărui bună funcţionare se făceau
responsabile şi că trebuie să-şi îndeplinească rolul să-şi
facă datoria şi atâta tot. Munca şi datoria, atât şi nimic
mai mult. Vite de povară! Roboţi preparaţi să execute un
anumit lucru! Nici vorbă de personalitate sau de bine
individual. Nu, pentru însuşi individul nu există, în
aceste concepţii. Şi tocmai de aceea ele ori au devenit
utopice ori au eşuat lamentabil pe portativul istoriei.
Căci Universul dacă ar fi vrut omogenitate ar fi creat
omogenitate şi nediferenţiere. Dar el a vrut să se
oglindească într-o multitudine de forme de viaţă cât mai
variate, fie ele chiar şi umane. Şi atunci de ce societatea
să se împotrivească Naturii, atunci când Natura însăşi a
experimentat că Legea Evoluţiei presupune colaborare şi
nu repetare, presupune consens şi nu preluare,
presupune înţelegere şi nu acceptare. Căci orice strop de
rouă este esenţă din esenţa Apei, dar fiecare strop se
naşte din seva altui fir de iarbă şi poartă în sine o altă
imagine a Soarelui dulce îmbrăţişând Pământul cu
mângâierea razelor sale.
La fel şi omul, celulă a Universului, este el însuşi

un univers în sine şi ca orice univers, are dreptul de a fi
fericit, iar ca celulă, are şi obligaţia de a fi fericit.
48
De aceea accentul trebuie pus pe om, căci dacă

Universul vrea ca omul să fie fericit, cu atât mai mult
trebuie să vrea legiuitorul social. Şi Universul mai vrea –
pentru ca fericirea omului să poată fi pusă în practică şi
garantată – o comunitate reală de fiinţe, nu o piftie de
societate (scuzată-mi fie expresia culinară), o
comunitate bazată pe alăturarea dintre oameni ca
entităţi conştiente, responsabile, autodeterminate, care,
cu o voinţă liberă şi suverană hotărăsc de comun acord
să beneficieze de avantajele „jocului de echipă”, căci asta
trebuie să fie, o echipă în care, fiecare membru este
responsabil de „victoria” sau „înfrângerea” tuturor, de
binele sau răul întregului, sau al fiecăruia în parte.
Acum Universul aşteaptă de la om să se comporte ca o
fiinţă matură, acum trebuie depăşite barierele unităţii
telurice cosangvine – ce i-a unit, mai bine zis, legat – pe
indivizi cândva. Adevărata uniune trebuie să pornească
acum din suflet şi din minte şi să ajungă la nivel de
conştiinţă. Indivizii trebuie să se conştientizeze unii pe
alţii să se dăruiască unii altora, să trăiască unii prin
alţii. Căci aşa cum Universul cel Mare trăieşte prin
atâtea forme distincte spre a fi fericit, la fel şi omul
trebuie, spre a atinge aceeaşi stare, să trăiască prin
ceilalţi oameni distincţi.
Facem o paranteză pentru a exprima că de acelaşi

spirit al neînţelegerii adevăratelor trăsături ale fiinţei
49
umane, a fost pătruns legiuitorul român şi la edictarea

actualei constituţii, care în loc să înceapă cu un
preambul în care să se afirme unitatea de concepţie, de
trăire şi simţire a românilor ca fiinţe umane conştiente
de rolul lor la nivelul – cel puţin – al raporturilor cu
ceilalţi oameni (precum de exemplu este cazul Legii
fundamentale a Germaniei din 1949, sau a noii
Constituţii a Rusiei, din 1993), iar apoi să continue cu
titlul „Drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”
– şi nu „cetăţeanului”! – începând cu cele definitorii
pentru însăşi noţiunea de fiinţă umană (dreptul la viaţă,
conştiinţă, demnitate, liberă dezvoltare, etc.) şi apoi cu
cele sociale (libertatea fizică, dreptul la muncă, la grevă,
la familie, etc.), Constituţia României, spuneam,
proclamă sus şi tare supremaţia statului, căruia
individul, cetăţeanul îi aparţine (a se vedea noua
definiţie a cetăţeniei = apartenenţa şi legătura (s.n.)
cetăţeanului cu statul) ca un bun pe care-l are în
proprietate (amintindu-ne de medievala instituţie a
„legării de glie” = şerbia), recunoscându-i acestuia ca
prime valori libertatea fizică (art. 22 şi lungul art. 23),
dreptul la apărare – ca şi cum între oameni ar trebui să
domnească o duşmănie continuă (şi nu raporturi de
înţelegere şi cooperare) după principiul „homo homini
lupus” – libera circulaţie, dreptul la privatitate (adică
fuga, izolarea de ceilalţi) şi abia după aceea, conştiinţa,
50
credinţa, opiniile, exprimarea, familia (într-un cuvânt

valorile spirituale). Pe considerentele expuse până acum,
dar şi bazându-ne pe alte aspecte neamintite în spaţiul
restrâns al acestei lucrări41 propunem a se prevedea
expres îndatorirea părintelui de a aspira la o cât mai
armonioasă dezvoltare spirituală a copilului care
presupune:
– o atmosferă de pace, calm, echilibru sufletesc, o
stare de seninătate şi de mulţumire, de bucurie de
viaţă (toate acestea definind de fapt exact ceea ce
numim „copilărie” şi care îşi pune amprenta, iar
uneori chiar determină destinul, mersul tânărului
pe tot parcursul Drumului Vieţii);
– antrenarea şi dezvoltarea facultăţilor mintale, a
capacităţii de analiză şi înţelegere, a logicii
raţionamentului, precum şi deprinderea cu
libertatea gândirii, dincolo de orice concepţie sau
preconcepţie;
– apoi educarea (morală, ştiinţifică, religioasă,
socială, etc.), învăţătura, sănătatea, dezvoltarea
fizică;
41 Facem trimitere la articolele noastre cu propuneri de modificare a

Constituţiei (în ceea ce priveşte recunoaşterea şi afirmarea anumitor
valori specifice omului ca fiinţă socială şi comunităţii. Ca parte a
marelui lanţ planetar de ecosisteme, faţă de care ne revine
responsabilitatea unui comportament responsabil şi conform cu
legile universale ale Naturii), lucrări ce încă nu au văzut lumina
tiparului.
51
– şi numai după toate acestea, pregătirea

profesională, care presupune în primul rând
existenţa unei concepţii despre viaţă şi lume, o
cosmogonie şi un sistem de valori la care copilul să
se raporteze, să ştie ce să aleagă a face la un
moment dat şi de ce;
– asigurarea unei baze materiale.
Şi dacă nu se respectă aceste valori se întâmplă …

exact ceea ce se întâmplă: generaţii întregi de tineri
purtaţi în derivă pe valurile Oceanului zbuciumat al
vieţii şi eşuaţi pe plajele pustii ale disperării; generaţii
întregi de adulţi mânaţi de furtuna dorinţelor într-o
goană asiduă după satisfacţie, după împlinire – care, de
cele mai multe ori se prezintă sub iluzia înavuţirii
materiale – sclavi ai patimilor puşi în lanţurile robiei
muncii, privaţi de „timpul necesar” spre a gândi, spre a
simţi … spre a fi. Şi mai la urmă, generaţii întregi de
bătrâni aruncaţi la groapa de gunoi a societăţii, rebuturi
nefolositoare, maşini casate, dar care au servit cândva
jocului de-a goana după vânt, ei înşişi nişte învinşi faţă
de sine, căci abia acum realizează deşertăciunea
mizerabilă a iluziei, mocirla în care s-au scăldat cu tot
patosul, atunci când aveau datoria de a se curăţa şi mai
mult. Şi poate că acum ştiu ce trebuia şi ce ar trebui
făcut în continuare. Dar cine mai ascultă la nişte
52
bătrâni ramoliţi? Acei pe care, ei înşişi i-au învăţat

falsele valori, încă de când erau mici, iar când au
crescut i-au luat de mână şi i-au purtat să deprindă
regulile perfidului joc de-a v-aţi-ascunselea de sine? Nu,
siguranţă că nu mai e nimeni să-i asculte … şi timpul e
scurt, viaţa le expiră … iar cei rămaşi continuă ca o
fatalitate aceeaşi goană oarbă după nefericire! Ba încă
perfecţionându-şi şi mai mult metodele sadice de
achiziţie a ei …
Poate doar noii născuţi … dacă s-ar putea sta de

vorbă cu ei înainte ca „cei mari” să-i ademenească şi să-i
prindă în lanţul ignoranţei şi-al pierzaniei de sine …
Poate că totuşi cei 7 ani de-acasă sunt singurii

care mai pot salva omenirea …
53
Disculpare
Acestei lucrări i s-ar putea obiecta lipsa caracterului
academic; neîncadrarea în standardele tiparelor „liniei
ştiinţifice”; poate inconvenienţa şi oralitatea stilului şi
poate multe altele.
În apărare ne vom permite a invoca spiritul
eminescian şi universala valabilitate a zicerilor sale:
E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.
Dar când inima-ţi frământă

Doruri vii şi patimi multe
Şi-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,
Ca şi flori în poarta vieţii

Bat la porţile gândirii
Toate cer intrarea-n lume
Cer veşmintele vorbirii.
Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îşi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?
54
Şi în plus, definind „disertaţia” ca „pledoarie

publică susţinută în argumentarea unei idei”, ne apare
acum şi mai justificată opţiunea noastră pentru această
modalitate de expunere a unei noi viziuni desprinsă
dintr-o veche reglementare a relaţiilor interumane.
Exprimându-ne speranţa de a fi reuşit o apropiere,
măcar relativă, de esenţa unei realităţi, dacă nu
prezente, cel puţin proxime, ne manifestăm dorinţa de a
încheia, aşa cum am început, cu vorbele filosofului
Ernest Bernea, ca îndemn spre responsabilitatea
împlinirii datoriei de A fi … fericiţi:
„Lumea e tulburătoare, cu necunoscute şi poveri;
drept, este totodată plină de cântecul creaţiei şi împlinirii.
Lumea noastră nu e un vis, nu e o umbră halucinantă, ci
o realitate substanţială şi armonioasă în care fiece
consum e un prilej de înnoire, fiecare somn al morţii o
naştere din nou, o înviere.
Şi de aceea cu sufletul deschis să ne plecăm în faţa
misterului creaţiei, să-i cucerim înţelesul şi, ca nimbaţi cu
săgeţile soarelui să cultivăm ogorul nostru, al nostru, cei
ce iubim plugăria şi poezia, meşteşugul şi arta, rod al
vieţii necunoscute într-o lume ignorantă. Dar de aici, din
bătătura noastră să dăm mâna cu mesagerii spiritului
creator, pentru că cerul nostru nu e gol, ci lăcaş de aur şi
bucurie al celor însetaţi de comori nepieritoare.”
55
Ultimul cuvânt …
Această lucrare este neterminată … Ea

reprezintă abia un început. Începutul unei cărţi? Al unei
teorii? Poate o teorie nouă … dar poate la fel de veche
precum omul însuşi. Poate că de când suntem am visat
la vremurile când vom strânge rândurile, când ne vom
apropia mai mult unii de alţii, când vom face roată …
dar nu în jurul focului … nu, căci de data aceasta ne
vom încălzi la flăcările iubirii din sufletele noastre şi ne
vom lumina drumul spre stele cu torţa cunoaşterii, iar
conştiinţa ne va fi călăuză credincioasă în zborul nostru
spre sensul raţiunii de a fi, spre noi înşine, spre …
eternitate.
56
Bibliografie
1. Gh. Boboş, G. Vlădica Raţiu – Răspunderea, responsabilitatea şi

constrângerea în domeniul dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
1996
2. A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. Costin, V. Ursa – Filiaţia şi ocrotirea
minorilor, Ed. Dacia, 1980
3. M. Banciu – Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, 1995
4. E. A. Barasch, A. Ionaşcu, I. Anca, V. Econosun, I. Meşter, I.
Rucăreanu, S. Zilberstein – Rudenia în dreptul RSR, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1966
5. E. A. Barasch, I. Meşter, S. Zilberstein – Ocrotirea părintească
(Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori), Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
6. Gh. Belein – Drept civil. Persoanele, Universitatea din Bucureşti, 1987
7. I. P. Filipescu – Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All,
Bucureşti, 1997
8. I. P. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1998
9. E. Florian – Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
10. A. Bacaci – Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1986
11. I. Albu – Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
12. C. Schifirneţ – Educaţia adulţilor în schimbare, Ed. Fiat Lux,
Bucureşti, 1997
13. G. Văideanu – Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică,
Bucureşti, 1988
14. P. Iluţ – Familia – cunoaştere şi asistenţă, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
1995
15. O. Ţinca – Constituţii şi alte texte, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea,
1995
57
DICŢIONAR DE TERMENI
Voinţa = valenţa specifică şi definitorie pentru fiinţa

umană care-i imprimă acesteia impulsul creator şi
dorinţa de autodeterminare, statornicindu-i astfel
condiţia în gama formelor de manifestare
Capacitatea: – de folosinţă = recunoaşterea de

către societate a condiţiilor umane; dreptul la voinţă
– de exerciţiu = recunoaşterea de
către societate a posibilităţii şi libertăţii relative a
individului de a-şi manifesta în exterior – în anumite
limite – voinţa, intrând în relaţie (raport) cu ceilalţi
membrii ai corpului social; dreptul la exprimarea voinţei
Discernământul = posibilitatea fiinţei umane de a

conştientiza realităţile în mijlocul cărora trăieşte, de a
aprecia just valorile stabilite şi unanim recunoscute la
un moment dat, de către societate
Responsabilitatea = atitudine interioară de respect,

de pietate faţă de valorile unui anumit sistem (sistem
social, ca membru al corpului social sau sistemul
natural – universal – ca fiinţă conştientă) bazată pe
înţelegerea esenţei şi rostului lor, a mecanismelor care le
fac necesară existenţa precum şi a celor ce le ocrotesc şi
a căror nerespectare atrage consecutiv răspunderea
58
Răspunderea = conduită exterioară, impusă

individului conştient prin sancţiunea normei încălcate şi
care fusese instituită pentru a proteja valorile unui
sistem
Conştienţa = stare specifică fiinţei umane de a

înţelege realităţile în mijlocul cărora trăieşte; în sistemul
socio-juridic este echivalentă cu discernământul
Conştiinţa = componentă esenţială şi structură

supremă a fiinţei umane, centru de analiză şi percepere
la nivel de trăire superioară a realităţilor înconjurătoare,
orientată în direcţia identificării cu acestea, cu sensul
logic al esenţei universale
– metaforic spus reprezintă imaginea oceanului

reflectată în fiecare strop de rouă
Reprezentarea = procedeul prin care voinţa unei

persoane – pentru a se manifesta în dimensiunea unei
anumite realităţi, la care astfel nu ar fi avut acces –
împrumută voinţa alteia, spre a se sluji de aceasta ca de
un instrument care să-i permită libertatea de exprimare
şi acţiune în direcţia satisfacerii anumitor interese ale ei
înşişi
59
Mandatul social = sarcină instituită de către

comunitate la adresa părinţilor (şi altor persoane) de a
administra, gestiona şi ocroti interesele membrilor săi
minori, ca parte a interesului public în vederea
satisfacerii şi împlinirii binelui individual prin
intermediul celui general, în sens larg se înţelege
instituţia ocrotirii tuturor persoanelor fără discernământ
60
DESPRE DREPTUL BĂRBATULUI DE A SE

OPUNE AVORTULUI, CRIMĂ LA ADRESA
UMANITĂŢII
61
Motto:
Nici un copil nu aparţine părinţilor săi, ci Umanităţii
Copiii voştri nu sunt ai voştri;
Ei sunt fiii şi fiicele dorului de viaţă
Ei vin prin voi dar nu vin pentru voi
Şi deşi sunt cu voi nu vă aparţin
Puteţi să le daţi dragostea voastră, dar nu şi
gândurile voastre
Căci ei au propriile gânduri;
Puteţi da corpurilor lor o casă, dar nu şi sufletelor lor
Căci sufletele lor locuiesc în casa de la Răsărit pe care n-o
puteţi vizita nici măcar în visele voastre.
Poate să vă preocupe existenţa lor, însă nu
încercaţi să vi-i asemuiţi, căci
viaţa merge înainte
Kahlil Gibran
62
DESPRE DREPTUL BĂRBATULUI

DE A SE OPUNE AVORTULUI, CRIMĂ LA ADRESA
UMANITĂŢII
Purtată de briza iluziei deşarte fantasma eternului,

hăituită de limitele timpului, alunecă plăpând şi ispititor
de dulce peste mucegaiul lumeştilor făpturi de viaţă,
stârnind euforia lascivităţii, agale prelinsă în stropi mari
de rouă timpurie pe streaşina materiei adânc penetrată
de preanesupusa voinţă a unui demiurg strălucitor şi
puternic, profan şi sublim, tronând din jilţul de flăcări şi
stele peste regatul cognoscibilităţii, zămislit din însăşi
împreunarea Zeiţei Dimineţii cu Amurgul Universului.
*
Trăim într-o lume bântuită de furtuna uitării, sufocată
de valurile tristeţii, zguduită de vulcanii disperării…
Trăim într-un timp măcinat de imaginea devenirii,
sumbru încătuşat de amintirea trecutului…
Trăim într-o criză profundă de noi…
Trăim…
*
Dar oare trăim?
A fost cineva o dată care a exclamat: “Gândesc deci
exist!” – şi a murit la fel ca orice muritor de rând… A
murit pentru că nu e suficient să exişti, ci trebuie să
63
participi activ, să te implici dinamic şi constructiv, să te

conştientizezi de raţiunea acestei existenţe, să îţi asumi
responsabilitatea clădirii ei… să trăieşti.
E uşor să te laşi legănat de valurile manifestării ca o

algă agăţată de malul existenţei, oscilând alene în sus
şi-n jos pe undele cunoaşterii ignorate în totalitate şi
într-o profundă nepăsare faţă de ce-a fost sau va să fie,
mulţumindu-te să te complaci într-o lascivă stare de
vegetativitate, sub iluzia aşa-zisei “mulţumiri de sine”,
când tu, de fapt, nici nu şti cine eşti, nici nu şti ce
doreşti şi nici ce cauţi acolo, nu şti nici unde, când,
cum, dincotro şi spre ce se îndreaptă râul care te îmbată
cu foşnetul fiinţei sale, vrând parcă să-ţi pună la
încercare tăria vigilenţei şi puterea conştiinţei, vigoarea
minţii şi curajul de a cunoaşte realitatea.
Purtaţi de farmecul ignoranţei după ce ni s-a dat focul

– care să încălzească gheaţa din sufletele noastre – am
făurit săbii şi suliţi, arcuri şi săgeţi şi am ameninţat cu
ele Înalturile în dorinţa nechibzuită de a cere mai mult:
mai mult grâu, mai multă carne, mai multă plăcere. Dar
Zeii s-au supărat pe noi, şi ne-au pedepsit prin foamete
şi războaie şi boli şi dezastru şi altele ca să ne fie
învăţătură de minte să fim atenţi la legile vieţii. Şi ne-am
potolit o vreme… însă ni s-a dat apoi puterea aburului şi
forţa mecanicii smulsă din măruntaiele fecundei materii.
Iar noi ne-am folosit de ea ca de un nou prilej de
64
răzvrătire: am vrut să dovedim măreţia, puterea şi tăria

noastră; am vrut să dovedim că putem supune totul,
inclusiv Natura – de aceea am imaginat maşini pe
măsură şi le-am botezat în concordanţă cu meschina
noastră aroganţă: “Titanic”. Crunta pedeapsă ce a urmat
ne este de acum binecunoscută: cataclisme, războaie,
foamete şi boli, moarte şi suferinţă…
Liniştiţi şi supuşi, puţin (însă doar puţin) speriaţi (mai

bine zis îngrijoraţi) ne-am gândit că poate ar trebui să
învăţăm, totuşi, ceva din toate acestea; că poate nu
suntem decât nişte amărâţi de elevi la Grandioasa
Şcoală a Vieţii şi că pentru nivelul nostru există anumite
legi, principii, datorii care ar trebui respectate şi
îndeplinite. De aceea am început să ne strângem din
toate colţurile micii planete albastre să ne întrunim să
discutăm, să ne organizăm, să trecem la fapte – să ne
schimbăm. Dar când ne-am numărat – stupoare: eram
nu insuficienţi, ci nesemnificativ de puţini. Iar aceasta
întrucât fraţii noştri şi semeni întru raţiune (oare
merităm acest atribut?) găsiseră altceva mai bun de
făcut: în loc să participe activ la cursurile vieţii, ei,
dezertori neastâmpăraţi, se jucau pe terenul de fotbal cu
acele “Dinamis” explozive puse la îndemâna lor de
preaneîndurătoarele Puteri Cosmice conform
principiului că paharul trebuie băut până la fund ca să
simţi cu adevărat savoarea otrăvii cum penetrează
65
mădularele fiinţei. Uitaseră de mult de forţa aburului,

acum aveau alte jucării evident mai performante:
electricitatea, energia elementelor (atomismul: fisiune,
fuziune), energia cristalelor (laserul), energia vieţii în
transformare (bioenergia) – şi de aici goana după maşini
din ce în ce mai performante capabile să satisfacă într-o
tot mai mare măsură poftele şi capriciile umane,
culminând cu roboţii, cu superordinatoarele, cu
androizii.
Dar nu acestea sunt lucrurile rele – căci ele, prin

însăşi natura lor reprezintă un dat al devenirii, simple
instrumente de lucru ce nu au tangenţă cu sfera
noţiunilor de bine şi rău. Singură atitudinea umană se
supune acestei realităţi. Şi omul, în dorinţa de a crea o
maşină care să-i semene, a ajuns el însuşi să semene
unei maşini, să-i copieze modul de gândire, simţire şi
utilizare. Da, utilizare căci acum noi, oamenii, trăim “în
reţea”, suntem “conectaţi” unii de alţii, ne “utilizăm” unii
pe alţii. Nu mai simţim pentru că nu avem timp, fiindcă
trebuie să “procesăm” un volum mare de “informaţii”. De
fapt e impropriu spus că noi o procesăm, ceea ce ar
presupune gândire, dar ne este interzisă gândirea –
acum reţeaua gândeşte prin noi – căci oricum
computerul nostru de bord nu ar putea face faţă de
unul singur acestui fluviu informaţional în care totul se
supune regulii binare a lui 0 (zero) şi 1(unu). Da, căci
66
pentru calculator totul este doar 0 şi 1: simplu şi

concret! Dar cât de profund şi de complex! 0 şi 1 vedea
şi Pitagora, însă el percepea în 0 principiul matern,
feminin, dătător de viaţă, mistic şi profund, blând şi
înţelept, leagănul şi echilibrul universului; iar în 1 –
principiul masculin, viguros, copulator, activ şi energic,
dinamizant, raţional, ordonator, luminos – acel Luceafăr
al cunoaşterii, maestrul spiritual ce o învaţă pe Eva
creaţiei cărarea ascezei spre devenirea fiinţei, prin
metamorfozarea imanenţei greşelii în permanenţa legii.
Numai împreunându-se acestea două – 0 şi 1 – vor
putea oglindi în ele imaginea complexă a Realităţii în
tendinţa ei de transmutare în Eternitate.
Noi însă, nu vedem decât coaja, exteriorul şi, deşi

vehiculăm concepte precum – antimaterie, teleportare,
viteză superluminică, eter, relativitate, Univers etc – nu
înţelegem nimic din toate acestea… pentru că nu
înţelegem ce e aceea viaţă… pentru că nu învăţăm să
stăm de vorbă cu firul de iarbă, cu umbra pădurii, cu
pârâul de munte sau întinderea mării … pentru că nu le
cunoaştem… pentru că nu ne cunoaştem… pentru că ne
ignorăm; pentru că….. Trăim împreună şi totuşi fiecare e
singur; e singur fiindcă nu are timp să-i vadă pe
ceilalţi… fiindcă e prins în sistem şi nu poate să iasă…
fiindcă nu vrea să iasă… căci nu ştie de ce…. Întrucât
nici nu se întreabă de ce… pentru că nici nu gândeşte…
67
deoarece prin mintea lui doar se vehiculează anumite

informaţii preconcepute, prelucrate… şi el le crede (dar
oare crede? Nu, căci nu are timp să analizeze!) mă rog
consideră… El consideră că omul are puterea de a crea
sau distruge o maşină. Dar mai consideră şi că oamenii
sunt maşini!… Deci se poate hotărî asupra naşterii, vieţii
sau morţii unei astfel de maşini!… Totul nu e decât un
simplu proces tehnologic (putem chiar multiplica – clona
– aceste “aparate”, după dorinţă!?).
De aceea am imaginat o tehnică specială – avortul – pe
care am ridicat-o la rang de instituţie, tocmai pentru a
sublinia monstruozitatea acestei crime înfăptuită de
specia umană împotriva ei înseşi.
Dar iată că în mijlocul acestei orgii apocaliptice, o

făptură are curajul efortului de a ieşi din mlaştina
prostituţiei intelectuale şi, cu paşi din ce în ce mai
siguri, răzbind cu greu prin mentalităţile epocii sale, se
adresează înţelepciunii magistratului, cerându-i să pună
capăt măcelului. El este bărbatul – soţ, tată, om, fiinţă…
Are el vreo îndreptăţire în acest sens? Dacă da, care
este aceasta şi de ce natură: morală, religioasă,
filosofică, legală, etc? Iar dacă nu – de ce nu? Pe ce
motive?
68
Iată ce întrebări mustesc de acum în mintea

magistrului şi nu-i dau răgazul să mai contemple
aşternerea primăverii asupra naturii renăscânde şi nici
simfonia vieţii revărsată peste imaginea firii din mii şi
mii de glasuri. Iar soarele poate răsări de acum şi singur
scăldând în văpăi multicolore geana dimineţii, căci
procesele Naturii oricum se derulează în acord cu Marea
Înţelepciune Universală iar Legile ei sunt mai presus de
a putea fi atinse prin iluzia Erorii. Singur omul e supus
tentaţiei pentru că singur el are libertatea de a decide, de a
alege asumându-şi deplina responsabilitate… Şi magistrul
e pus să aleagă… să aleagă pentru oameni calea menită a-
i feri de capcana erorii… De aceea îi revine
responsabilitatea deciziei… Dar se bazează pe lumina
Înţelepciunii ce-i va dezvălui limpede dimensiunile
realităţilor şi, închinându-şi mintea în faţa Altarului
Vieţii, purcede la luptă; la lupta cu argumentele având
ca singure arme: conştiinţa şi raţionamentul.
Şi iată cum gândeşte el încercând să răspundă

întrebării dacă are soţul dreptul de a o împiedica pe
soţie să avorteze:
1. În primul rând toate procesele biologice care se

petrec între momentul “însămânţării” femeii şi cel al
naşterii au loc în trupul ei, or nimeni nu poate avea
vreun drept asupra altei persoane, căci au depăşit deja
69
de multişor tenebroasele epoci ale omului – bun de

folosinţă generală, ale omului – proprietate a cuiva. De
aceea, sintetizând, o reprezentantă a sexului frumos a
spus cândva că: “abdomenul îmi aparţine numai mie” –
pe bună dreptate – “şi tot ce se întâmplă acolo este al
meu”42. Pornind de aici, conform principiului
constituţional43 potrivit căruia “persoana fizică are
dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri” ar fi normal ca femeia să hotărască
liber şi neîngrădit dacă vrea sau nu să nască, dacă vrea
sau nu să avorteze. În acest sens este şi decizia celebră
– care a stat la baza fundamentului mişcării feministe –
pronunţată în procesul Roe versus Wade (1966) prin
care în SUA s-a legalizat avortul, judecătorul Henry
Blackmun de la Curtea supremă motivând hotărârea
luată prin aceea că femeile au un drept constituţional
general la privativitate (privacy)44. Desigur, privind
înapoi în timp, de-a lungul existenţei umane problema
femeii a fost deseori pusă în discuţie. S-au găsit
numeroase voci care – cu argumente la baza cărora se
afla de cele mai multe ori interesul, invocând în acest
sens şi considerente anatomice cam fiziologice – au
încercat să dovedească faptul că femeia este din natură
42 G. Teusscu – op. cit. p. 10

43 Vezi Constituţia României, art. 26 al. 2
44 Dan Oprescu – op. Cit. p. 118
70
o fiinţă slabă, dependentă de bărbat, ba chiar mai mult,

prin însăşi constituţia naturii ei, ar avea o slăbiciune
mintală ce o face inferioară bărbatului. Menirea pe care
o considerau ca reducându-se unic la vocaţia “firească”
a acesteia de a fi soţie şi mamă era singurul domeniu de
activitate acordat ei de natură şi oameni. Întreaga
filosofie greacă cu Aristotel şi Platon, vechile civilizaţii
egiptene şi babiloniene s-au mândrit cu această
inferiorizare a femeii45. În schimb puhoaiele “barbare”
care au invadat Europa de est, au venit cu concepţii
mult mai ridicate, femeile putând ajunge chiar şef de
trib atunci când întreceau în capacitate şi vrednicie pe
bărbaţi, iar în sânul familiei şi clanului – potrivit lui
Tacitus – avea destule drepturi, era respectată şi
ascultată chiar şi în treburile politice.
În Evul Mediu nu numai că nu s-a ameliorat soarta
femeii, dar chiar s-au mărit restricţiile. În vremea
feudalităţii seniorul avea putere deplină de proprietate
asupra tuturor femeilor din domeniul său şi acel ruşinos
“jusprimae-noctis” ca drept considerat al stăpânului.
Prin tradiţie era obligată la supunere. Singurul glas care
a îndrăznit să afirme egalitatea femeii cu bărbatul în
drepturile sale naturale, în perioada discutată, a fost cel
al lui Luther. Femeia, a spus el, nu se poate dispensa de
45Pentru o reuşită prezentare a acestei probleme a se vedea D.

Oprescu “Filosofia avortului”, Ed. Trei, 1997
71
bărbat, după cum ea nu poate trăi fără apă şi fără

mâncare. În mod reciproc, bărbatul nu se poate
dispensa de femeie. Poate oare cineva împiedica natura
să-şi ducă la îndeplinire legile ei fireşti46?
În secolele XVII-XVIII se manifestă aparent o rigiditate
în moravuri, legăturile între soţi fiind mai solide dar şi
acestea adesea subordonate unor interese. Abia secolul
trecut a acordat în unele ţări anumite drepturi, revenind
ţărilor anglo-saxone şi în special Americii misiunea de a
demonstra ce resurse intelectuale şi manuale nebănuite
zac în comoara numită “femeie” şi pe care numai orbirea
prostiei masculine, zămislită din tenebrele concepţiilor
sociale a împiedicat-o să iasă la lumină.
În prezent avem – slavă Domnului – mişcarea
feministă în calitate de garant al unui eventual echilibru
– deseori fragil şi pe muchie de cuţit – între cei doi poli
ale manifestării naturii prin om: bărbatul şi femeia. Şi
nu se poate nega că, în ciuda activităţii acestei mişcări,
şi a drepturilor prevăzute în diferite legislaţii
constituţionale din lume, acel drept la privatitate de care
se făcea vorbire în decizia Curţii americane anterior
amintite, nu este nici pe departe deplin şi respectat.
Femeile, în fapt sunt nelibere în această privatitate,
întrucât, cel mai adesea bărbaţii le obligă să rămână
46 A se vedea V. Beliş, D. Ciornei – în “Tratat de medicină legală” vol.

II, Ed. Medicală 1995, p. 357-358
72
într-o stare de subordonare sexuală care constituie, în

acelaşi timp, baza contemporană a condiţiei de
subordonare economică şi politică; şi nu e nevoie să fie
cineva “credincios” într-ale feminismului pentru a
recunoaşte faptul banal că în aşa-zisa lor privatitate,
femeile sunt adesea violate sau, în orice caz se abuzează
de ele. De aceea este imperios necesar să-i lăsăm
posibilitatea unui remediu (fie el chiar şi parţial)
împotriva brutalităţii şi animalităţii bărbatului.
2. Pe de altă parte avortul reprezintă şi o acţiune de

terapie psihologică: femeia se află în faţa primei ei
sarcini, este nepregătită pentru rolul de mamă, stresată,
speriată. Ceva se întâmplă cu trupul ei; dar nu numai
cu trupul, ci întregul psihic, întreaga sa fiinţă suferă o
profundă şi marcantă transformare. I se schimbă total
stilul de viaţă – atât în perioada sarcinii, cât şi după
aceea; i se vor impune numeroase restricţii – alimentare,
comportamentale etc; lumea o priveşte altfel, ea se
priveşte pe sine altfel… Şi apoi dacă acel copil se va
naşte cu malformaţii – mai mult sau mai puţin din vina
ei? Îşi poate asuma riscul de a aduce pe lume o fiinţă
care va suferi toată viaţa? Sau dacă nu are ce să-i dea
de mâncare, nu are adăpost etc şi noul, viitorul om va
trebui să crească în nevoi, hrănindu-se cu firimituri din
gunoaie, înnotând printre viermi şi muşte, luptându-se
73
cu pisicile şi câinii vagabonzi pentru un rest de pâine

mucegăită, trăind în ploaie şi viscol, chinuit de friguri,
urmărit de frică, torturat de boli? – dar cea mai grea
durere fiind aceea de a se şti un nimeni, o simplă
“bucată de carne” supravieţuind prin canale şi
tomberoane. Atunci el îşi va fi dorind să fi murit de mic,
sau nici să nu se fi născut… şi primul blestem se va
abate asupra femeii care l-a adus pe lume: mama sa…
3. Conform legii, femeia şi bărbatul sunt egali în

privinţa tratamentului47 şi au dreptul la “libera
dezvoltare a personalităţii”48 lor. De aceea femeia are
toată îndrituirea de a-şi contura o imagine socială în
concordanţă cu voinţa şi dorinţa sa, de a-i fi respectată
demnitatea şi statutul de fiinţă umană conform legii
fundamentale – Constituţia. Or, realitatea socială,
mentalul maselor nu se ridică – cel mai adesea – la
nivelul dezideratelor şi realităţilor cuprinse în legi, astfel
încât, prinsă în mlaştina preconcepţiilor – având ca
suport tradiţionalismul ţărănesc, tribalismul, în fapt
(cum ar spune cineva49) – unei societăţi care, în
imaturitatea sa refuză cu stoicism să discute despre
probleme evidente, despre aspectele reale ale vieţii – în
47 Art. 16 şi art. 4 al. 2 din Constituţia României prevăd că “cetăţenii

sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice” “fără deosebire de…
sex”
48 Constituţia României, art. 1 al. 3
49 Vezi Dan Oprescu
74
timp ce ascunzându-se încă după edenica frunză a Evei

se roşeşte toată de propria-i prostie ridicată la rang de
principiu moral – femeia se vede, într-o astfel de
societate, nu numai îngrădită în liberatatea ei de a fi, de
a se manifesta, ci şi izgonită, marginalizată, arătată cu
degetul (să ne amintim de lapidarismul din vechime –
uciderea cu pietre) dacă viaţa ei sexuală nu s-a
desfăşurat conform regulilor “normale”, primitiviste –
când, în fapt, aceiaşi oameni care îşi permit să râdă de
ea dacă a rămas însărcinată şi nu are soţ, ei înşişi cum
spuneau, se dedau adesea celor mai crunte orgii
crezând că, ascunzându-se după deget prin observarea
paiului din ochiul celuilalt, vor scăpa de oprobiul pe
care-l merită inzecit. În aceste condiţii deci, vedem cât
de necesară este libertatea femeii de a hotărî asupra
întreprinderii măsurii avortului, tocmai ca o modalitate
menită a o ajuta să se integreze grupului social, într-o
lume încă rămasă în urma timpurilor în care trăieşte;
4. Bărbaţilor le e uşor să acuze şi să ceară; ei au

însămânţat şi au plecat, peste 9 luni se întorc să
culeagă. La urma urmei 9 luni ca mâine trec (li se cere
doar puţintică răbdare) – nu însă şi pentru femeie: căci
ea este cea care simte, trăieşte actul creaţiei – să ne
amintim de Meşterul Manole: el nu poate ridica
mânăstirea până când nu jertfeşte jumătatea cea mai
75
importantă a fiinţei sale – pe Anna. Meşterul Manole

reprezintă un simbol, însă femeia este chiar realitatea
palpabilă. Dacă suferinţa lui Manole e scrisă cu
cerneală, suferinţa femeii se scrie cu sânge şi lacrimi, cu
griji şi suspine. Ce-i pasă bărbatului: el ştie doar că
trebuie să-i satisfacă nevestei poftele şi capriciile şi să o
suporte – până ce naşte – aşa urâtă şi deformată şi să
ştie că nu poate să meargă şi să facă acum cu ea lucruri
pe care le făcea înainte (şi poate cu atât mai bine, căci o
gură de libertate nu-i strică nici lui…!). Iar femeia stă
acasă şi suferă în tăcere. O doare grija pentru fiinţa ce
va să se nască, o doare frica, pentru ea însăşi, Căci în
pântecul trupului ei se petrece înspăimântătorul proces
al Creaţiei, al creaţiei adevărate la care sunt chemate să
lucreze colosalele Forţe ale Vieţii. O doare necunoaşterea
şi neputinţa ei de a face ceva; se simte infirmă şi fără
nici o autoritate în faţa Universului… Singura atitudine
posibilă este umilinţa vis-à-vis de nimicnicia proprie –
adevărată faptă de eroism! Putem noi să-i pretindem aşa
ceva? Putem noi laşii de masculi să cerem semenelor
noastre să fie toate eroi? Şi, paradoxal, deabia atunci
dacă se vor ridica spre înălţimea noastră! – Dar noi ce-
am făcut spre a merita acest titlu? – Nimic, şi nici nu-l
merităm, în fapt!… Înţelegând în maniera celui mai
prost gust sensul unei religii sublime – Creştinismul –
ne-am crezut mari şi tari numai prin faptul că
76
Dumnezeu “ne-a făcut primii” şi că dacă n-am fi fost

noi, cu acea coastă magnifică, Eva n-ar fi existat
niciodată. Aşa că o simplă recunoştinţă veşnică este mai
mult decât insuficientă şi tocmai de aceea deabia faptul
că femeia să ne slujească – precum sclavii – ar mai
echilibra puţin balanţa datoriei pe care o are la noi, în
calitate de semi-creatori ce ne considerăm! (?) Dacă am
privi măcar o clipă împrejur, nu departe de casa
noastră, în familia albinelor, am vedea că acolo
“bărbaţii” nu au ce căuta; ei nu au dreptul la viaţă
(îndeplinesc doar funcţia de reproducere, dealtfel
singurul lucru pe care ştiu să-l facă şi, de multe ori nici
pe acela suficient de bine după care sunt omorâţi. Şi
câtă ordine şi hărnicie şi înţelegere există în stup! Şi la
ce rod bogat şi apreciat de toate făpturile – mierea – duc
acestea!
… Ce-ar fi dacă într-o bună zi Dumnezeu, sătul de

atâta destrăbălare şi aroganţă s-ar gândi să pună ordine
şi în lumea umană? … Sau poate că tocmai noi,
oamenii, avem această misiune de care nu prea suntem
conştienţi?
5. Iată de ce este necesar a lăsa femeii deplina

libertate să hotărască asupra ei şi asupra consecinţelor
manifestării ei, pentru că ea e singura care-şi asumă
răspunderea; la urma urmei este vorba de trupul ei, de
sănătatea ei fizică şi psihică, de viaţa ei, de demnitatea
77
şi dreptul la autodeterminare, de libertatea de a fi om şi a

se manifesta ca atare (toate fiind drepturi
constituţionale fundamentale), de riscul participării la
procese ale vieţii – pe care tehnologia şi mintea umană
nici măcar nu le poate percepe, darămite înţelege în
întregime – şi nu în ultimul rând de responsabilitatea
faţă de condiţiile în care aduce pe lume o viaţă. Iată de
ce legislaţiile statelor lumii au înţeles să permită avortul,
e adevărat, până la o anumită vârstă, până la care, în
fapt, nici nu se poate vorbi de o fiinţă umană, ci doar de
un simplu produs de concepţie, această limită (variind
între câteva săptămâni şi 6 luni) fiind impusă din motive
terapeutice, pentru protecţia femeii. Şi oricum “răgazul”
e suficient pentru ca aceasta să se poată decide, în
deplină cunoştiinţă şi responsabilitate. Este vorba deci,
de responsabilitatea implicată în termeni privind
plănuirea şi întemeierea unei familii, avându-se în
vedere şi posibilităţile materiale şi afective de care se vor
bucura eventualii copii, dar ţinându-se totodată seama
şi de gradul împlinirii profesionale a părinţilor şi/sau de
munca pe care aceştia trebuie s-o depună pentru
comunitate. În fapt, decizia de a avea o întrerupere
de sarcină nu vine câtuşi de puţin dintr-o “urgentă
nevoie criminală de a da gata o viaţă”50, ci din realizarea
50 Robin West – “Taking Freedom Seriously”, în “Harvard Law

Review”, vol 104, nr. 1/nov. 1990, p. 84
78
faptului că partenerul este, din punct de vedere

financiar şi profesional, un iresponsabil, ori din aceea că
societăţii nu-i pasă, la un moment istoric dat, de ceea ce
se întâmplă cu copiii, ori de faptul că o mamă care
lucrează are, îndeobşte infinite greutăţi la locul de
muncă şi acasă.
Iată de ce se impunea cu forţa necesităţii acea
practică esenţială pentru condiţia umană, denumită
“planificare familială”51 şi care, dând curs exercitării
dreptului constituţional fundamental la libertate al
individului, dă totodată posibilitatea cuplurilor (familiilor,
în fapt) de a-şi asuma astfel responsabilitatea (care altfel
nici nu ar fi fost de conceput) cu privire la corelarea
dezideratelor cu posibilităţile concrete, în scopul
manifestării unei atitudini corecte şi conforme cu viaţa
societăţii precum şi cu nevoile copiilor născuţi şi a celor
ce se vor naşte în viitor52. Se vede clar cum, în aceste
condiţii, aducerea pe lume a unor copii pentru care
familia respectivă, chiar şi cu sprijinul societăţii, nu are
posibilităţi de creştere, educare, îngrijire
corespunzătoare şi mai ales nu are posibilitatea să le
dăruiască afecţiune, reprezintă un grav abuz de drept53,
51 Astfel în 1966 o Rezoluţie a Adunării Generale a ONU a stabilit că

“dimensiunea familiei trebuie să fie stabilită prin libera alegere a
fiecărui individ”
52 A se vedea Planul de acţiune privind politica familială adoptat la
Bucureşti în 1974
53 A se vedea în acest sens şi V. Zlătescu op. Cit. p. 20-21
79
cu atât mai grav cu cât el afectează, pe de o parte, pe

noii născuţi – cărora li se rezervă mizeria, foamea,
ignoranţa, promiscuitatea – iar, pe de alta, societatea în
întregul ei, ca dimensiune omogenă de entităţi eterogene
unite prin legături profunde şi determinante, născute
toate din metafizica jocului existenţial.
*
În tabăra adversă, bărbatul ar putea veni cu cel puţin
următoarele susţineri:
1. Sub paravanul aşa-zisei “responsabilităţi faţă de
copilul ce se va naşte” s-a dat, în fapt, frâu liber
dezmăţului uman – atât masculin, dar mai ales feminin,
prin chiar reglementarea “dreptului la planificare
familială”, mască sub care se ascunde – din ce în ce mai
puţin, însă, crunta realitate a libertăţii – uneori
nelimitate – a avortului, în fapt crimă, ca orice crimă, dar
faţă de care societatea, în marea ei ignoranţă, păstrează
încă închişi ochii raţiunii şi, dând dovadă de o crasă
neînţelegere, lasă încă orgiei cale liberă de manifestare;
2. De fapt problema principală de la care trebuie

pornit se circumscrie demersului asupra “obiectului”
avortului denumit în cât mai felurite chipuri, în directă
proporţionalitate cu procentul de ignoranţă lumească:
făt, fetus, produs de concepţie, embrion şi prea arareori
80
copil sau fiinţă. S-a spus că acel “boţ de carne” nu are

cum fi o persoană umană ci, cel mult, un “om în
devenire”, o “potenţialitate” şi ca atare nu ar beneficia de
drepturile recunoscute omului în general printre care şi
dreptul la viaţă. Dincolo de tribalismul grotesc al unui
astfel de concepţii – menite a stârni pe retina memoriei
imaginea nu prea îndepărtatelor timpuri când, în
virtutea legilor sclaviei, o bună parte a oamenilor nu
aveau acest statut, de om – dincolo de abonimabila
confuzie care însoţeşte încă aşa-zisele ştiinţe socio-
umane şi care, tributare încă unor viziuni mecaniciste,
se scaldă în continuare în bezna necunoaşterii
confundând numenul cu fenomenul, esenţa cu aspectul,
fiinţa cu forma şi manifestarea sa, dincolo de toate
aceste greşeli majore – de care, cel mai rău, refuzăm să
ne dăm seama – se află Realitatea Vieţii pe care trebuie
să o trăim, se află Legea în faţa căreia trebuie să dăm
socoteală, se află Adevărul… şi Adevărul nu ţine cont de
părerile noastre umane!
Ştiinţa omenească, supusă încă sclaviei iluziei

născută din aroganţa unor minţi înfumurate, s-a
întrecut pe sine în a-şi da cu părerea în ce priveşte
apariţia copilului-om în pântecul mamei. Aceia dintre
“savanţi” cel mai profund înglodaţi în materialismul
teluric al unei existenţe bazate pe grosialitatea
simţurilor, au afirmat că realitatea trebuie simţită –
81
atinsă, gustată, mirosită, văzută cu ochii fizici – pentru

a putea considera ca atare şi că, prin urmare copilul
există ca om deabia din momentul naşterii sale. Mai
târziu, pe măsura dezvoltării tehnicilor medicale s-au
impus şi alte variante, care mai de care mai fanteziste.
Astfel s-a afirmat că ar avea trăsături umane numai acei
“produşi de concepţie” care au mai mult de 28 de
săptămâni şi prezintă “semne de viaţă” – adică lungime
mai mare de 35 cm şi o greutate de peste 1000 g. (?!)
Sau că doar de la 3 luni (14 săptămâni la legiuitorul
român) se poate vorbi de om – pe ce motive? Nu se ştie.
O dată cu creşterea rolului psihologiei abisale şi a
dezvoltării superioare a tehnologiei medicale s-a putut
urmări “pe viu” dezvoltarea intrantesivă a fătusului şi
“specialiştii” şi-au putut da seama că aceasta încă de
foarte timpuriu (neaşteptat de timpuriu pentru minţile
lor înguste) – de la 3 săptămâni chiar poate avea
percepţii de gradul cald-rece, plăcut-neplăcut, iar de la
6 săptămâni poate să-şi mişte deja degetele de la mână.
Aceste constatări au deschis calea recunoaşterii
dreptului la viaţă al fiinţei în curs de formare, însă
adepţii vechilor concepţii au pus problema în ce măsură
putem considera o fiinţă ca fiind persoană umană din
momentul în care dă din picioare sau i se face frig. Şi
iarăşi revine eterna întrebare – pe lângă al cărei răspuns
trecem de fiecare dată precum inocenta valiză prin gară
82
– ce e omul? Cine suntem noi de fapt? Societatea umană

are un principiu: “nemo censetur ignorre legem”
(nimănuia nu-i este permis a ignora legea). Şi dacă
oamenii – care sunt prea-mărunte fire de praf pierdute
în intensitatea Universului – şi-au permis o astfel de
regulă, de ce n-ar face-o şi Universul însuşi. Iar dacă noi
vrem să ignorăm realitatea şi viaţa şi fiinţa, liberi
suntem să o facem, dar vom da socoteală, atât la nivel
indivdual, cât şi social căci la urma urmei “societatea e
condusă de oameni şi e supusă păcatelor lor”54.
Se pare însă că – în ciuda vremurilor înaintate pe care le
trăim – pentru mulţi – poate prea mulţi chiar – s-au
petrecut degeaba atâtea revoluţii şi războaie (începând cu
fundamentala mişcare din Franţa de la 1789), au curs
degeaba râuri de sânge şi tot degeaba mări de cerneală s-
au uscat pe pagini îngălbenite şi uitate prin colţuri de
biblioteci prăfuite, lăsând doar urechiaţilor cu cozi lungi
plăcerea de a “ronţăi” învăţăturile lor profunde şi, pare-se,
prea puţin folositoare pentru speţa umană, căzută în
somnul agoniei de sine, sclavă robotizării gândirii,
aspirantă de frunte la marele trofeu al nefericirii pe veci.
Uitând cu totul de marea învăţătură a Epocilor Vechi
ce ne-a fost dată spre a o “creşte şi înmulţi” noi, ca nişte
şcolari neascultători ce suntem, ne-am grăbit a întoarce
54 Genoveva Vrabie
83
spatele Realităţii şi, modelându-ne legile proprii, trasate

după prea-larga noastră neînţelegere, am început să
pozăm în postura de creatori, cu dreptul deplin de a
dispune asupra vieţii şi a morţii (noţiuni pe care nici nu
le înţelegem, de fapt şi faţă de care, atunci când nu le
ignorăm total, nu resimţim decât o teribilă teamă).
Dar chiar şi aşa, am avut dintotdeauna legi foarte

bune, edictate de prealuminatele minţi ale unor semeni
trimişi să ne călăuzească pe cărarea Adevărului; şi
atunci ne-am străduit din răsputeri să le coborâm la
nivelul meschinăriei şi mizeriei noastre groteşti, pentru
ca mai apoi să le putem călca în picioare şi să ne facem
de cap.
3. În vechime a existat acel principiu potrivit

căruia “infans conceptus pro nato habetur”, adică acelui
copil născut viu i se recunoaşte statutul de fiinţă umană
– cu toate drepturile şi obligaţiile decurgând de aici. Pe
vremea aceea ei nu se întrebau “oare până în
momentul naşterii e om sau ce animal o fi?” (poate
şi din cauză că nu-l întâlniseră încă pe Darwin să le
spună că omul se trage din maimuţă, maimuţa din cal,
calul din pasăre şi aşa mai departe până la broască,
peşte şi o serie întreagă de moluşte. În orice caz, după
cum se manifestă astăzi, omul social nu se străduieşte a
se deosebi de o simplă şi hidoasă moluscă bălăcindu-se
în mlaştina putrezindă a măruntaielor unor mentalităţi
84
clocotind de izul prostituţiei intelectuale ridicată la rang

de principiu moral).
Pe vremea aceea ei simţeau viaţa, erau una cu ea
fiindcă trăiau în armonie deplină cu Universul, cu toate
aspectele şi formele de manifestare ale acestuia, cu toate
fiinţele.
Ei ştiau să caute adevărul acolo unde li s-a spus că
este, pentru că aveau credinţă – şi îl găseau. Ei puteau
să înţeleagă adevărul când îl descopereau astfel…
pentru că aveau răbdarea şi bunăvoinţa să stea de
vorbă cu vântul, cu iarba, cu muntele, cu marea – şi
toate le povesteau despre viaţă; iar ei simţeau viaţa cum
creşte în chiar sufletele lor şi o înţelepciune mai
profundă decât însăşi fiinţa, cum se aşterne peste
făptura întregii conştiinţe.
Aceia erau adevăraţii candidaţi la titlul de om, iar
regula lor de viaţă era chiar legea naturală; şi această
lege le spunea că fiinţa nu este nici născută, nici
nenăscută, nici creată nici necreată; ea este doar
manifestată şi că tot ce există nu e decât devenire, că
totul se află într-o continuă mişcare de metamorfozare,
rămânând ca “singură schimbarea să fie eternă”55.
Dacă atunci exista dreptul natural şi incontestabil al
fiecărei fiinţe de a se bucura de beneficiile vieţii, în
prezent oamenii şi-au creat un drept al lor şi pe care –
55 Buddha
85
paradoxal – l-au numit pozitiv (a se vedea legislaţia

ţărilor latine, inclusiv şi din nou paradoxal, Franţa) ale
cărui principii se ondulează pe marea subiectivităţii
umane, fiind lăsate în voia curentului de decizii
parlamentare, neexistând nimic ferm, stabilizat, totul
guvernându-se după regulile improbabilităţii, ca şi cum
marile valori ale fiinţei şi – mai mult chiar – principiile
după care se desfăşoară Procesele Naturii ar putea fi
schimbate aşa, de la o zi la alta, prin capriciul
nesemnificativelor voinţe omeneşti ignorante. Noroc
numai că nu toată omenirea s-a lăsat târâtă în jocul
acestei iluzii, căci au existat şi minţi înţelepte şi suflete
luminate care s-au rugat astfel: “legiuitorule, aşează
oamenii între magistraţi (a se înţelege înţelepţi) şi lege.
Magistraţii înainte ca să-i arate drumul, iar legea înapoi
ca să-i îmboldească pe cei rămaşi în urmă…” (Pitagora)
Şi legea lor îşi are rădăcinile în profunzimile naturii, iar
dreptul lor se numeşte Dreptul Natural56. Iată de ce
pentru ei viaţa există pretutindeni, iar forma umană
reprezintă doar una dintre manifestările acestei vieţi.
Iată de ce pentru ei de la firul de iarbă la cel mai
majestuos copac şi de la cea mai neînsemnată gâză
până la om, un singur principiu le guvernează pe toate;
şi toate trebuie să-i recunoască acestui principiu dreptul
şi posibilitatea de a se manifesta. De aceea Viaţa, ca dat
56 V. Beliş, op. Cit. p. 363

86
al Universului este sfântă şi nici o făptură nu-i poate

aduce atingere.
Iar fătul nu e altceva decât o modalitate de

manifestare a Vieţii – care exista de mai înainte, însă
acum parcurge un proces de metamorfoză, de
transmutaţie din realitatea unor alte lumi, în
materialitatea “obiectivă” a existenţei umane – şi ca
urmare ea are deplinătatea dreptului de a fi din chiar
momentul concepţiei, act de o profundă natură
metafizică şi pe care numai noi, ignorantele făpturi
umane în marea noastră iluzie îl socotim ca fiind rodul
voinţei proprii, ignorând întru totul rolul de simpli actori
pe care-l jucăm în piesa Vieţii regizată de Marea Voinţă
Cosmică.
În aceste condiţii vedem de ce au fost necesare în

vechime atâtea reguli şi interdicţii şi secrete. Acest mister
venea, în fapt, să pună la adăpost persoana umană de
riscul pedepsei ce urma inerent greşelii provenite din
slăbiciune şi necunoaştere. Dar astăzi omul nu mai e
salb, căci s-a dezvoltat, a crescut, s-a maturizat; el nu
mai e nici ignorant, căci i s-au deschis porţile cunoaşterii
Legilor firii. De aceea el şi-a câştigat libertatea ieşind de
sub tutela dogmelor şi a adevărurilor impuse. Însă, din
păcate a pierdut pe drum un lucru de mare preţ:
vigilenţa, atenţia, concentrarea, în ciuda avertismentului
dat încă în urmă cu 2000 de ani de Marea Fiinţă ce s-a
87
înfăţişat ca exemplu palpabil, ca model de a fi pentru

existenţa umană individuală şi care a repetat mereu,
profetic parcă, ceea ce trebuia să devină chiar lait-
motivul vieţii umane: “Vegheaţi ca nu cumva să vă prindă
somnul delăsării şi să vină duşmanul să vă fure comoara
ce-o aveţi de păzit, căci adevăr vă spun, flăcările Iadului
vă vor mânca de vii!”
Şi, vai, câtă dreptate a avut, căci în lipsa atenţiei nu
suntem decât nişte şcolari gălăgioşi şi neascultători care
nu pricep nimic din ceea ce li se predă la ora de chimie
şi, ca urmare când ajung să experimenteze ei înşişi,
aruncă tot laboratorul în aer. Multă cunoaştere ni s-a
dat şi multe din Tainele Naturii au fost înfăţişate ochilor
minţii noastre, inclusiv procesele ingineriei genetice. Dar
fără să înţelegem ce e fiinţa, fără să înţelegem Natura şi
Legile ei superioare, în zadar ne trasăm propriile norme
la adăpostul cărora conştiinţa să se simtă împăcată cu
sine, căci, din nou: Adevărul nu ţine cont de părerile
noastre!…
4. Începând cu anul 1992 – când la Rio de Janeiro a

avut loc Întrunirea de Vârf a Pământului57, la care, cele
181 de state reprezentante, cei 115 şefi de state şi alţi
oameni politici, miniştri şi specialişti în variate domenii
ale vieţii, au hotărât că nu se mai poate trăi ca până
57 A se vedea mai pe larg D. Marinescu op. Cit. p. 128

88
atunci; că prea ne îndreptăm cu paşi repezi spre haosul

auto-distrugerii; că prea ne ignorăm unii pe alţii ca să
ne mai putem înţelege – începând cu acel an, deci, s-au
pus bazele unei schimbări radicale, “echivalente unei
revoluţii genetice, în minţile şi sufletele oamenilor de pe
Terra”58. S-a impus necesitatea conştientizării fiinţelor
umane de fenomenul vieţii în manifestare, de faptul că
una suntem cu toate făpturile şi că împreună alcătuim
acea mai mare şi mai complexă formă de viaţă numită
Ecosistem; că în calitate de fraţi mai mari într-o familie
numeroasă, datori suntem a manifesta grija şi ocrotirea
noastră faţă de toţi ceilalţi reprezentanţi astfel încât
fiecare fiinţă să aibă nu numai un simplu drept – rece şi
distant – la viaţă, ci şi la o calitate superioară a vieţii,
recunoscându-se în fapt dreptul fiecăruia la măcar un
strop de fericire.
Această schimbare fundamentală în conştiinţa legii
(deşi deocamdată este încă, în mare parte, un deziderat
politic la nivel planetar) se impunea ca şi necesitate de
armonizare cu realitatea sfârşitului de mileniu pe care o
trăim. În contextul unor astfel de fundamente
existenţiale se vede clar că dreptul la viaţă al copilului
conceput apare ca o realitate evidentă şi că obligaţia
recunoaşterii şi respectării lui revine tuturor. Iată de ce
avortul reprezintă din această nouă perspectivă, o
58 I.G. Sion op. Cit. p. 10

89
veritabilă crimă la adresa vieţii, cu atât mai sadică şi mai

tulburătoare, cu cât acea viaţă încă nu poate să se apere
în faţa cruzimii canibalice a unei lumi purtată încă de
valurile scurgerilor sangvine.
5. Din aceste motive bărbatul are toată

îndreptăţirea de a se opune avortului-crimă, în primul
rând în calitatea lui de reprezentant al speţei umane; şi
tot în calitate de fiinţă conştientă şi responsabilă de
bunul mers al întregii comunităţi, al întregului
Ecosistem terestru, el are totodată obligaţia (la fel ca toţi
ceilalţi semeni ai săi) de a respecta legile universale ale
vieţii şi-ale morţii, aşa cum au fost ele statornicite
printr-o voinţă mult mai strălucită – în marea-i
înţelepciune – decât cea umană.
6. Potrivit principiilor generale şi legislaţiei în
materie, în dreptul român relaţia de cuplu este privită ca
o legătură aparte între reprezentanţii speţei umane şi ea
trebuie să se bazeze pe “prietenie şi afectaţiune
reciprocă”59. Nici că se putea imagina o definiţie mai
reală şi explicită care să sintetizeze întreaga maturitate
de gândire a unui legiuitor înţelept, dând glas
profunzimii de concepţie ce cuprinde viziunea obiectivă
asupra dimensiunii transcendenţei umane, în contextul
dinamizator al vieţii.
59 Art 2, C. fam.
90
Căsătoria reprezintă, în fapt nu o simplă alăturare de

voinţe, aşa cum fals este înţeleasă uneori, ci mult mai
mult: contopirea acestor două voinţe în una singură, căci
acum două fiinţe distincte, vor trăi, vor gândi şi vor
simţi ca un tot unitar, acum două fire de rouă vor da
naştere prin unirea lor Diamantului Vieţii, din care va
ţâşni izvorul de lumină al fericirii presărată apoi în
ploaie de stele asupra lumii întregi. Acesta este actul
creaţiei – şi singurul – ce stă în puterea de înfăptuire a
omului, în calitatea sa de copil al Universului: sacrificiul
de sine, dăruirea sa pentru celălalt, împărtăşirea
dragostei, cultivarea iubirii în însăşi propria sa fiinţă
sub ocrotirea luminii şi căldurii răspândite de chiar
trandafirul din sufletul celuilalt. Căci suntem grădinari
şi toată grădina noastră cuprinde o singură floare – dar
cât de importantă! – Floarea Vieţii, Trandafirul Iubirii, ce
rodeşte din sămânţa de dăruire sădită pe solul trăirii în
doi, udată cu râuri de lacrimi, bătută de vânturile
destinului, clătită în focul suferinţei şi arsă de soarele
speranţei deşarte. Dar merită întreaga strădanie căci
într-o bună zi bobocul se va deschide şi parfumul
petalelor jucânde în lumina primăverii va da glas unei
noi vieţi: e viaţa grădinarului, e viaţa grădinii şi a
tuturor grădinilor şi a tuturor grădinarilor din Univers –
e o viaţă nouă, total diferită de tot ce a existat până
atunci, căci esenţa ei o constituie însăşi bucuria de A
91
Fi… Aşa cum adevărat s-a spus: “chiar dacă dragostea

ta nu are speranţa să fie împărtăşită, trebuie să o
păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e
linişte. Căci ea creează o direcţie în lume şi orice direcţie
care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri,
să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă. Căci tu eşti cel
care trebuie să înveţe să trăiască şi dacă există dragoste
pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în
schimb, vei păşi în lumină”60.
De aceea bărbatul e “suflet în sufletul” femeii şi tot ce
trăieşte ea, de fapt el trăieşte şi tot ce o priveşte pe
ea, de fapt îl priveşte în mod direct pe el şi de aceea
răspunzători sunt deopotrivă, ca părţi nedefinite ale unui
întreg perfect unitar, de calea aleasă în acţiunea lor de
viaţă. Căci Demiurgul când a statornicit principiul
dualităţii s-a gândit, măcar în treacăt, şi la om în ideea
de a-i uşura sarcina deciziei, asigurându-i totodată
sprijinul în asumarea responsabilităţii, care va fi de
acum ancorată prin înţelepciunea şi raţiunea a două
voinţe distincte, concurând în efortul lor comun la
aprofundarea lecţiilor vieţii.
Iată de ce, trebuie să-i recunoaştem bărbatului
dreptul suplimentar şi îndatorirea în egală măsură de a
se opune crimei avortului tocmai ca o consecinţă a
răspunderii directe ce îi revine în calitatea sa de
60 A. de Saint-Exupery – “Citadela” op. Cit. p. 212-213

92
partener, de tovarăş, de însoţitor pe drumul vieţii, al

fiinţei umane numite femeie.
7. Este însă, de la sine înţeles că, la fel ca în orice

sistem bazat pe autoritatea legii, şi în cazul problemelor
de viaţă şi de moarte există situaţii în care, excluzând
manifesatrea conştientă de voinţa fiinţei umane
exceptează prin definiţie intervenţia factorului de
responsabilitate, determinând ca făptuitorul să nu fie
supus sancţiunii legii. Astfel este şi cazul avortului
când, în anumite conjuncturi îşi pierde caracterul de
crimă, însă aceste conjuncturi trebuie să aibă tăria
necesară învingerii totale a voinţei umane, fie în mod
obiectiv (caz fortuit, beţie accidentală completă) fie
subiectiv (legitimă apărare, stare de necesitate,
constrângerea fizică sau morala) şi în plus de fiecare
dată să vizeze numai protejarea unei alte vieţi omeneşti.
Şi aceasta tocmai fiindcă pe celălalt taler al balanţei se
află chiar o viaţă de om pe care nu-l putem ignora doar
pentru că nu-l cunoaştem făcându-ne astfel
răspunzători de tocmai răpirea acestei posibilităţi pe
care Universul i-a dat-o Vieţii de a se manifesta în
folosul propriei noastre dezvoltări.
8. S-a vorbit mult despre responsabilitatea ce

revine femeii de a aduce pe lume o fiinţă atunci când
93
ştie, când apreciază că nu ar avea condiţii propice

pentru dezvoltarea şi conturarea vieţii ei ca persoană
umană. Dar cum poate fi oare responsabilă o persoană
care, pe lângă că nu înţelege viaţa în profunzimea
acesteia metafizică, nici nu se străduieşte să fie mai
atentă la procesele naturii care se petrec în jurul ei, ci,
dând dovadă de o inimaginabil de tristă
ignoranţă şi “privind graviditatea ca pe un
inconvenient”61 iar viaţa în noua formă de manifestare
ca pe o “simplă grămăjoară de ţesuturi”62, un “neg” de
care se poate dispensa oricând”63, crede că se poate
ascunde după afirmaţii de genul: ”Pur şi simplu nu mă
gândeam la el ca la un copil; însemna doar că eram
gravidă”, “am fost trratată ca şi când aş fi avut o boală
rară; când cauza avea să dispară urma să revin la64
normal” – uitând că Legea, pretutindeni în Univers,
cunoaşte atât de necesarul – după cum se vede –
principiu conform căruia “nemo auditor propriam
turpitudiem alegens” (adică nimeni nu va scăpa de
responsabilitate invocând propria-i greşeală).
Ar putea fi vorba, cel mult de o eventual aşa-numită
“responsabilitate difuză” – poate prea difuză – nelegată
în “mod mijlocit de embrion sau fetus, ci mediată de
61 D. Oprescu – “Superioritatea ontologică a pisicilor asupra câinilor”

în “Agora” vol. V, nr. 3/iulie-sept. 1992 p. 148
62D. Oprescu – “Filosofia avortului”, ED. Trei, 1997, p. 121
63 N. Michus – op. Cit. p. 9
64 D. Oprescu – “Superioritatea ontologică…”, p. 153
94
posibila responsabilitate părintească, ce trebuie să

recunoască faptul că este o greşeală şi o uşurătate să ai
un copil când nu ai încă alte condiţii, materiale şi
afective, pentru creşterea şi educarea lui”65. Însă la o
analiză mai atentă se poate uşor observa că, de fapt,
condiţia minimă – şi suficientă – pentru a rămâne
însărcinată este o anumită maturare biologică, ce se
petrece în afara adevăratului proces de maturizare
umană căci prin “jocul hormonilor şi al genelor, specia
poate înstăpâni indivizii – regulă de bază pentru lumea
animală – însă omul are posibilitatea (şi mai mult chiar,
datoria) să se deosebească şi din acest punct de vedere
de albină, furnică sau câine”.
9. De asemenea s-a făcut mare caz pe tema

“planificării familiale” noţiune prin care se înţelege
selectarea copiilor care vrem să se nască de cei care nu-
i vrem, pe aceştia din urmă putându-i arunca fără nici o
prejudecată, la gunoi, aşa cum facem cu puii de câine şi
de pisică. Şi din nou: care e deosebirea noastră faţă de
animale?… Păi este, şi încă foarte mare, fiindcă ele nu-şi
abandonează niciodată copiii!…
De fapt nu ne gândim cu adevărat nici la copiii ce
urmau a se naşte şi nici la cei născuţi deja. Pe primii
sub diverse pretexte – sociologice, demografice, nivel de
65 D. Oprescu – op. Cit. p. 129

95
trai, posibilităţi de realizare în viaţă – îi ignorăm în

cvasitotalitate, iar de cei din urmă nu avem timp să ne
ocupăm tot din aproximativ aceleaşi motive şi, datorită
acestui fapt nu vom fi niciodată capabili să simţim ce
simt aceştia. Astfel nu vom cunoaşte drama pe care o
trăiesc fraţii celui avortat şi care “resimt vinovăţia de a fi
supravieţuit” şi înţeleg că “atitudinea societăţii faţă de ei
este aceea de a fi preţuiţi numai dacă sunt doriţi”66. De
aici şi statutul lor intrinsec de fiinţe programate,
condiţionate de îndeplinirea unor sarcini care să-i
satisfacă în vicioasele lor capricii pe “dătătorii de viaţă”,
demiurgi autoproclamaţi, dar de a căror voinţă
ignorantă – paradoxal – poate depinde însăşi siguranţa
acestor copii şi posibilitatea dezvoltării lor ca oameni în
virtutea dreptului deplin ce-l vor de la viaţă şi de la
legile sociale67.
Pe de altă parte unei şi mai sfâşietoare drame sunt
supuşi copiii care au avut nenorocul să apuce a se naşte,
deşi sunt de asemenea nedoriţi, nealeşi, neplanificaţi,
“simple” erori, scăpări, până la urmă “suportabile” cu o
anumită doză de efort din partea aşa-zişilor părinţi.
Pentru toţi aceştia societatea a considerat necesară
legalizarea avortului ca modalitate prin care să prevină
66 Philip G. Ney – “A Consideration of Abortion Survivours”, Child

Psychiatry and Human Development, vol. 13-3, Spring 1983, p. 168
67 A se vedea şi P.G. Ney – “Infant Abortion and Child Abuse: Cause
and Effect”, “The Psihological Aspects of Abortion”, Washington D.C.

University Publication of America, Inc. 1979
96
suferinţa, şi care în fapt este doar potenţială, eventuală,

sub paravanul ei, noi pronunţându-ne să sacrificăm o
viaţă reală, exidentă, prezentă, dar care nu a apucat să-
şi ceară ea însăşi dreptul la manifestare. Nu este oare
această situaţie o “scăpare” a legiuitorului? Să fie oare o
lacună în tiparul înţelepciunii sale? Sau este consecinţa
unei clipe de slăbiciune când acesta şi-a plecat urechea
la sirenicul cântec al firii lumeşti?… Căci la urma urmei
“societatea e condusă de oameni şi poartă amprenta
păcatelor lor”68.
Putem noi oare numi conceperea unui copil ca fiind o
simplă “greşeală”? Da, de ce nu, căci conducându-ne
după regula “oameni suntem şi, deci, supuşi greşelii” ne
putem permite oricâte astfel de acţiuni, uitând că, de
fapt, indiferent cât de groasă ar fi cortina iluziei ce o
lăsăm să cadă peste ochii conştiinţei, aceasta nu ne
absolvă de tributul responsabilităţii ce-l datorăm Legilor
Firii, că o dată ce am ales un drum – acela al conceperii
unui copil – nu mai există cale întoarsă tocmai întrucât
viaţa nu e un simplu joc ci un miracol de-a dreptul
serios. Iată de ce responsabilitatea omului – ca fiinţă
înzestrată cu raţiune superioară şi cu o
preaîndestulătoare cantitate de cunoaştere – iese cu atât
mai mult în evidenţă cu cât Demiurgul, văzând slaba
stăpânire şi infima străduinţă ale bipedelor fiinţe, s-a
68 Genoveva Vrabie
97
gândit să mai uşureze şi aşa prea largile restricţii

impuse şi, dându-le anticoncepţionalele a deschis larg
poarta desfrâului pe care ele s-au îmbulzit cu toatele,
neînţelegând că se joacă astfel cu Forţe uşoare ale
Naturii, cu energiile vieţii, pe care în mecaniciata lor
gândire pe bandă rulantă; au refuzat să le supună
atenţiei spre a le pătrunde în adevăratul înţeles.
Însă “nemo consentur ignorare legem” şi “nemo

auditur propriam turpitudinem alegans”; de aceea,
părintele când a ales în mod greşit “să aibă un copil” va fi
ţinut de alegerea făcută toată viaţa şi chiar dacă o va
privi ca pe o pedeapsă, ea este, oricum, binemeritată. Iar
la urma urmei, problema reală se circumscrie
demersului educaţional, căci există o gravă carenţă în
[auto-] educarea omului cu privire la responsabilităţile
ce-i revin în această calitate şi chiar dacă societatea
poate închide ochii uneori în faţa gafelor umane, Natura
nu îşi poate permite acest lucru întrucât ea are de
protejat mult mai mai multe categorii de fiinţe şi ca o
mamă înţeleaptă nu se va uita în coarnele copilului
mijlociu lăsându-l ca în destrăbălata-i manifestare să
aducă atingere principiilor vieţii, statornicite deopotrivă
pentru întreaga familie.
La fel se pune problema şi în cazul femeilor violate

sau de care s-a abuzat. Dacă mai marile forţe ale
Evoluţiei (sau Divinitatea, dacă dorim) au vrut ca viaţa
98
să se manifeste având ca mijlocitor făptura feminină, îi

revine acesteia responsabilitatea totală de a-i sluji
deplinei libertăţi de manifestare indiferent din ce cauze
aparente ar proveni ea. Şi de fapt nu sunt cauze ci doar
pretexte, care aşa cum par, crează înşelătoarea imagine
a cauzalităţii şi care, lovindu-se de egoismul, de
aroganţa umană (din nou o problemă de educaţie) dau
naştere la neînţelegerea proceselor fireşti şi a lanţului de
legături cauză-efect, ce însoţesc însăşi esenţa vieţii.
Dar în egală măsură devine responsabil şi bărbatul,

partenerul de viaţă al acestei femei, în chiar baza
principiului unicităţii dezvoltate dual, astfel încât cele
două entităţi care convieţuiesc împreună reprezintă –
indiferent dacă ele realizează sau ignoră acest lucru –
jumătăţile unui tot unitar întreg şi fiecare răspunde
pentru manifestarea acestui întreg. De aceea bărbatul
are dreptul de a corecta eventuala atitudine greşită a
femeii şi în calitatea sa de tovarăş pe Drumul Vieţii; de a
se opune aşadar crimei avortului.
10. Pe de altă parte, stând strâmb şi judecând drept,

adică ignorând adevărul şi orientându-ne după
concepţiile societăţii care consideră ca ceva normal
dreptul la planificarea întreruperii unei vieţi umane – în
fapt crimă cu premeditare – ar fi de observat cel puţin
următoarele aspecte:
99
- Art. 5 alin. 4 din Codul român al familiei prevede

că “în relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul
drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi
egale” iar această egalitate se manifestă şi cu privire la
copilul care urmează a se naşte. Altfel spus, într-o
exprimare civilist-materialistă, produsul de concepţie le
aparţine în cote – părţi egale potrivit legii – indiferent că
femeia contribuie cu biologicul ei mai mult decât
bărbatul – şi, prin urmare acesta din urmă are în egală
măsură dreptul de a-l revendica.
- bărbatul are dreptul să ceară şi să obţină venirea

pe lume a copilului şi în alin. 5 al aceluiaşi articol, care
prevede exercitarea acestei egalităţi în drepturi a părţilor
cu privire la copii numai atunci când este în interesul
acestora. Or, potrivit concepţiei sociale actuale viaţa
reprezintă valoarea cea mai de preţ şi, prin urmare, este
de la sine înţeles că orice om – deci şi copilul – va avea
tot interesul să o obţină şi să o păstreze.
- dacă femeia doreşte să nască, iar bărbatul nu,

acesta nu va putea face nimic întrucât împotriva lui
societatea va veni cu lozinci de genul: “mama i-a dat
viaţă”, mama l-a purtat în pântecul ei 9 luni” etc de unde
şi ideea că bărbatul ar fi aşa, un obiect de care te
foloseşti la nevoie dar te poţi dispensa oricând, voinţa lui
neavând nici o importanţă. Toate acestea, de fapt, în
totală contradicţie cu legea, cu principiul egalităţii dintre
100
soţi şi al acordului lor în tot ce priveşte căsătoria (art.

26). Tocmai de aceea, înt-o societate bazată pe ordinea şi
controlul legii – cum este societatea umană – bărbatul are
acelaşi drept ca şi femeia de a refuza, sau de a cere ca
acest copil să se nască.
- şi chiar dacă mama nu-l doreşte, aceasta nu

împietează cu nimic asupra dreptului tatălui de a-l obţine
şi creşte pe acel copil, cu atât mai mult cu cât în prezent
există instituţia “mamelor-purtătoare” (adică acele femei
care vor naşte un copil pentru altcineva – cuplu, femeie
sau bărbat) prin aceasta lovindu-se puternic în
preconcepţia socială cu privire la un drept mai mare al
mamei asupra progeniturii în calitatea ei de gazdă
biologică a acesteia, revenindu-se în acest fel la
respectarea legii, a principiului egalităţii bărbat-femeie în
materie de concepţie, ca efect direct al conceptului mai
apropiat de realitate, potrivit cu care părinţii nu sunt nici
“creatori”, nici “dătători de viaţă” ci simple instrumente,
căi, mijloace prin care viaţa însăşi se manifestă singură..
De aceea femeia va putea fi obligată să ducă sarcina
până la capăt – atâta timp cât bărbatul şi-a exprimat
dorinţa de a se manifesta ca părinte, ocrotitor, faţă de
copilul ce se va naşte – chiar dacă divorţează între timp,
în acest caz pierzând calitatea de mamă legală – deci
dacă ea nu vrea copilul – şi rămânându-i aceea de
mamă – purtătoare, mamă naturală, obligaţia ei
101
derivând din acordul de voinţă manifestat la început, în

perioada concepţiei.
- pe de altă parte şi tot din punctul de vedere al
vieţii sociale, conceptul de “părinte” descrie capacitatea
unui bărbat de a oferi cele necesare familiei şi de a o
proteja, incluzând nu numai responsabilitatea
financiară, ci şi soluţionarea conflictelor emoţionale,
îndrumarea perspectivelor familiei şi dezvoltarea
morală, ca şi conducerea acesteia în momente de criză.
Însă bărbatului, în situaţia avortului nu i se permite
prin lege să îşi protejeze propriul copil şi nu i se
îngăduie nici măcar să ia parte la procesul adoptării
unei hotărâri în această privinţă, privându-l astfel de
posibiitatea îndeplinirii rolului de protector69. Iar în
cazul în care doreşte să facă acest lucru se vede pus în
faţa necesităţii de a sacrifica viaţa copilului pentru
mamă sau pentru el însuşi, de regulă din motive sociale
ce afectează direct calitatea vieţii: carieră, educaţie,
nepotrivirea momentului sarcinii, etc70. Această stare de
lucruri îl afectează în modul cel mai direct şi profund şi,
69 A se vedea N. Michels – op. Cit. p. 104
70Andrew Eeldomar – “The Embryology of Consciousness: What is a

normal Pregnacy?” în The Psichological Aspects of Abortion,
Washington D.C. University Publication of America, Inc. 1979, p. 21
102
aparent paradoxal – aşa cum dovedesc statisticile71 –

într-o măsură mult mai mare decât pe femeie.
- privită din unghiul manifestării de voinţă,
hotărârea de a avea un copil reprezintă acordul liber
exprimat al ambilor soţi72 şi – se presupune – în deplină
cunoştinţă de cauză. Este, la urma urmei, vorba de un
contract, un contract cu Viaţa, cu societatea, cu ei
înşişi, negociat de fiecare în parte şi de amândoi
împreună. Decizia luată îi leagă deopotrivă, de sarcina
responsabilităţii faţă de consecinţele decurgând de aici şi
tocmai de aceea derularea evenimentelor viitoare,
manifestarea efectului acestui “contract” nu poate fi
lăsată la latitudinea capriciului de voinţă al uneia dintre
părţi. Altfel spus nici bărbatul şi nici femeia nu vor
putea spune în mod individual: “gata, m-am plictisit;
vreau să ies din joc”. Nu pentru că jocul e în doi şi o
dată ce l-ai târât şi pe celălalt trebuie să-ţi asumi
responsabilitatea şi să continui; în acest “joc” totul se
bazează pe consens, astfel că ceea ce s-a început prin
acord mutual nu se poate termina decât tot – şi numai –
prin acord mutual.
*
71 Arthur Shostak – “Abortion as Fatherhood Glimpsed: Clinic Waiting

Room Males as Expectant Fathers”, presented to Eastern Sociological
Weeting, Philadelphia, P.A. (March) p. 4
72 A se vedea şi art. 26 C. fam.
103
Soarele alunecă treptat sub geana muntelui, poleind

cu aurul materiei incandescente îndepărtatele
orizonturi. Glasuri de făpturi multicolore îngână
simfonia apusului, în timp ce forme de viaţă înaripate se
preling pe deşertul azuriu al cerului. Sigur, pe coama
dealului, rezemat de trupul bătrânului stejar – în
scoarţa căruia timpul a brăzdat parcă în simboluri
dintr-o antică limbă dată uitării mesajul eternităţii –
magistrul contemplă spectacolul Naturii, privind cum
înserarea se aşterne domol peste făptura firii, iar ziua se
topeşte blând, o dată cu imaginea unui înflăcărat răsărit
de soare acum devenit bătrân şi tot mai şters apus. La
fel şi viaţa lui se pregătea să apună de pe firmamentul
timpului… Deabia îşi mai aducea aminte de vremurile
începutului… Se întâmplaseră atâtea de atunci!, au fost
furtuni, au fost zăpezi, au fost toamne triste dar şi
primăveri însorite şi veri bogate exaltând în înalturi
bucuria de a trăi… Au fost războaie şi foamete şi mizerie
şi ură între oameni, dar şi vremuri când lumina
eternului Paradis părea a fi coborât pe Pământ, iar
Dragostea înflorea în fiecare colţ de piatră scăldată în
razele dăruirii de sine.
Nu putea spune dacă a fost bine sau a fost rău; şi

nici dacă i-a plăcut sau nu. Cert era că participase la cel
mai grandios spectacol ce se poate imagina: spectacolul
vieţii… Şi chiar dacă rolul său se apropia de sfârşit, la
104
fel ca ziua ce tocmai se stinsese, un alt rol va veni să îi

ia locul în zorii zilei următoare… Dar aceasta e deja
problema Regizorului. Pentru actor rolul e cel mai
important lucru. Un rol oricât de mic într-o astfel de
piesă este deja o comoară uriaşă care te face să uiţi de
toate pentru… fie şi numai pentru plăcerea jocului
scenic…
Şi merită cu adevărat!
*
Din înaltul cerului luna cernea blânda-i lumină
ademenind în mrejele feeriei întreaga Putere a Nopţii. În
praful de aur al drumului o pereche de paşi se însoţeau
veseli cu umbrele întunericului, căci stăpânul lor găsise
răspunsul la întrebarea ce-l chinuise atâta timp… Şi
răspunsul se aflase în tocmai apusul de soare – însă a
trebuit o viaţă de om ca să-i poată prinde înţelesul…
Dar ce contează o viaţă de om în nemărginirea
suspendată a timpului?… O mică fărâmă din Marea
Viaţă;… un rol în jocul pe care Viaţa îl joacă, ea, cu ea
însăşi…
Şi apusuri de soare sunt în fiecare zi…
Poate că de mâine oamenii vor şti mai bine cum să le
privească…
105
106
EXPROPRIEREA ŞI RECHIZIŢIA
MODALITĂŢI CE AFECTEAZĂ DREPTUL DE

PROPRIETATE PRIVATĂ
107
Pentru a-şi exercita atribuţiile ce le-au fost

conferite în organizarea executării şi executarea propriu-
zisă a legii, autorităţile administraţiei publice au nevoie
de un patrimoniu, noţiune juridică ce include,
deopotrivă şi domeniul public.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în

calitatea lor de persoane juridice de drept public şi de
titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor ce
compun acest domeniu, îşi pot procura bunurile
necesare prin intermediul unor acte juridice de drept
civil – contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
schimb, donaţiile, legatele etc. sau prin fapte juridice
civile – accesiune, uzucapiune, comasare.
Actul juridic civil, însă, se întemeiază – prin

excelenţă – pe un acord de voinţe între părţile
participante la încheierea lui şi pe principiul egalităţii
acestora, ceea ce face adeseori foarte dificilă (dacă nu
imposibilă) realizarea scopului urmărit şi pus în slujba
gestionării intereselor generale ale societăţii. Iată de ce
s-a recunoscut posibilitatea autorităţilor administraţiei
publice de a achiziţiona astfel de bunuri şi prin
utilizarea unor procedee speciale, dominate de principiul
108
dreptului public şi supuse unui regim juridic

administrativ exorbitant.1
Aşa cum preciza Roger Bonnard2, domeniul
public se poate constitui fie prin trecerea unui ban din
domeniul privat al administraţiei în domeniul public, fie
prin trecerea unui bun din proprietatea particularilor –
peroane fizice sau juridice- direct în domeniul public al
administraţiei.3 Doctrina şi practica administrativă, în
special franceză 4 au consacrat mai multe procedee
folosite în acest sens, dintre care, la loc de frunte – şi
esenţiale pentru demersul nostru – se situează
Notă : Lucrarea de faţă îşi propune evidenţierea anumitor aspecte ale

instituţiilor exproprierii şi respectic rechiziţiei, privite ca aspecte ale
instituţilor exproprierii şi respectiv rechiziţiei, privite ca modalităţi ce
interferează şi afectează ăn mod direct dreptul de proprietate
privată. De aceea au fost ignorate în acest demers prevederile Legii
132/1997 referitoare la rechiziţionarea forţei de muncă şi
consecinţele acesteia
1L. Giurgiu – Domeniul public, Editura Tehnică, Bucureşti 1997, p.
103
2R. Bonnard – op. cit., p. 449
3 În acest sens a se vedea şi art. 8 din Legea 213/1998 privind
prorpietatea publică şi regimul acesteia (publicat în M.Of. nr. 448/24

nov. 1998)
4 Facem trimitere în principal la următorii autori : J. M. Alby şi R. D.
Ader – Droit administratif Septieme Edition , Precis Dalloz, Paris

1986; H. Guyard – La distinction du domaine public et domaine privé
, Theze, Paris 1939; A. Laubadere – Domanialité publique, propriete
administrative et affectation ; Revue de Droit Publique 1940, M.
Monteil – Formation et evolution de la domenialité publique Thèse
pour le doctorat, Paris 1933
5L. Giurgiu – op. cit. , p. 108; F. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul
nr. 4/1995, p. 20
6 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Boicoianu – Tratat de drept
civil român , vol. II, Editura Naţională, Bucureşti 1929, p. 60

7E. Safta – Romano – op. cit. p. 37
109
exproprierea şi respectiv rechiziţiile, regulamentate şi de

legislaţia românească actuală prin L. 33\1994 şi
respectiv L 132\1997.
Concepute ca modalităţi de transmisiune forţată
a dreptului de proprietate 5 sau de răstrângere 6, de
îngrădire 7 a acestuia, expropierea şi rechiziţia se
apropie foarte mult de scopul lor comun – satisfacerea
interesului public, general cu precădere faţă de cel
particular – dincolo de care, însă, rămân o serie întreagă
de aspecte specifice, diferenţiale, care le conferă o
coloratură bogată şi originală cu nuanţări uneori mai
pronunţate, dar alteori subtile şi care, dincolo de
complementaritatea şi relativa suprapunere de domeniu,
vin totuşi să sublinieze originalitatea, autonomia şi, mai
mult chiar, necesitatea existenţei lor ca entităţi distincte
în contextul socio-normativ românesc.
De aceea, în cele ce urmează vom încerca să
trasăm acele coordonate definitorii care vin să concureze
la concurarea “personalităţii” celor două instituţii
supuse analizei noastre: expropierea şi respectiv
rechiziţia, pocedând la observarea aspectelor ce vizează
natura juridică, subiectele, obiectul, actele, condiţiile şi
procedura, depăgubiriile şi contestaţiile, efectele.
110
1) Sub aspectul naturii juridice
a) – în vederea suplinirii absenţei unei definiţii

exprese cuprinse în conţinutul Legii 33\1994 8 a revenit
doctrinei misiunea formării acesteia, în general opiniile
majoritare gravitând în sfera ideii conform căreia
expropierea reprezintă un ansamblu de acte şi
operaţiuni administrative şi juridicţionale, prin
intermediul cărora statul sau autorităţi ale
administraţiei publice locale impun 9 trecerea,
transferul forţat în beneficiul lor, al proprietăţii unor
bunuri imobile aparţinând persoaneleor fizice sau
juridice – cu sau făra scop lucrativ – precum şi a celor
aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor,
munincipiilor şi judeţelor, pentru cauză de utilitate
publică, cu o dreaptă şi prealabilă depăgubire 10 .
- în ceea ce priveşte recheziţia, articolul 1 al L.
132\1997 o caracterizează ca fiind “măsura
excepţională prin care organele autorităţii publice
împuternicite prin lege obligă agenţii economici,
8 Publicată in M. Of. nr. 139/2 iunie 1994

9L. Giurigiu – op. cit., p. 109
10L. Pop – op. cit., p. 41
11Preambulul Legii 33/1994 şi art. 1 L. 132/1997
11bisA se vedea art. 2 al. 1 din L. 132/1997 şi art. 6 din L. 33/1994
12C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoieanu – op. cit. p 60
13E. Safta – Romano – op. cit p. 37, I. Lucian – Drepturi reale, Editura
Augusta Timişoara 1997, p. 23

14I. Filipescu – op. cit. p. 184
15F. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul nr. 4/1995, p. 20
111
instituţiile publice, precum şi alte persoane juridice şi

fizice la cederea temporară a unor bunuri mobile sau
imobile”.
b) pornind de la aceste definiţii ar fi de subliniat
următoarele:
- atât expropierea cât şi rechiziţiile reprezintă
acte (în sens generic) administrative prin care organele
autorităţii publice, în regim de putere publică,
precedează la gestionarea, la satisfacerea intereselor
generale de o imporatanţă deosebită, ale comunităţii;
- ambele sunt măsuri excepţionale 11 putând fi
luate doar în cazul speciale precis determinate 11bis sau
pentru administrarea cărora s-a prevăzut o anumită şi
complexă procedură administrativ – jurisdicţională)
această tresătură derivând din contradicţia ce se naşte
între caracterul perpetuu al dreptului de proprietate şi
îngrădirea sau extincţia lui prin manifestarea de voinţă
a administraţiei
- deşi în doctrina românească – atât interbelică
12, dar şi contemporană 13 s-a precizat că exproprierea
ar reprezenta o simplă îngrădire sau restricţie a
dreptului de proprietate, împărtăşim totuşi părerea
acelor autori 14 care consideră, conform realităţii că prin
această măsură se aduce atingere însăşiesenţei acestui
drept ducând la stingerea lui cu caracter definitiv. Mai
curând s-a exprimat însă şi opinia conform căreia
112
exproprierea nu duce chiar la stingerea proprietăţii, ci

mai degrabă “operează o transformare calitativă a
acesteia: din proprietate privată în proprietate
publică”15.
Considerând perfect reală această aserţiune, vom
sublinia necesitatea de a face o distincţie clară între
proprietate ca realitate materială, faptică şi dreptul de
proprietate ca posibilitate abstractă, juridică
recunoscută de subiect de a avea acces la chiar
substanţa acestei proprietăţi. Iată de ce proprietatea se
poate transforma prin schimbarea regimului acesteia,
din privată în publică, Pe când dreptul fiind strâns legat
de beneficiarul lui, de persoana (fizică sau juridică) ce îl
exercită şi prin raportare directă la obictul asupra
căruia poartă, sau poate fiinţa singur şi de sine-stătător,
urmând a se stinge o dată cu tranferarea proprietăţii,
concomitent însă având loc naşterea unui act drept de
proprietate în favoarea beneficiarului acestui transfer.
Este o diferenţă (relativ) subtilă, dar – credem noi –
esenţială pentru a explica16 mecanismul complex al
realităţii ce se conturează în procesul exproprierii.
- spre deosebire de caracterul definitiv al acestui
din urmă, rechiziţia este o măsură temporară16 ce nu
16Art. 1 din L. 132/1997;

17A se vedea prevederea art. 2 al. 2, art. 25 al 1 a), b) din L
132/1997
18Art. 4 şi 24 din L. 33/1994
113
afectează nici esenţa proprietăţii şi nici fiinţa, existenţa

dreptului de proprietate; ceea ce face ca ea să reprezinte
o “simplă” îngrădire a acestuia din urmă, prin
împiedicarea totală sau doar limitarea parţială a
exercitării atributelor de posesie şi\sau folosinţa (uneori
chiar şi de dispoziţia materială), propritarului
rămânându-i, de regulă, dreptul de dispoziţie juridică, el
putând înstrăina oricând bunul (dobânditorului luându-
i locul în raportul juridic născut între ele şi
administraţia publică). Am spus de regulă întrucât, în
cazul bunurilor consumtibile şi perisabile al înlocuirii
bunului şi al acordării despăgubirii prin echivalent
operează, de fapt, stingerea dreptului de proprietate şi
naşterea fie a unui alt astfel de drept, fie a unui drept de
creanţă pentru suma de bani 17 rechiziţia primind prin
acest fel caracter definitiv .
- în final trebuie să subliniem caracterul
subsidiar al procedurii de exproprierii, aceasta urmând
a se derula doar în cazul în care părţile interesante nu
au căzut de acord asupra modalităţii de transfer a
dreptului de proprietate şi a îndeplinirii obligaţiilor
conexe şi numai asupra aspectelor rămase în divergenţă
18 . Aşa cum s-a subliniat în doctrină, această convenţie
19F. Baias, B. Dumitrache – op. cit. , p. 21; A se vedea în aceste sens

şi L. Pop – Drepul de proprietate şi dezmebrăriile sale Lumina Lex
1997, p. 42
20E. D. Tarangul – op. cit., p. 373 – 374
114
are natura juridică a unui contract de tranzacţie

extrajudiciar, care preîntâmpină declanşarea procedurii
judiciare contencioase prevăzută la capitolul IV al legii,
ceea ce determină concluzia că îi sunt aplicabile
prevederile art. 1704-1717 C. civ.19 . Caracterul şi
necesitatea acestei subsidialităţi a fost exprimată încă
din perioada interbelică de marele profesor E. D.
Tarangul, care sublinia în acest sens că “exproprierea
pentru utilitate publică fiind o atingere gravă a
proprietăţii private este necesar ca legiuitorul să ia toate
precauţiunile ca proprietatea privată să nu fie jertfită
intereselor generale, decât numai întrucât este absolut
necesar. Legiuitorul, deci este obligat să stabilească
anumite principii care să fie o garanţie pentru
proprietatea privată împotriva abuzului şi arbitrarului
administraţiei”20. Acesta fiind şi sensul în care s-a
edictat L 33\1994; cităm din preambul: “… se adoptă
prezenta lege care cuprinde dispoziţii de natură să
asigure…apărarea dreptului de proprietate privată”, prin
chiar procedura sa complexă;
- spre deosebire de L 33, L 132 nu are prevederi

de natură să asigure o garantare a siguranţei dreptului
de proprietate, iar procedura de stabilire a bunurilor
rechiziţionabile şi de efctuarea a rechiziţiei nu prevede
posibilitatea contestării măsurilor prin care se aduce
atingere acestui drept, ci doar contestarea preţurilor şi a
115
despăgubirilor21 ceea ce dă loc la grave abuzuri din

partea administraţiei conducând spre premiza că se
tinde la evoluţia dreptului de proprietate de la caracterul
său sacru şi inviolabil la acela de funcţie socială 22
- pe de altă parte, având în vedere caracterul de

urgenţă al măsurilor de rechiziţiei, este evident că nu s-
ar fi putut pune problema vreunei tranzacţiii civile sau
negocieri, iar din aspectul de maximă importanţă pentru
sociatate a cazurilor în care se dispune, vedem de ce
tarifele şi despăgubirile sunt stabilite în regim impus, în
regim de putere publică.
2) Sub aspectul scopului, cauzelor şi

condiţiilor, care determină necesitatea intervenţiei
acestor măsuri excepţionale ar fi de subliniat
următoarele:
a) – expropierea cunoşte un scop mediat, comun
cu cel al rechiziţiei satsfacerii anumitelor interese
generale ale societăţii în cazuri excepţionale şi un scop
imediat, bivalent : pe de o parte efectuarea unor lucrări
21 Art. 30 al. 1
22G.Luţescu – Teoria generală a drepturilor reale , Bucureşti 1947 p.
263 – 264
23Preambulul legii 33/1994
24A se vedea în acest sens şi definiţia dată proprietăţii ân Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române

25 Art. 2 al. 1, L. 132/1997 şi art.3 din aceeaşi lege
26A se vedea în acest sens şi L. Giurgiu, p. 20
27F.Baias, B. Dumitrache – în Dreptul, nr. 4/1995, p. 23
116
de importanţă publică, iar pe de alta protejarea

dreptului de proprietate privată 23. Sublinieme aici că –
în opinia noastră – nu se intenţioneza protejarea
proprietăţii în sens generic, care realitate material –
obiectivă (care, are cum am văzut anterior, suferă o
profundă metamorfoză, o transformare la nivel calitativ)
ci tocmai a dreptului de a avea propietate, ca atribut
esenţial şi definitoriu pentru un subiect determinat (
persoana fizică sau juridică ) şi care vine să contruibuie
la conturarea portretului social al acestui subiect,
permiţându-i să-şi creeze şi manifeste astfel
personalitatea proprie în ansamblul relaţiilor sociale în
sânul cărora se dezvoltă 24
- scopul imediat al rechiziţiei îl reprezintă atât

satisfacerea unor necesităţi de natură militară, cât şi
prevenirea, localizarea, înlăturarea unor dezastre,
rezolvării problemelor materiale de orice natură, pentru
asigurarea cartiruirii etc. 25
b) – dacă L 132 prevede la art. 2 al. 1 un număr

limitat, strict determinat de cazuri în care ea poate
interveni – şi anume: mobilizare generală sau parţială,
stare de război, stare de asediu sau de urgenţă,
concentrări, exerciţii şi antrenamente de mobilizare,
dezastre – în schimb prin L 33 /1994 legiuitorul a
determinat relativ generic aceste situa’ii la art. 6,
117
prevăzâd în al. 3 al art. 7 posibilitatea intervenţiei

acesteia şi pentru “orice alte lucrări” 26
-o atenţie specială merită acordată prevederii
al. 4 al art. 7 din L 33 /1994 care precizează că “în
situaţii excepţionale, tot prin lege” se poate declara
utilitate publică- pentru orice fel de lucrări- şi să fie
supuse astfel exproprierii “lăcaşuri de cult, monumente,
ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de
valoare naţională oir localităţi urbane sau rurale în
întregime”.
• în primul rând, aşa cum s-a arătat în
doctrină, formularea, “tot prin lege” are
sensul de “numai prin lege”, orice altă
interpretare lăsând la îndemâna puterii
executive declararea utilităţii publice în cazuri
“care nu mai trebuie analizate pentru a releva
gravitatea lor deosebită”27. Dealtfel această
concluzie se desprinde şi din observarea
atentă a structurării textuale a art. 7, al. 4
fiind plasat după al. 3 care stabileşte
competenţa puterii legiuitoare de a declara
utilitatea publică în alte situaţii decât cele de
la art. 6.
• în al doilea rând, aşa cum bine s-a subliniat
în doctrină, 28 se ridică şi o problemă de fond:
28 idem, p. 23
118
care sunt acele “cazuri excepţionale”, care să

justifice exproprierea lăcaşurilor de cult sau
a localităţilor în întregime? Această atitudine
a legiuitorului profund ambiguă şi total
inadmisibilă – care unită cu prevederea
constituţională potrivit căreia o lege organică
poate fi adoptată cu jumătate plus unu din
numărul membrilor corpurilor legiuitore,
poate duce la situaţii nefericit- ne trezeşte pe
reţeaua memeoriei amintirea deloc plăcutelor
exproprieri asemămătoare efectuata în
apropiata- şi, se pare, nedepăşita, încă-
“epocă de aur” a tenebrosului “iluminism
comunisto-ciauşist”, dovedind o dată în plus-
dacă mai era necesar că în planul realităţilor
societăţii româneşti “ lupul îşi schimbă părul,
dar năravul ba”!
Este adevărat că, potrivit art. 1 din lege,
exproprierea se face prin hotărâre judecătorească, însă
întinderea competenţei instanţei de a cenzura actele
prealabile sesizării sale este limitată, ceea ce face
discutabilă eficienţa acţiunii puterii judecătoreşti în
asemenea cazuri.29
29Pentru detalii a se vedea F. Baias, B. Dumitrache, în Dreptul, nr.

4/1995, p. 24 – 26
30A se vedea E. D. Tarangul – Tratat de drept administrativ român,
Cernăuţi, 1994, p. 359
119
•pe de altă parte monumentele,

ansamblul şi situurile istorice precum şi aşezăminte de
valoare naţională deosebită prin natura lor30 şi prin
prevederile legii, 31 fiind de uz sau interes public aparţin
domeniului public şi nu pot fi expropriate. De aceea sut
de părere că, dacă- aşa cum s-a precizat în doctrină32 –
această situaţie a fost pentru o perioadă de timp
consecinţa necorelării între ele a textelor legislative, prin
republicare în 1998 ( deci ulterior legii exproprierii) a
Legii 18/199133 –care prevede la art. 5 că aceste
categorii de bunuri aparţin domeniului public- precum
şi prin apariţia, apoi, a Legii 213/199834 a domeniului
public, ce vine să accentueze acest aspect, considerm,
deci , abrogate implicit prevederile art. 7 al. 4 în ceea ce
priveşte aceste categorii de bunuri.
c) – procedura exproprierii, pentru a se putea

derula necesită îndeplinirea anumitor condiţii : ( care
sute în număr de 4).
• declararea utilităţii publice
• inexistenţa unei înţelegeri totale între expropriator şi
expropriat potrivit art. 4 al.1
• îndeplinirea procedurii premergătoare
• justa şi probabila despăgubire 34 bis
- rechiziţia, în schimb, nu cunoaşte

condiţii exprese, dar ele se pot deduce cu uşurinţă din
120
prevederile art.2 al.1 (acesta fiind, în acelaşi timp, aşa

cum am văzut, şi cazuri) precum şi conţinutul art.31 al
legii în cauză, în această situaţie ele fiind totodată şi
trăsături (condiţii )ale bunurilor supuse rechiziţiei şi
care se exceptează ( să nu fie de uz personal, strict
necesare exceptării propriei sau ocupaţiei prin care
persoana îşi asigură existenţa, sau să nu fie şcoli,
penitenciare, să nu aparţină patrimoniului cultural –
naţional sau internaţional etc.)
- la acest capitol trebuie să observăm
câtevas deosebiri substanţiale între cale
două instituţii:
• L 132 nu prevede o procedură
complexă ca în cazul exproprierii menită să dea
fermitate caracterului obiectiv al acestei măsuri şi să
preîntâmpine abuzurile şi erorile, mărginindu-se a lăsa
la latitudinea comisiilor mixte şi a Comisiei Centrale de
Rechiziţii stabilirea bunurilor rechiziţionabile, fără a
exista posibilitatea contestării hotărârilor acestora care “
sunt obligaţii pentru toate persoanele fizice şi juridice
compuse în lege”35ceea ce se poate contesta e doar
31Art. 5 din L18/1991- legea fondului funciar (republicată) şi art. 1

din L. 213/1998; legea proprietăţii publice şi anexa la aceeaşi lege
32L. Giurgiu – op. cit. p.113
33Rerpublicată în M.Of. nr 1/5 ian. 1998, în temeiul art. VII din L.
nr. 169/27 oct. 1997 publicată în M. Of. nr 299/4 nov. 1997

34Publicată în M. Of. nr. 448 din 24 nov. 1998
34bisCu excepţia situaţilor prevăzute la art. 32 din L. 33/1994
35 Art. 22, al. 4 din L. 132/1997
121
nivelul preţurilor, valoarea bunurilor şi achitarea

despăgubirilor.36
• L 132 nu condiţionează
efectuarea rechiziţiei de o “dreraptă şi prealabilă
despăgubire” precum este situaţia L. 33, aspect ce vine
să accentueze caracterul de “mână forte” al regimului
acestei instituţii. Cedarea bunurilor se face “ obligatoriu”
37, în virtutea puterii exorbitante a autorităţilor
administrative privind dreptul de proprietate privată de
orice şansă de apărare: el oricum va fii afectat, titularul
acestuia urmând a primi ulterior o despăgubire pentru
atingerea adusă dreptului său.
3. În ceea ce priveşte subiectele participante la

aceste raporturi juridice:
- ca titular al dreptului de a dispune de puterea
publică întâlnim statul, judeţul, municipiul, oraşul şi
comuna ( în cazul exproprierii38) şi respectiv “autorităţile
publice împuternicite prin lege”39 (la rechiziţii)
- organele prin intermediul cărora se iau aceste
măsuri aparţin administraţiei centrale (Preşedintele,
Guvernul) administraţiei locale (Consililul Judeţean,
Delegaţia permanentă a Centrului Judeţean, Prefect,
36Conform prevederilor art.30 din L. 132/1997
122
Primar, Consiliu local etc.) sau pot fi din sistemul militar

(Consiliul Superior de Apărare a Ţării, Statul Major al
Armatei Militare, Stateul Major al Aviaţiei şi Apărării
Antiaeriene)
- prin excepţie, L.132 permite investiţia unei

persoane fizice- comandant de subunitate sau unitate
militară similară sau superioară batalionului care în
luptă acţionează separat- cu atribuţii de putere publică,
ceea ce dă naştere arbitrarului şi poate duce la grave
excese cu urmări greu de imaginat.Prevederea legii
conform căreia “rechziţionarea de bunuri- în
asemeneasituaţii – se fad numai prin activităţile
administraţiei peblice locale” – dincolo de faptul că se
precizează expresis verbis că , de fapt, comandantul
respectiv hotărăşte prin aceste autorităţi (sic!)40- nu ne
linişteşte de loc, chia dacă dispunătorul acestei măsuri
îşi asumă răspunderea proprie, realitate suficient de
labilă de altfel, dacă avem în vedere situaţia, starea în
care trebuie să se petreacă acest lucru :” în timp de
război” (art.6 al.4 din lege).
- în doctrină 41, pornind de la realitatea franceză42 s-

a exprimat opinia că “ în categoria puterii de expropriere
ar trebui incluse şi unele regii autonome care
administrează bunuri proprietate publică şi prestează
servicii ce pun în valoare bunurile respective. Aceste
regii dobândesc statutul de persoane juridice de prept
123
public, acţionând în numele şi sub contolul statului sau

al unităţilor administrative- teritoriale”. Mai mult chiar-
precizează în continuare autorul citat, o situaţie similară
ar avea-o şi “instituţile publice cărora, în condiţiile legii,
li se pot concesiona sau închiria bunuri proprietate
privată.
- la polul celălalt subiect obligat poate fi după caz
proprietarul sau titularul unui alt drept real al
imobilului43 ( persoană fizică sau juridică , cu sau fără
scop lucrativ, sau comuna, oraşul, municipiul, judeţul)-
în cazul exproprierii- şi agenţii economici care au bunul
în posesie sau folosinţă legală 44 în cazul rechiziţiei
4. Referindu-se acum la actele prin care se iau

măsurile pe parcursul derulării procedurilor prevăzute
de cele două legi, este fără nici un dubiu că acestea sunt
37Art.1 din L. 132/1997

38Art. 12 al. ultim, L. 33/1994
39Art. 1 din L. 132/1997
40Art. 6 al. 4 din L. 132/1997
41L. Giurgiu – op. cit. p. 114
42În legislaţia franceză, pe lângă stat şi colectivităţile administrrativ
tertoruiale au dreptul de a dispune exproprierea stabilimentelor

publice, precum şi anumite persoane fizice, chiar : consesionat de
mine, de lucrări publice, de operaţiuni de urbanism etc. A se vedea
în acest sens A. de Laubadère – Manuel de droit administratif, Paris
1998, p. 363 – 364
43 Art. 14 al. 1 şi art. 2 din L. 33/1994
44Art. 1 şi art. 5 al. 2 şi 5 din L. 132/1997
45A se vedea în acest sens Ch. Appleton – Contencieux administratif,
p. 161 – 162; M. Maurion – Prècis de droit administratif p 736

46E. D. Tarangul - op. cit., p. 377; L. Giurgiu - în Dreptul nr. 2
/1995 p. 20
124
acte administrative fiind edictate de către autorităţi

publice, în regim de putere publică, prin ele
gestionându-se interesele generale ale societăţii în
ansamblu sau ale unei comunităţi45
Aşa cum întemeiat s-a remarcat în literatura de
specialitate 46 declaraţia de
utilitate publică- în cazul exproprierii- îşi păstrează
caracterul administrativ chiar dacă îmbracă forma de
lege, iar declaraţile care emană de la autorităţile
administraţiei publice locale constitutie veritabile acte
administrative de autoritate supuse controlului judiciar
exercitat în baza Legii contenciosului administrativ, în
acest sens exprimându-se şi jurisprudenţa 47. Instanţa
de contencios [administrativ] va examina doar legalitatea
declaraţiei, iar nu şi oprtunitatea actului, care este
lăsata la aprecierea exclusivă a autorităţilor
administrative 48.
De altfel actele întâlnite în cadrul celor două

instituţii îmbracă o gamă destul de variată; astefel :
- în cazul expropierii întâlnim: legea , hotărârea
Guvernului, hotărârea Consiliului Judeţean, hotărârea
comisiei mixte, decizia delegaţiei permanente a
Consiliului Judeţea, dispoziţia primarului, hotărârea
instanţei de judecată
125
- cât priveşte instituţia Legii 132/1997 avem

hotărârea Guvernului, hotărârea CSAT., decretul
prezidenţial de instituire a stării de asediu sau de
urgenţă; ordinul prefectului, hotărârile Comisie mixte
şi ale Comisiei Centrale, ordinul de predarea al
autorităţilor militare
- o situaţie specială o prezintă hotărârea

comandantului (art. 6 al. 4 din L 132 /1997);
subliniem încă odată şi cu această ocazie că investirea
unei persoane cu astfel de puteri exorbitante –
specifice organelor administarţiei publice – de a aduce
atingere unui drept constituţional fundamental al
omului – dreptul de proprietate – este de natură a da
naştere la grave erori şi excese inerente
subiectivismului uman, cu atât mai mult cu cât legea
nu prevede o procedură de consatatare (ca în cazul
despăgubirilor în afara celei generale prevăzute de L
29/1990), iar autorităţile administaţiei locale prin
intermediul cărora urmează a se pune în aplicare
această hotărâre nu beneficiază de posibilitatea
efectivă de control şi nici măcar de a-şi manifesta
voinţa, ele nefiind participante la luarea hotărârii ci
simple organe de executare.
126
5. În ceea ce priveşte obiectul de reglementare

al celor două instituţii se impune evidenţierea
următoarelor aspecte:
a) – conform Legii 33/1994 49 sunt supuse
expropierii numai bunurile imobile50 (pentru cele
mobile statul sau unităţile administativ –
teritoriale recurgând la alte procedee de achiziţie
specifice dreptului privat sau public,
exemplificativă pentru această ultimă situaţie
fiind insituţia rechiziţiei). Acest aspect rezultă din
însăşi natura obiectivelor de utilitate publică
enumerate la art.6 , a căror realizare nu poate fin
împiedicată de bunurile şi lucrările ce pot fi
deplasate în spaţiul astfel încât să fie necesară
trecerea lor în proprietatea publică sau respectiv
distrugerea lor 51
47Caz III, dec. nr. 17/ 1931, Curtea de Apel, s. IV, dec. 287/1935;
Curtea administrativă Bucureşti, dec. 312/1939
48În literatura juridică franceză (A. de Lambadère , Traité élémentaire
de droit administratif, Paris 1970, p. 226) se consideră declaraţia de

utilitate publică drept un act preparator, individual care nu crează
drepturi şi este supus cenzurii jurisdicţionale a contenciosului
administrativ
49 Art. 2
50Deşi în practică s-a decis şi asupra exproprierii unui bun mibil :
“Atunci când o intervenţie prezintă o deosebită însemnătate pentru

stat, ia poate fi expriopriată în întregime după legea de expropriere
pentru utilitate publică, pe baza căreia se va fixa şi îndemnizarea” (C.
Hamangiu, H. Georgean – Codul civil adnotat- vol. V p. 55
51F. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul, nr. 4/1995, p. 21
52L. Pop - op. cit., p. 43
127
- aceste bunuri trebuie să se afle în proprietatea

privată a persoanelor fizice sau juridice, a
comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor;
cele aflate în proprietatea publică, prin chiar
natura şi destinaţia lor “sunt şi pot fi afectate
oricând unei unităţi publice prin actul de putere
al autorităţii competente a statului sau unităţii
administrativ - teritoriale căreie îi aparţine”52. În
acest sens este şi jurisprudenţa noastră care încă
de la începutul secolului a subliniat faptul că
“sentinţele de expropriaţiuni pentru cauză de
utilitate publică…nu se pot aplica la proprietăţile
care sunt deja în domreniul public” 53
- de asemenea, cum bine s-a subliniat în doctrină,

nu pot fi expropriate bunurile aflate în
proprietatea privată a statului, din simplul motiv
că acesta, în calitate de proprietar are dreptul ca,
prin puterea exprimată de organul competent să
afecteze unei utilităţi publice oricare dintre
bunurile imobile pe care le are în proprietate, în
acest fel bunul intrând în domeniul public 54
- este de reamarcat faptul că formularea art. 7 al.

1 din L 213/1998 potrivit căruia dreptul de
proprietate publică se dobândeşte “prin trecerea
53A se vedea C. Hamangiu – Codul civil adnotat, vol I, Ed. Alealay,

128
unor bunuri din domeniul privat al statului sau

al unităţilor administrativ – teritoriale în
domeniul public al acestora, pentru cauză de
utilitate publică” nu face obiectul exproprierii
decât atunci când utilitatea publică se declară
pentru lucrări de interes naţional şi care
afectează bunuri din domeniul privat al unităţilor
administrativ – teritoriale, căci dacă acest interes
este doar local, exproprierea nu îşi are nici o
raţiune, 55 organul competent al comunei,
oraşuşui, municipiului sau judeţului putând
dispune oricând, în baza art. 8 al. 1 din L
213/1998 hotărâre trecerea bunului din
domeniul privat al unităţii respective în domeniul
ei public.
- Un aspect deosebit îl reprezintă formularea

alineatului 4 al art. 7 şi asupra căruia noi ne-am
referit într-o secţiune anteriară fapt pentru care
facem trimitere la observaţiile acolo realizate 56
- În final precizăm că L 33 nu prevede excepţii de

la expropriere, astefel încât, în principiul remâne
să conchidem că pot fi supuse acestei măsuri
orice fel de bunuri imobile dacă sunt îndeplinite
condiţiile legii
129
b) – referindu-ne acum la instituţia rechiziţiei, Legea

132/1997 prevede că fac obiect al reglementării
acesteia bunurile mobile sau imobile aflate în
posesia sau folosinţa legală a agenţilor
economici, instituţiilor publice, alte persoane
juridice şi persoanelor fizice 57, făcând în acest
sens şi o enumerare a câtorva categorii la art. 5,
enumerare cu simplu caracter exemplificativ şi
orientativ – credem noi – atâta timp cât
autorităţile publice hotărăsc - în limitele
excepţiilor de la art. 31 – ce bunuri sunt necesare
îndeplinirii obiectivelor legii, concluzii la care
duce însăşi prevederea unor astfel de excepţii- de
unde per a contrario se deduce că toate celelalte
bunuri necuprinse în conţinutul acestui articol
“pot” 58 face obiectul rechiziţiei
- aşa cum am văzut, bunurile imobile pot fi afectate
interesuloui public prin măsura rechiziţie, dar tot
54 L. Pop – op. cit., p. 43; A se vedea în acest sens şi prevederile art. 7

lit. e) şi art. 8 al. 1 din L. 213/1998 priviind proprietatea publică şi
regimul acesteia
55 idem, p. 44
56 A se vedea în acest sens secţiunea 2, b punctul 3
57Art.2 al.1, art.5 al.5 din L. 132/1997
58Art. 5
59A se vedea supra secţiunea 2
60A se vedea în acest sens şi secţiunea 1, b)
61De exemplu o clădire necesară funcţionări unei instituţii publice
sau un teren pe care se va construi un aeroport militar

62De exemplu : menţinerea în stare de bună funcţionare a instituţilor
menite să asigure apărarea ţării

63Art. 27 al. 2 din L 33/1994
130
aceluiaş interes ele pot fi supuse şi prin

exproprierea. Totuşi credem că deosebirea dintre
cele două instituţii este evidentă şi derivă din
natura condiţiilor, a cazurilor şi a scopurilor
imediate care, aşa cum am văzut anterior sunt
distincte 59 precum şi din natura caracterului
diferit: definitiv la expropierea şi temporarar – prin
definiţie, ca regulă generală, potrivit art. 1, dar cu
numeroase excepţii deduse din prevederile art. 25
60, - în cazul rechiziţie. Însă aces lucru nu
împiedică existenţa – practic – a unor situaţii când
ambele instituţii işi pot manifesta incidenţa asupra
unui bun imobil 61. În acest caz se va aplica L
33/1994 ca regulă generală şi numai prin excepţie
L 132/1997 potrivit interpretării art. 1 din acest
din urmă act normativ, excepţie justificată (relativ,
am spune noi) atât de natura “mai deosebită” 62 a
interesului public gestionat astfel, cât şi prin
caracterul de urgenţă (uneori) şi care impune
derogarea de la procedura complexă şi completă a
legii 33 menită a ocroti dreptul de proprietate
împotriva eventualelor abuzuri. Altefl spus, fiind de
principiu că toate interesele generale ale societăţii
sunt importante, este – credem – de la sine înţeles
că anumite astfel de interese prin specificul naturii
precum şi prin sfera de cuprindere vizează aspectul
131
de o importaţă maximă pentru comunitate şi – la

urma urmei – pentru individ luat separat (de
exemplu cele care privesc viaţă, integritatea fizică
şi psihică, sănătatea populaţiei, apărarea
naţională, etc.). De aceea pentru astfel de situaţii
legiuitorul a edictat o normă specială, cu caracter
derogator, care, deşi aduce atingerea anumitor
realităţi din planul material al vieţii, este menită să
salvgardării acelor valori ce imprimă caracter de
specificitate însăşi fiinţe umane
- anumite bunuri, din afectaţiunea ce li se dă sunt

sustrase de sub incidenţă normei legii 132/1997,
conform prevederilor art. 32 din acelaşi act
normativ, care enumară 13 categorii de astfel de
bunuri, enumerare limitativă în opinia noastră
6. În ceea ce priveşte despăgubirile şi

contestaţiile, întâlnim, din nou, diferenţe semnificative
între cele două instituţii :
a) – astefel la exprpiere despăgubirea reprezintă o

condiţie esenţială şi prealabilă cu excepţiile de la art.
32 ; ea se poate stabili prin acordul parţial sau total
(caz în care nu se mai declanşează procedura) al
părţilor; este prevăzută o procedură complexă de
evaluare a acesteia prin expertizp şi negocieri fiind
132
determinată între anumite limite stabilite de voinţa

părţilor63
-în cazul rechiziţiei, în schimb, despăgubirea e

stabilită în sumă fixă- prin tarife unitare pe ţară- de
către autorităţile publice, ea efectuându-se abia
ulterior, aici necondiţionând ăn nici un fel mersul
procedurii.
b) – un alt aspect important , de diferenţiere între

expropriere şi rechiziţie îl reprezintă aşa-numita
“fază judiciară”,64specifică celei dintâi. Şi, chiar dacă-
aşa cum s-a afirmat în doctrină65 şi jurisprudenţă66 –
“tribunalul are menirea de a stabili numai dacă
decizia autorităţii administrative prin care se
constată utilitatea publică şi se hotărăşte întinderea
ce urmează a se expropria, cum şi epoca în care
bunul urmează să fie luat în posesiune, a fost dată
în conformitate cu legea“ , “avân mai mult
caracterul unei instituţii de omologare sau de
aprobare a lucrărilor făcute de administraţie,sub
raportul formalităţilor cerute de lege”67, trebuie să
recunoaştem totuşi că această procedură “ judiciară
“ este menită a construi o garanţie în plus în sensul
protejării dreptului de proprietate (şi “a altor drepturi
reale”68- dezmembran----- te ale acestuia) împotriva
încălcărilor la care ar fi eventula supus sub masca
133
exercitării publice de către autorităţile

administrative.
- în schimb, L 132 1997 nu prevede intervenţia

vreunei instanţe în procesul normal de desfăşurare a
rechiziţiei, ci doar în baza L 29 1990, dacă se
apelează la calea generală de atac în contencios
administrativ.
7. Referindu-ne acum la efectele specifice, vom

puncta următoarele aspecte caracteristice:
a) exproprierea:
- face ca imobilul expropriat să treacă în proprietate

publică şi să intre în patrimoniul expropriatului liber
de orice sarcini69 în temeiul hotărârii judecătoreşti
râmasă efinitivă şi irevocabilă. Momentul intrării
imibilului în patrimoniul expropriatului coincide cu
momentul îndeplinirii tuturor obligaţilor stabilite în
sarcina sa prin hotărârea de expropriere privată de
instanţa de judecată (art. 28 al.1 ).
- stinge drepturile reale primei sale derivante din

dreptul de proprietate- uzufruct, uz, abitanţie,
superficie- precum şi servituţile stabilite prin fapta
omului în măsura în care devin incompatibile cu
situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit.
(art. 28 al.3)
134
- stinge dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă

asupra imobilului expropriat (art. 28 al.3; art.29
al.1)
- strămută dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar

special care gravează bunul asupra despăgubirii
stabilite de instanţă sau prin acordul părţilor- art.28
al.2- în acest fel reglementându-se de fapt un caz de
subrogaţie legală cu titlu particular70
- stinge orice drepturi personale dobândite de alte

persoane asupra imobilului expropriat, cum ar fi cele
născute din contractul de locaţiune sau din
contractul de comodat. Cu toate acestea, potrivit
art.29 al.2 , dacă exproprierea are ca obiect clădiri
cu destinaţie de locuinţă, evacuarea persoanelor care
le ocupă legal nu se va putea face decât după
asigurarea de către expropriator a spaţiului de
locuit, potivit legii, la cererea persoanelor respective.
· trebuie să observăm aici un aspect cel

puţin interesant- şi anume, potrivit al.2 al
art.29 din L 33, imobilul necesar
proprietarului (din moment ce este
prevăzută, obligativitatea ca exproprietarul
să-i pună la dispoziţie un spaţiu de locuit)
poate fi expropriat ( o măsură mai severă şi
definitivă ) deci , pe când, acelaşi imobil,
potrivit art. 31 lit. d din L. 132 1997 nu
135
poate fi rechiziţionat (măsură mult mai lejeră

şi temporară). Altfel spus, acelaşi legiuitor
consideră că nu se poate îngrădi temporar
manifestarea liberă a celor 3 atribute
esenţiale ale dreptului de proprietate privată-
dispoziţie, folosinţa şi posesia, (prin
afectarea celor două din urmă)- doar se poate
“călca în picioare”, munci în întregime acelaşi
drept! (Poate în virtutea principiului că, dacă
tot facem un lucru, măcar să îl ducem la bun
sfârşit şi cât mai “şfârşit”posibil, independent
de raţiune şi consecinţele acestei atări de
fapt!)
- dă naştere unui drept de creanţă în favoarea

persoanelor stabilite în hotărârea instanţei de
judecată asupra despăgubirilor acordate, ca o
consecinţă a exproprierii imobilului. Acest drept se
naşte pe data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti şi devine exigibil la data stabilită de
părţi sau la termenul de plată fixat de instanţă71 (şi
care nu poate fi mai mare de 30 de zile, conform
art.31 al.1 din L.33)
- în baza art.34, fostul proprietar beneficiază de un

drept proprietar la închirierea imobilului, în cazul
în care exproprietarul s-a hotărât să-l închirieze
pentru perioada de timp dintre punerea sa în
136
posesie şi momentul utilizării bunului în sopul

executării lucrării pentru care s-a hotărât
exproprierea.
- potrivit art.35 , fostul proprietar, de asemenea
dobândeşte dreptul de a cere retrocedarea bunului
imobil în cazul în care în termen de un an nu a fost
utilizat de exproprietar în scopul pentru care a fost
preluat şi nici nu s-a făcut o nouă declaraţie de
utilitate publică.
- expropriatul are un un drept de preemţiune în
cazul în care,
nerealizându-se lucrările, expropriatul se
hotărăşte să vândă imobilul72.
Trebuie să obervăm că aceste ultime două
aspecte, reprezintă, în fapt efecte secundare- mai
potrivită ar fi fost poate denumirea de urmări sau
consecinţe- ale tocmai îndeplinirii scopului de
expropriere.
b)rechiziţia:
- îngrădeşte, restrânge temporar exerciţiul a două
dintre atributele dreptului de proprietate: posesia
şi sau folosinţa
- limitează dreptul de dispoziţie materială, dar lasă
proprietareului (ca regulă ) dreptul de a dispune
juridic de bun prin acte între vii sau mortis cauză,
137
în acest caz noul dobânditor luând locul

înstrămutătorului în raporturile cu organele
administraţiei care au dispus măsura.
- are ca efect înlocuirea dreptului real de proprietate

asupra unui bun cu dreptul de proprietate asupra
altuia similar (sau cu dreptul de creanţă asupra
despăgubirii prin plată contavalorii,) în situaţia
prevăzută la art.25 pct.1,a) din L. 132
reglementându-se în acest mod, ca şi în cazul
exproprierii- aşa cum am văzut anterior- două
cazuri de veritabilă subrogaţie reală cu titlu
particular. Este de observat că se substituie astfel-
în virtutea manifestării de nuanţă a “forţei publice”
– un drept perpetuu, imprescriptibil (dreptu real de
proprietate) cu unul prescriptibil în termen de 3
ani (drept de creanţă) prevăzut la art.28 al.2 din
L.132. Trecerea termenului are ca urmare
“pierderea dreptului la despăgubiri”, dar problema
care se pune este ce se întâmplă când aceste
despăgubiri ar urma să fie efectuate prin acordarea
unui bun similar (art.25 1,a), dacă cel iniţial, “din
motive obiective” este nerestituibil. Soluţia depinde
– credem- de determinarea momentului în care se
naşte dreptul asupra acestui din urmă bun: în
momentul intervenţiei “motivul obiectiv”, în
138
momentul constatării şi al emiterii 64hotărârii
organului competitiv în acest sens, sau în

momentul prezentării proiectului verbal de
rechiziţie la lichidare.
Considerăm că dreptul la despăgubire se naşte în
virtutea legii din chiar momentul predării bunurilor şi
încheierii procesului-verbal în acest sens potrivit art.15.
Acest drept are următoarele trăsături specifice:
1. – este un drept de creanţă (în virtutea unei
prezumţii care o face legiuitorul tocmai prin
reglementarea procedurilor de stabilire a
tarifelor şi preţurilor)
64 C. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul nr. 4/1995 , p. 24

65A se vedea L. Girgiu- Domeniul public, Ed. Tehnică, Bucureşti 1997,
p.120-123
66Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiune III, Decizia 1451/1921,
Pandectele române 1921/1922, p.140; idem Decizia 892/1924 a

aceleiaşi instanţe, publicată tot în Pandecte, 1925, 1925, III, p.4
67Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiunea III, Decizia 159/1929
în Pandectele săptămânale, 1929, p.427; Decizia 511/1940 citată

după E. D. Tarangul , op. cit. p. 379. A se vedea şi I. Crutzescu, I.
Vântu –Tratat de expropriere pentru cauză de utilitate publică ,
Bucureşti, 1931, Ed. “Voevodul Mihai”, cu o prefaţă de P. Negulescu,
p.112 şi următorul
68Art. 14 al. 1
69Pentru detaliere a se vedea F. Baias, B. Dumitrache Discuţii pe
marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, în Dreptul nr. 4/1995, p.27
70L. Pop- op. cit. p.48
71Pentru alte lămuriri a se vedea L. Pop- op. cit. p.49
72A se vedea mai în detaliu L. Giurgiu- op. cit- p. 123-124
73Pentru detalieri a se consulta C. Bârsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru-
op. cit. p.26 şi L. Pop- op. cit. 36

139
2. – este afectat de o condiţie rezolutorie- dacă

nu se prezintă procesul-verbal în termen de 3
ani la lichidare acesta urmând a se stinge
3. – ca drept de creanţă el este:
o cert din chiar momentul închideri
procesului –verbal de predare- art.15 pentru
bunurile consumtibile sau în cazul chiriilor pentru
clădiri şi terenuri ( art.25. b), c) ) şi respectiv din
momentul închieierii procesului-verbal de
restituire,pentru celelalte categorii de bunuri
o lichid prin anticipţiae de la data publicării
în M. of. A tarifelor stabilitede către Comisia
Electorală de Rechiziţii (art.24 al. 2 şi 3) şi respectiv
din momentul evoluării despăgubirilor conform al.-
ului 1g) al art.25, atunci când nu există preţuri
publicate
o exigibil din momentul stabilit prin
hotărârea Guvernului ca fiind · dată începerii
preţurilor (art.28 al.1 şi 2)
o cunoaşte importante excepţii de la
caracterul său de drept de creanţă în situaţia- aşa
cum am văzut mai sus – reglementată la art.25 al.1
prima parte: înlocuirea unui bun cu un alt bun
similar. Această operaţiune se aproprie foarte mult
de instituţia contractului de schimb (aşa precum, în
cazul plăţii contra valorii, am putea găsi anumite
140
similitudini cu vânzare-cumpărare)dar nu se poate

confunda cu acestea, întrucât sunt, de fapt acte
unilaterale manifestare a voinţei organului
administrativ în regim impus, în regim de putere
publică. Cu toate acestea credem că administraţia
are obligaţia de a garanta pentru evicţiune şi vicii
ascunse de a preda bunuri şi a transfera
proprietatea, întocmai ca în cazul unui veritabil
contract de schim, iar despăgubitului îi revine
îndatorirea de a ridica bunuri. De aceea credem că
termenul de 3 ani prevăzut la art.28 al.2 ar putea fi
interpretat ca termen legal de executare a acestei
obligaţiuni, trecerea lui având ca efect pierderea
dreptului de a mai cere predarea bunului. De fapt, s-
ar părea că are ca efect pierderea chiar a însuţi
dreptului de proprietate- real, perpetuu,
imprescriptibil prin natura lui.
Dacă în cazul exproprierii şi al rechiziţionării

bunurilor consumtibile, prin voinţa puterii publice se
stinge dreptul de proprietate înlocuindu-se cu unul de
creanţă, în situaţia supusă analizei prin simpla curgere
a unui termen operează acest lucru- aspect ce nu
apropie foarte mult de instituţia uzucapiunii civil,
reprezentând o sancţiune la adresa proprietarului care
nu s-a îngrijit de bunul său. Dar este oare despăgubitul
proprietar asupra bunului primit la schimb? Cine
141
hotătăşte între cele două variante ale art.25 al.1 a)- bun
similar sau contavaloare? De când se naşte dreptul real
de proprietate asupra bunului primit la schimb?
Dacă susţinem că din momentul manifestării

de voinţă a dominaţiei- cu sau fără acordul
despăgubitului- în privinţa opţiunii pentru predarea
unui bun similar şi nu a despăgubirii, ne-am putea afla
în situaţia modului original de dobândire a proprietăţii
prin tradiţiune, în acest sens ducând şi formarea legii:
“acordarea (predarea ) unui bun similar”. Situaţie în
care, între momentul pierderii vechiului drept real prin
rechiziţionarea bunului şi naşterea celui nou, credem că
a subzistat un drept de creanţă – dreptul la
despăgubire- ca regulă generală a Legii 132, perfect
prescriptibil în 3 ani, fără a mai ridica probleme majore.
Acest drept de creanţă, prin voinţa puterii publice va fi
substituit cu dreptul real de proprietate – drept special-
în acest fel atingându-se şi scopul general: “plata”
despăgubirii.
-revenind la prezentarea efectelor, nu

putem să nu evidenţiem prevederea, cel puţin bizară, a
art.25 al.1 g) conform căreia “pentru terenurile
neproductive nu se acordau despăgubiri”. Dreptul de
proprietate , aşa cum ştim, are 3 atribute esenţiale ce
determine conţinutul său juridic- conform art.480 C.
civ.: jus utendi (sau posesia, stăpânirea faptică şi
142
efectivă), jus fruendi (folosinţa, culegerea fructelor sau

productelor) şi respectiv jus abutendi (dispoziţia)73chiar
dacă în cazul terenurilor reproductive se poate accepta
că ele nu ar da naştere la fructe; chiar dacă
proprietarului îi rămâne posibilitatea de a depune prin
acte juridice de imobilul în cauză totuşi prin măsura
reachiziţiei, i se anuleză posibilitatea “de a exercita o
stăpânire afectivă fizică, directă şi nimijlocită, prin
putere proprie şi în interes propir sau de a consimţi ca
stăpânirea sa să fie exercitată în numele şi în interesul
lui, de către o altă persoană” precum şi de aceea “de a
dispune de substanţa bunului (a-l transforma, distruge)
cu respecterea reglementărilor în vigoare”74. Din aceste
cauze, atât proprietarul sau titularii altor drepturi reale,
dezmembrate ale acestuia, cât şi procesul sau
detentorul legal vor (putea) afla oricând în situaţia de a
suferi un prejudiciu, prin pierderea “dreptului” de a
beneficia de aceste atribute ale dreptului de proprietate,
motiv pentru care vor avea toată îndreptăţirea la
despăgubiri. De acum considerăm producerea al. 1 f al
art.25 ca fiind contrară principiilor generale ale
dreptului şi propunem a fi eliminată.
Desigur caracterul de excepţie ale instituţiilor

exproprierii şi respectiv rechiziţiei, coroborat cu
amploarea şi complexitatea efectelor cărora le dau
naştere şi în contextul unor- pe cât de inerente, pe atât
143
de regretabile- “neatenţii” (într-o expunere blajină) ale

legiuitorului, duc(e), fără îndoială, la o multitudine de
situaţii juridice delicate, dintre care noi ne-am mărginit
la a aminti doar pe acelea ce nu depăşesc problemele
acestui paralelism între cale două reglementări,
exprimându-ne convingerea că ele îşi vor găsi loc în
viitoarele lucrări de specialitate ale doctrinei româneşti.
144
Bibliografie selectivă
1. C. H. Appleton- Contencios administratif, Paris, 1969

2. J.M. Auby, R.D. Ader-Droit administratif , septieme
edition, Precis Dalloz, Paris 1986
3. F. Baias, B. Dumitrache- Discuţii pe marginea Legii
nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, Revista Dreptul nr.4/199
4. C. Bârsan, M. Gaiţă, M.M.Pârvicelu- Drept civil,
dreptul real- Institutul European 1997
5. R. Bonnard- Precis elementaire de droit administratif
– Troisieme edition, Paris 1940
6. I. Crutzecu, I. Vântu- Tratat de expropriere pentru
cauză de utilitate publică, Bucureşti, 1931, Editura
Voievodul Mihai
7. I. Filipescu- Domeniul public şi privat al statului şi
unităţile teritorial administrative, Revista Dreptul
nr.5-6/1994
8. L. Giurgiu- Consideraţii în legătură cu Legea
nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, Revista Dreptul nr.2/1995
9. L. Giugiu- Domeniul public- Editura Tehnică,
Bucureşti 1929
10. H. Guyard-La distinction du domaine public et du
domain prive, These
11. C. Hamangiu, N. Georgean- Codul civil adnotat,
Bucureşti vol.V
12. C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu-
Tratat de drept civil român, vol.II, Editura Naţională,
Bucureşti 1929
13. M. Haurion- Precis de droit administratif et de droit
public general a l’usage de l’etudiant, Edition 4 L.
Laros, Paris 1901
14. A. de Lanbadere-Domanialite publique, propriete
administrative et affectation, Revue de Droit Publique
1969
15. A. de Lambadere- Manuel de droit administratif, Paris
1988
16. A. de Lambadere- Traite elementaire de droit
administratif, Paris 1970
17. I. Lucian-Drepturi reale, Editura Augusta, Timişoara
1997
145
18. G. Luţescu-Teoria generală a drepturilor reale,

Bucureşti 1947
19. M. Monteil- Formation et evolution de la domenialite

publique, These pour le doctorat, Paris 1932
20. Pop Liviu- Dreptul de proprietate şi dezmembrările

sale- Lumina Lex Cluj-Napoca 1997
21. E. D. Tarangul- Tratat de drept administrativ român,

Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1944
146
147
DESPRE NATURA CONCEPTULUI DE FINANŢE

PUBLICE
148
MOTTO:
„ … statul este o uniune de oameni liberi care se educă

reciproc … transformând scopurile personale în scopuri generale,
instinctul brutal în înclinaţie morală, independenţa naturală în
libertate spirituală, astfel ca individul să se armonizeze cu viaţa
colectivităţii şi colectivitatea să se regăsească în cugetul individual.”
Karl Marx
Apariţia şi evoluţia finanţelor publice este

inseparabil legată de existenţa unei organizări de tip
statal şi de folosirea banilor şi a formelor valorice de
realizare şi repartiţie a produsului social. De la geneza
primelor elemente de finanţe, în perioada destrămării
comunităţii gentilice şi formarea orânduirii sclavagiste şi
până în zilele noastre, finanţele nu au părăsit nici un
moment scena istoriei, ele făcând parte integrantă din
sistemul relaţiilor sociale şi economice.
În toate comunităţile umane care au existat
de-a lungul evoluţiei istorice a societăţii, finanţele s-au
manifestat ca relaţii sociale, de origine economică,
apărute în procesul repartiţiei produsului social şi mai
ales a venitului naţional în strânsă legătură cu
îndeplinirea activităţii şi funcţiilor statului.73 Sfera
149
finanţelor diferă, însă, de la o orânduire la alta. Astfel în

orânduirile mai puţin dezvoltate din punct de vedere
economic – gentilică, sclavagistă şi feudală – ea este
limitată de slaba dezvoltare a producţiei de mărfuri şi a
relaţiilor băneşti precum şi de necesităţile relativ reduse
de mijloace pentru întreţinerea aparatului de stat. În
societate capitalului finanţele au beneficiat însă de o
largă dezvoltare, ca urmare a generalizării relaţiilor
marfă-bani şi a necesităţilor sporite de resurse băneşti
ale statului.
Sub aspect istoric noţiunea de „finanţe
publice” a evoluat74, suportând de-a lungul timpului
multiple şi profunde transformări, forma actuală
impunându-se abia în prima parte a perioadei istorice
contemporane când, în statele naţionale europene
dezvoltarea aparatului de stat cuprinzând autorităţilor
legislative, executive şi judecătoreşti a determinat
creşterea amplorii fenomenului cheltuielilor publice,
pentru a căror acoperire se aplicau impozite şi de taxe
dar existând totodată – şi, de acum impunându-se tot
mai mult – şi alte forme de „venituri publice”.
73 D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti,

1997, vol. I, p. 5
74 Expresia „finanţe publice” a fost răspândită mai întâi în Franţa,
presupunându-se că derivă din expresia latină „financia precuniaria”

care însemna a încheia o tranzacţie patrimonială prin plata unei
sume de bani. (G. Jéze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard,
Paris 1929, p. 2)
150
Într-o primă variantă, doctrina franceză75 a

finanţelor publice susţine că acestea sunt „diferite
mijloace prin care persoanele publice – statul, comunele,
instituţiile, etc. – îşi procură resursele necesare
îndeplinirii activităţii lor”.
O altă caracteristică exprimată în literatura
franceză de specialitate a explicat finanţele publice cu
ajutorul categoriei „operaţiuni financiare”, determinate
de aceeaşi necesitate a procurării de către stat şi
celelalte colectivităţi publice a fondurilor băneşti
necesare activităţii lor. Autorul conceptului
operaţiunilor financiare afirmă că problema
fundamentală a finanţelor publice din statele
contemporane este cuprinsă în următorul raţionament:
„există cheltuieli publice care trebuie acoperite şi în
acest scop trebuie stabilit cine să suporte aceste
cheltuieli şi în ce proporţii”. În acest sens este de
importanţă decisivă actul financiar de „repartiţie a
sarcinilor băneşti între cetăţeni”76.
Cu un conţinut de idei apropiat, însă într-o
formulare originală, în literatura financiară din statul
nostru s-a susţinut că „statul şi celelalte organizaţii
publice sunt şi subiecte economice” şi că în această
75 E. Allix., Traité élémentaire de science des finances et de législation

financière française, Paris 1921, Ed. A. Rousseau, p. IX
76 G. Jéze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris 1929, p.
2
151
calitate, ele desfăşoară o „economie financiară” care este

„activitatea de procurare şi întrebuinţare de mijloace
băneşti pentru acoperirea cheltuielilor lor colective”77.
Conceptul finanţelor publice fundamentat pe
necesitatea operaţiunilor financiare sau a economiei
financiare a devenit tradiţional şi s-a păstrat în statele
cu economia naţională liberal-capitalistă şi cu regim
politic parlamentar democrat. Diferit de acest concept
accidental în literatura de specialitate de la noi a fost
expusă şi caracterizare a finanţelor ca fiind „relaţii
sociale de natură economică, apărute în procesul
repartiţiei produsului intern brut, în strânsă legătură cu
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului”78 şi care de
fapt reiterează definiţia „finanţelor socialiste” ca „relaţii
economice exprimate valoric, care apar în procesul
repartiţiei produsului social şi în primul rând a venitului
naţional în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale
societăţii”79.
Conceptul finanţelor definite ca relaţii
economice este explicat susţinându-se că „existenţa [lor]
este indisolubil legată de existenţa statului şi de
77 G. Leon, Elemente de ştiinţa financiară, vol. I, Cluj 1925, Tipografia

Cartea Românească, p. 51; I. Gliga, Drept financiar, Ed. All, 1994, p.
12
78 I. Văcărel, F. Bercea; Gh. Biscticeanu, T. Stolojan, G. Anghelache,
M. Bondar, T. Moşteanu, Finanţe publice, Ed. Didactică şi

pedagogică, R. A. Bucureşti, 1992, p. 15
79 I. Văcărel, Finanţele RSR, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 9
152
folosirea banilor în repartizarea produsului intern

brut”80. Dacă asocierea finanţelor cu statul reprezintă
un element de constantă istorică şi doctrinară, în ceea
ce priveşte, însă, atitudinea acestuia din urmă – a
statului, deci – în utilizarea şi aplicarea procedurilor
financiare, se poate remarca o evoluţie conceptuală de la
neintervenţionism (în accepţiunea clasică) la
intervenţionism (accepţiunea modernă).
Astfel accepţiunea clasică este legată de
liberalismul politic, fiind specifică perioadei de
dezvoltare economico-socială de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în viziunea
acesteia activitatea economică trebuie să se desfăşoare
în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-
passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din
partea autorităţii publice care ar putea perturba
iniţiativa particulară, libera concurenţă, acţiunea legilor
obiective ale pieţei. Rolul statului trebuie să se limiteze
la sarcinile sale tradiţionale vizând apărarea ţării,
întreţinerea relaţiilor diplomatice şi menţinerea ordinii
interne, iar cheltuielile publice să se restrângă la
minimum. Concepţia guvernului ieftin îşi găseşte
suportul în teza potrivit căreia progresul social-
economic reclamă utilizarea venitului pentru dezvoltarea
industriei şi comerţului în loc să fi irosit pentru
80 ibidem, p. 19
153
cheltuieli neproductive. Taxele, impozitele şi celelalte

modalităţi de procurare a resurselor financiare trebuie
astfel concepute şi reglementate încât să aibă un
caracter neutru, fără să modifice relaţiile social-
economice existente.81
În perioada de după primul război mondial,
locul statului neintervenţionist a fost luat însă de statul
intervenţionist, care îşi lărgeşte, în mod constant, sfera
preocupărilor, autorităţile publice având acum rol activ
în influenţarea proceselor economice, cercetarea
evoluţiei ciclice a producţiei, prevenirea crizelor, când
acestea se produc, luarea de măsuri pentru înlăturarea
efectelor acestora, etc. În această accepţie modernă,
finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de
asigurare a acoperirii cheltuielilor administrative ale
statului ci, în primul rând, un mijloc de intervenţie în
viaţa social economică, de exercitare a unei influenţe
pozitive pentru organizarea întregii societăţi. Şi, deşi
continuă să finanţeze şi sarcinile administrative,
sistemul de venituri – taxe, impozite – reprezintă un
mijloc de intervenţie foarte eficient aflat la îndemâna
statului atât pentru a „provoca prin incitare, la
dezvoltarea economică (de ex: facilităţi pentru activităţile
rentabile, majorarea impozitelor la agenţii marginali)”
81 A se vedea şi D. D. Şaguna, op.cit., p. 6; M. S. Minea, Regimul

juridic al finanţelor publice în România, Ed. Argouant, 1988, p. 19
154
cât mai ales pentru a determina „o anumită egalizare a

condiţiilor sociale (de ex: reducerea prin impozit a
veniturilor mari, facilităţi pentru categoriile defavorizate,
etc.)”82.
Deşi în majoritate doctrina actuală
împărtăşeşte această opinie privitor la natura finanţelor
publice, considerăm totuşi că s-ar putea contura şi un
alt punct de vedere „contemporan”83 – să îi punem aşa –
sau cel puţin viitor, pentru trasarea coordonatelor
acestuia făcând apel la noţiunile de „impozit”, noţiune a
cărei înţelegere ne va ajuta să percepem realitatea
profundă şi originea unică ce determină variabilitatea
tuturor relaţiilor sociale – inclusiv a celor de natură
socială – şi a raporturilor juridica care le guvernează:
omul.
82 D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti,

1997, p. 7; a se vedea în acest sens şi M. S. Minea, op.cit., p. 20-21
şi autorii acolo citaţi
83 Cu privire la optica actuală, „contemporană”, în literatura de
specialitate (M. S. Minea, op.cit., p. 28 şi autorii francezi acolo

amintiţi) se consideră că „miezul natural” al finanţelor publice „este
alcătuit din patru componente principale: contextul economic intern,
contextul internaţional, cadrul conceptual şi structurile
internaţionale.”. Nu putem fi de acord cu această opinie pentru
simplul motiv că în afară de „cadrul conceptual”, celelalte trei aşa-zis
componente nu ţin nicidecum de logica internă, de esenţă,
a noţiunii în cauză, fiind, de fapt, ori determinante exterioare
(primele două mai ales), ori modalităţi de implementare în realitatea
obiectivizată, social-materializată a ideii abstractizate, rod al minţii
umane confruntate cu metafizica existenţei cotidiene. De aceea
singur, cadrul conceptual cuprinde în sine natura intrinsecă a
noţiunii şi, ca orice produs al omului, pentru a fi corect perceput
trebuie analizat pornind de la chiar cauza primă care l-a determinat
(omul însuşi) şi de la scopul care a motivat această cauză.
155
Astfel impozitul, ca realitate în planul

obiectivităţii practice a apărut încă din antichitate84, în
cadrul primelor formaţiuni statale, fiind determinat de
necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau
forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de
conducere statală.
De la chiar apariţia sa impozitul a fost
conceput şi aplicat diferit, condiţionat de dezvoltarea
economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în
fiecare stat. Date despre impozitele şi cheltuielile publice
din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor
grec şi roman. În republicile greceşti, ca şi în statul
roman erau considerate publice cheltuielile pentru
organele de conducere statală, pentru întreţinerea şi
înzestrarea forţelor armate, şi de ordine publică, pentru
construcţia şi înarmarea corăbiilor de război,
construirea de drumuri, lucrări de utilitate comunală,
temple, serbări religioase sau distracţii publice. Primele
resurse folosite în acest scop erau cele domeniale
obţinute prin exploatarea unor bogăţii naturale aflate în
patrimoniul statului (minele de argint, carierele de
marmură), dar cu timpul, o amploare şi o importanţă
din ce în ce mai evidentă o dobândesc impozitele, unele
ordinare sau curente, altele extraordinare.
84 A se vedea I. Gliga, op.cit., p. 111

156
În statul antic ateniana principalul impozit

era pretins de la proprietarii de terenuri şi alte bunuri,
urmat de impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxele
pentru vânzarea în piaţă a produselor agricole precum şi
impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi
perceput în timp de război ca o îndatorire de onoare a
acestora.85
În statul roman antic, în toate etapele de
evoluţie istorică, principalul impozit a fost „tributum”.
La început el era perceput numai de la locuitorii
provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit
în mod individual, fie ca zecime din produsul brut.
Ulterior tributum a fost extins ca impozit cetăţenesc
permanent, datorat de toţi cetăţenii statului care aveau
proprietăţi imobiliare, iar mai târziu şi pentru bunurile
mobile. Concomitent cu tributum se percepea şi un
impozit pe succesiuni, un impozit asupra vânzărilor de
bunuri, unul pe meşteşuguri şi, temporar, un impozit pe
numărul sclavilor sau altul datorat de celibatari.
Aceste impozite din statele atenian şi roman
sunt dovezi reprezentative ale răspândirii şi diversităţii
în antichitate a procedeului financiar de obligare a
85A se vedea şi A. Wagner, Traité de la science des finances – histoire

de l’impôt depuis l’antiquité jusqu’à nos jours, Paris, Lib. ed. M.
Giard, 1913, p. 20-38
157
persoanelor fizice la plata impozitelor ca venituri ale

statului.
Pentru Evul mediu gama acestora este de

asemenea largă şi variată, diferind de la un stat la altul
condiţionată de dezvoltarea social-economică neunitară
şi de concepţii sau tradiţii proprii.
Astfel în Anglia, timp îndelungat impozitul

principal era datorat de către proprietarii de pământ la
început în raport de întindere şi ulterior în funcţie de
venitul obţinut prin exploatarea proprie sau arendă.
Concepţional, prin Magna Carta Libertatum din 1215 s-
a interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără
aprobarea poporului. În acelaşi secol a fost introdus un
impozit pe venit diferenţiat pentru nobili, clerici şi
ţărani, iar în secolele următoare au fost instituite
impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, sau
impozite induse în preţul de vânzare a sării, cărbunilor,
pieilor şi altor bunuri.
În Republica Florenţa din Peninsula Iberică,

în perioada secolelor XII-XV exista un impozit pe
veniturile cetăţenilor bogaţi care se percepea pe baza
unei scări progresive, impozite pe succesiuni, pe sare,
taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică. Ulterior
vechiul impozit pe venit a fost înlocuit cu cel denumit
„estimo”, aplicat asupra tuturor bunurilor cetăţenilor
care erau înscrise în „registro del estimo” pe baza
158
declaraţiilor contribuabililor, care, la rândul lor, după

aproape trei secole de existenţă a fost modificat conform
cerinţelor de impunere a averilor mai ales ale
comercianţilor şi bancherilor care erau evaluate separat
de mai mulţi agenţi fiscali.
Remarcabile sunt şi impozitele aplicate în
Principatele Române, în primul rând prin numărul mare
al dărilor ordinare, care cuprindea birul (aşezat ca
„cislă” asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de
„sferturi”), văcăritul, pogonăritul, vinăritul, tutunăritul,
oieritul, etc., şi cărora li se adăugau dările
extraordinare: ploconul steagului la urcarea pe torn a
domnitorului, ajutorniţele şi altele.86 Stabilirea şi
încasarea acestor dări era, însă, de multe ori arbitrară şi
abuzivă.87
Pentru perioada istorică a modernităţii, în
condiţiile dezvoltării meşteşugurilor, a sporirii
manufacturilor şi a amplorii comerţului, diversificarea
veniturilor cetăţenilor a oferit statelor posibilitatea sporirii
numărului şi felului impozitelor. Aceasta a fost
determinată totodată şi de creşterea cheltuielilor publice
pentru organele de stat aflate într-o etapă de dezvoltare
ca autorităţi şi servicii publice de administraţie şi justiţie
precum şi pentru ordinea publică şi pentru întreţinerea
86 A se vedea în sens C. Tăutu, Impozitele directe din România, Ed.

Socce. et comp, Bucureşti, 1939, p.28-30
87 I. Gliga, op. cit. p. 113
159
armatei. Exemplul cel mai grăitor în acest sens l-a

constituit Franţa, aici monarhii păstrând până la
revoluţia din 1789 dreptul de a institui impozite şi în
consecinţă categoria acestora începea cu impozitul „la
taille” în varianta reală – datorată de proprietarii de
terenuri – şi personală – impusă asupra veniturilor
cetăţenilor –, căruia i se suprapunea impozitul pe a
douăzecea parte din venit ce a fost sporit apoi la a zecea
parte, capitaţia, datorată de toţi cetăţenii în cuantum
bănesc diferenţiat în raport de rangul social, „patenta”
monarhică, reprezentând ¾ din taxa plătită corporaţiilor
la eliberarea autorizaţiilor comercianţilor pe cont propriu,
impozitul pe vânzarea sării, a tutunului, a băuturilor, cel
perceput la tranzacţii de bunuri, impozitele pe timbru,
precum şi o gamă multiplă de taxe.
În perioada contemporană, exercitarea

dreptului parlamentelor – ca organe reprezentative – de
a institui şi modifica impozitele a fost dominată de
creşterea continuă a cheltuielilor publice în toate
statele, fapt ce le-a determinat să eludeze de mai multe
ori principiul „consimţământului contribuabililor”
(statornicit prin reforma Adunării Constituante în urma
revoluţiei franceze de la 1789 şi cuprins în constituţia
din 1793) prin aplicarea prezumţiei că acesta
(consimţământul, deci) a fost exprimat prin chiar
votarea legilor de către reprezentanţii lor în parlament.
160
Din evoluţia modernă a impozitelor sunt

remarcabile în deosebi impozitele pe venituri
reglementate în primele decenii ale secolului al XX-lea în
Franţa, Italia, România şi alte state europene, pornind
de la concepţia engleză de prestabilire a unor categorii
de venituri denumite cedule pentru veniturile
proprietăţilor agricole, ale proprietăţilor clădite, ale
valorilor mobiliare (dividende, dobânzi, anuităţi, etc.),
beneficiilor comerciale şi industriale, salariilor,
veniturilor profesionale şi altor venituri. În toate statele
contemporane sistemele fiscale au evoluat cuprinzând
tot mai multe impozite pe vânzarea bunurilor sau de
consumaţie, accize speciale sau monopoluri fiscale
pentru vânzarea tutunului, alcoolului, etc., taxe de
timbru, taxe vamale, contribuţii adiţionale.88
Evoluţia istorică a impozitelor, diversitatea lor
de la un stat la altul şi chiar condiţiile perceperii
practice au oferit posibilitatea deducţiei unor concepţii
despre acestea, marcate de teorii doctrinare (care
justifică necesitatea şi rolul acestora), precum şi de
maxime sau principii referitoare la stabilirea şi
încasarea lor.
Din condiţiile perceperii celui mai important
dintre impozitele statului roman antic – „tributum” –,
faptul că la început el era datorat şi plătit numai de
88 ibidem, p. 114
161
persoanele cucerite şi reprezenta „nota captivitatis” –

adică semnul supunerii acestora –, exprima una dintre
concepţiile primare potrivit cu care obligaţia de a plăti
impozite era dezonorantă pentru cetăţenii liberi. Tot o
concepţie primară a fost exprimată la începutul Evului
mediu de condiţiile încasării impozitului francez
denumit „ajutor”, deoarece era plătit de cetăţeni, la
cererea regelui, pentru acoperirea unor cheltuieli
publice.
Mai aproape de zilele noastre s-au exprimat şi
alte opinii cuprinse în teorii precum cea a echivalenţei
impozitelor sau teoriile cu argumentaţie de natură
financiară.
De fapt problema care se pune gravitează în
jurul interogaţiei asupra temeiului în baza căruia statul
îşi stabileşte şi reglementează sistemul de impunere
financiară, fiind conturate mai multe puncte de vedere,
pe care spiritul de ordine şi disciplină didactică le-a
grupat în 6 mari teorii89:
1) Teoria organică – teoretizată de gânditori
de frunte ai filozofiei germane clasice: Hegel, Fichte,
Schelling. Potrivit acestora „statul s-a născut din însăşi
natura omenească”, iar dreptul de impunere este „un
produs necesar dezvoltării istorice a popoarelor”,
89 A se vedea şi D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar

Print, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 134-135
162
deoarece toate popoarele trăiesc organizate în „viaţă de

stat şi toate statele pentru garantarea existenţei lor au
nevoie de exercitarea acestei prerogative, a acestui
drept”. Scopul acestui demers este tocmai constituirea
de fonduri băneşti necesare menţinerii organizării
statale, însă, în plus, „scopul fiind absolut necesar, se
impune ca şi mijlocul pentru realizarea lui să fie
imperativ”90.
2) Teoria sociologică – conform căreia statul
este considerat un „stăpân absolut”, născut din
frământările organizărilor sociale şi reprezentând „forţa
brutală” a minorităţii organizate pentru a se impune
împotriva majorităţii stăpânite. Deţinătorul puterii nu
este legat de vreun drept, căci însăşi voinţa lui
capricioasă face dreptul, determinând normele de
conduită socială. Odată cu apariţia unei puteri publice
deosebite de majoritatea socială, odată cu crearea unui
aparat public complicat, a apărut şi necesitatea de a
crea mijloace de întreţinere şi funcţionare. Aceasta a
determinat instituirea dreptului de a reglementa un
sistem de impozite prin care să se asigure formarea unor
mijloace băneşti. Pentru a menţine această forţă publică
sunt necesare contribuţii din partea cetăţenilor –
impozitele. Acestea erau complet necunoscute societăţii
gentilice. Pe măsura propăşirii civilizaţiei nici ele nu mai
90 ibidem, p. 134
163
ajung astfel încât statul este determinat să „emită poliţe

asupra viitorului, să contracteze împrumuturi, datorii
publice, etc.”91.
3) Teoria contractului social – avându-l ca
reprezentat de seamă pe J.J. Rousseau, consideră că
statul s-a născut în baza unui contract: oamenii liberi s-
au înţeles la un moment dat să creeze o autoritate
superioară căreia să i se supună individualităţile
contractante. Scopul unei asemenea înţelegeri fiind
asigurarea şi apărarea intereselor individuale; cetăţenii
renunţă astfel, de bună voie, la o parte din libertăţile lor,
făcând totodată şi sacrificii de ordin material (impozite)
în schimbul unor activităţi realizate şi garantate de stat.
Dreptul de impunere apare deci ca rezultat direct al
acestui „contract” între stat şi contribuabili (cetăţeni).
4) Teoria echivalenţei – numită şi teoria
schimbului sau teoria intereselor, a fost fondată de A.
Smith şi continuată apoi de Montesquieu caută baza de
justificare a impozitelor în serviciile şi avantajele
realizate şi garantate de stat. Acesta stabileşte cota de
impunere a supuşilor în raport de avantajele create,
dând în acelaşi timp şi măsura acestora în raport de
mărimea serviciilor şi avantajelor – cu cât vor fi mai
mari, cu atât impozitele vor fi mai ridicate. Impozitul
este în fapt „o porţiune pe care o dă fiecare cetăţean din
91 ibidem, p. 135
164
bunul său, pentru a avea siguranţa celeilalte părţi sau

pentru a se folosi de ea”. Potrivit acestei concepţii,
impozitele se confundă cu taxele, deşi dacă primele ar fi
într-adevăr echivalente, ar trebui să se comensureze în
mod just stabilirea şi perceperea lor. Practic, însă, este
imposibil de determinat pentru fiecare cetăţean în parte
de ce anume avantaj sau serviciu se bucură în
organizarea de stat. De exemplu în condiţiile în care
învăţământul este obligatoriu, la constituirea fondurilor
pentru finanţarea lui contribuie toţi, persoane fizice şi
juridice, însă de acest avantaj social beneficiază numai
familiile care au copii.
5) Teoria siguranţei – după care impozitele

sunt considerate ca prime de asigurare pe viaţa şi
bunurile cetăţenilor. Ea se înrudeşte cu cele două teorii
anterioare prin chiar esenţa lor comună: contractul între
cetăţeni şi stat. Statul, pe de o parte, asigură viaţa şi
bunurile, iar cetăţenii, pe de altă parte plătesc un
impozit, un fel de primă de asigurare. Teoria siguranţei
oferă în acelaşi timp şi măsura impozitelor, întrucât
mărimea lor va fi dată de calitatea cetăţeanului şi de
valoare bunurilor pe care le posedă. Această concepţie a
fost puternic influenţată de doctrina fiziocrată şi de
ideile liberalismul care atribuiau statului rolul de
„paznic de noapte”, de protegiuitor al drepturilor şi
garant al siguranţei publice.
165
6) Teoria sacrificiului – numită şi a datoriei

sau solidarităţii, justifică raţiunea impozitului prin
însăşi natura statului, în sensul că acesta este un
produs necesar al dezvoltării istorice şi nicidecum o
organizare socială bazată pe voinţa declarată a
cetăţenilor sau a unui grup de cetăţeni. Astfel cei care
vor recunoaşte că viaţa socială, în complexitatea ei, nu
poate exista decât sub forma organizării de stat, trebuie
să recunoască şi dreptul de impunere. Dreptul statului
de a stabili şi percepe impozite este o consecinţă directă
a obligaţiei sale de a îndeplini funcţii şi sarcini de stat.
Colectivitatea, toţi cetăţenii, provoacă o serie de
cheltuieli pe care statul este obligat să le organizeze şi,
prin urmare, aceste cheltuieli trebuie finanţate de cei
care le lucrează. De aici impozitul apare nu ca un
contraserviciu special pentru anumite servicii sau
avantaje, ci ca o datorie a tuturor cetăţenilor pentru
asigurarea existenţei şi a condiţiilor de dezvoltarea a
întregului social căruia îi aparţin. În acest sens datoria
de contribuţie este analoagă cu datoria de cetăţean.
Tot în această ordine de idei, a conturării

naturii proprii conceptului de impozit semnificative ni se
par – dincolo de concepţiile şi teoriile filosofice – anumite
definiţii date acestuia în literatura juridică şi economică.
Astfel s-a afirmat că „impozitele sunt pretinse

de stat în virtutea suveranităţii sale şi sunt destinate să
166
acopere cheltuielile de ansamblu ale acestuia”92

reprezentând o „prestaţie pecuniară impusă cetăţenilor
în scopul acoperirii cheltuielilor de interes general”93
sau, respectiv o contribuţie bănească obligatorie şi cu
titlu nerambursabil care este datorată potrivit legii
bugetului de stat de către persoanele fizice şi juridice
pentru veniturile pe care le obţin şi pentru bunurile pe
care le posedă94. Dincolo însă de această varietate a
modalităţilor de exprimare, primordial se consideră a fi
caracterizarea lui ca „un procedeu de repartizare a
creanţelor bugetare între cetăţeni, în funcţie de
facultăţile lor contributive”95 aspect ce se regăseşte şi în
principiile sau maximele fundamentale ale impunerii,
statornicite de economistul Adam Smith şi îmbrăţişate
apoi de doctrina financiară:96
• Maxima de justiţie: „cetăţenii fiecărui stat
trebuie să contribuie la cheltuielile
guvernamentale, atât cât le permit facultăţile
proprii, adică în proporţia veniturilor pe care le
realizează sub protecţia statului.”
• Maxima de certitudine: „impozitul trebuie să fie
prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă,
92 A. Wagner, Traité de la science des finances, Paris, 1909, p. 351

93 G. Jèze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris, 1929, p.
326
94 M. S. Minea, Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed.
Argonant, 1998, p. 108

95 D. D. Şaguna, op.cit., p. 113
167
cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru

contribuabili ca şi pentru orice altă persoană.”
• Maxima comodităţii: „toate contribuţiile trebui
pretinse la termenele şi urmând procedeul care
este mai convenabil contribuabilului.”
• Maxima economiei: „toate contribuţiile trebuie
să fie stabilite de o manieră care să scoată din
buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil, faţă
de ceea ce urmează să intre în trezoreria
statului”97. O altă parte doctrinei însă a găsit ca
valabile şi caracteristice şi alte principii, precum:
principiul politicii financiare, al egalităţii prin
impozit sau cel al politicii economice.98
Dincolo însă de această întreagă varietate de

concepţii, dincolo de multitudinea formelor de exprimare
a realităţii ce conturează natura intrinsecă a instituţiei
impozitului, o idee străbate ca un fir roşu întreaga
materie, dovedind încă o dată acea unitate de simţire şi
gândire ce îi leagă pe indivizii aceleiaşi specii. Şi această
idee porneşte de la premisa că statul (indiferent cum ar
fi luat naştere) este o entitate aparte, distinctă de
colectivitatea umană (popor, naţiune), care se
96 A se vedea E. Allix, op.cit., p. 369-370

97 A se vedea pentru detalii şi L. Trobatos, Finances publiques, Paris,
1964, Lib. Dalloz, p. 506-507
98 Pentru detalii a se vedea M.S. Minea, op.cit., p. 110-111
168
supraordonează acesteia şi în acest sens fiind

deţinătorul unei voinţe proprii dobândeşte posibilitatea
de a beneficia de anumite drepturi (prin diverse
mijlocare, aici opiniile variind cel mai mult: de la acord
de voinţe sau contract, la manifestări unilaterale
exorbitante atunci când îşi impune autoritatea prin
instituirea unui sistem de drept care să reflecte însăşi
voinţa sa).
În ceea ce ne priveşte considerăm că

problema ar trebui pusă cu totul altfel, în sensul că prea
puţină importanţă are originea statului. Într-adevăr, fie
că a apărut printr-un acord de voinţă al indivizilor
(teoria contractului social) sau pur şi simplu „ca urmare
a frământărilor sociale” (teoria sociologică), cert este că a
cunoscut şi cunoaşte o continuă evoluţie în sensul unei
transformări calitative, de esenţă, căci la urma urmei,
chiar dacă nu s-a născut „din însăşi natura omenească”
– aşa cum susţineau filosofii germani, promotori ai tezei
organice –, este de domeniul evidenţei, credem, că el ţine
totuşi de condiţia umană, ea însăşi aflată într-o
continuă metamorfozare.
Astfel o scurtă privire retrospectivă asupra

istorie ne arată că acum nu mai departe de 2.000 de
ani, oamenii nici măcar nu îşi conştientizau acest
statut, de om, şi, ca urmare instituţia sclaviei era
169
considerată un aspect firesc, ţinând de logica naturală a

lucrurilor.
Abia ideile iluministe, puse în practică prin

Revoluţia franceză din 1789, au trezit pe retina
conştiinţei umane imaginea libertăţii, a egalităţii, a
fraternităţii ca şi principii, ca şi valori ţinând de chiar
esenţa omului. El se simte acum liber să se manifeste,
liber să-şi exprime voinţa proprie; dorinţa de a acţiona
îşi găseşte sălaşul în sufletul său şi privirea minţii se
înalţă spre orizonturile cugetării. Însă nu este acea
cugetare seacă, rece şi distantă specifică filosofiei antice
şi nici a cea sufocată de obscurantismul misticii
medievale. Ci este cugetarea emancipată de sub tutela
preconcepţiilor şi descătuşată din lanţurile
superstiţionalităţii. Spiritul se poate exprima liber şi,
mai mult, el poate experimenta la nivel cognitiv
transcendenţa lumii obiective şi extrage din metafizica
lucrurilor însăşi esenţa legilor universale, a principiilor
ce guvernează totul, de la firul de iarbă la mecanica
cerească. De aceea el începe să înţeleagă acum raţiunea
ideii de a fi, începe să se cunoască pe sine mai întâi
privind în jur, iar apoi în chiar plenitudinea interiorului
său şi astfel să perceapă unitatea conceptuală şi de
esenţă ce străbate ca un fir roşu întreaga logică
existenţială a vieţii. Acum principiul egalităţii se simte
chemat la manifestare în chiar realitatea obiectivă la
170
nivel social, căci individul realizează acum că este doar o

formă de manifestare a Universului, o prelungire a
fiinţei acestuia, o picătură în Marele Ocean al Vieţii, iar
Viaţa este unică şi picăturile îngemănate în seva
fluidului ei. Fraternitatea se impune ca principiu
guvernator şi ca bază a noii structuri sociale. Individul
realizează că destinul său depinde de destinul celorlalţi,
că libertatea absolută de care beneficiază prin chiar
natura sa de om, trebuie să fie guvernată de ideea
responsabilităţii. El simte că e o fiinţă socială, căci
lumina cunoaşterii îi demonstrează ea însăşi cât nevoie
are de seamănul său. Dar în egală măsură îşi de seama
că scopul suprem al fiecărui om e fericirea – iar fericirea
nu se poate obţine decât alături de ceilalţi. Iată cum,
fericirea sa devine, de fapt, fericirea tuturor şi scopul
său suprem este acela de a contribui la obţinerea
acesteia. De aceea ideea de comunitate îşi face intrarea
în lume; comunitatea în care indivizii liberi, egali, uniţi
în cuget şi simţire, trăiesc la un loc prin acordul voinţei
lor suverane, înţelegând că aceasta este modalitatea cea
mai eficientă de a da curs liberei manifestări a trăirii în
eternitate.
De acum se tinde la un sistem de norme

bazat pe recunoaşterea primordialităţii dreptului la
fericire al fiecărui individ, drept care este garantat şi
aplicat de însăşi ordinea internă a comunităţii, ordine ce
171
îşi are originea în chiar sistemul valoric al conştiinţei

umane.
În aceste condiţii statul ne apare cel mult ca

un organism dar care îşi pierde voinţa proprie de
acţiune, căci el se transformă din „stăpân absolut” care
face regulile jocului şi guvernează întreaga paletă de
interese ale societăţii, într-un mandatar al voinţei
colective, căci acum suveranitatea aparţine poporului şi
el se manifestă prin intermediul acestui „aparat
administrativ” numit stat. Funcţia acestei instituţii se
transmută din „guvernare” şi „conducere” în „gestionare”
şi „administrare”.
Este sensul spre care duc toate prevederile

constituţiilor moderne. Şi, deşi procesul de „iluminare” a
omului (luat individual) şi de transformare a societăţii,
ca şi entitate colectivă, în direcţia comunicării ei se
desfăşoară relativ lent (iată, au trecut peste 200 de ani
de la Revoluţia franceză şi de la adoptarea „Declaraţiei
drepturilor omului” – dar, la urma urmei cât valorează
aceştia în realitatea istoriei?), totuşi se simte din ce în ce
mai pregnant afluxul metamorfozării realităţilor prezente
în spiritul acelor idei inovatoare. Păşind încet pe drumul
evoluţiei, descoperim dimensiuni tot mai profunde şi
mai complexe ale vieţii şi fiecare dintre ele contribuie
într-o măsură cât mai mică la apropierea noastră de
sursa tuturor lucrurilor, de cauza cauzelor. Şi aceasta
172
pe măsura dezvoltării şi ascensiunii în cunoaştere; căci

informaţia există pretutindeni – totul e, în fapt,
informaţie – dar ea trebuie pătrunsă, înţeleasă,
conştientizată.
Astfel asistăm în prezent la o tot mai
accentuată emancipare a individului manifestată printr-
o tendinţă de recunoaştere a unităţii, a „fraternităţii”
dintre oameni – nu mai contează culoarea pielii, limba,
sexul, gradul de civilizaţie, cultura de care aparţine, sau
mentalitatea, etc. –, sau dintre aceştia şi animale – se
recunosc drepturi ale animalelor specifice oricărei fiinţe
printre care dreptul la fericire, la viaţă, al afecţiune şi
ocrotire sunt cele mai importante. De asemenea se
conştientizează din ce în ce mai plenar legăturile strânse
dintre om şi Univers manifestat prin variatele modele de
fiinţare prezente în sânul naturii, dintre toate
componentele acestei naturi – între care omul e doar o
mică parte – şi care sunt atât de dependente unele de
altele, trăind în mari familii, sisteme organice pe care le-
au numit biotipuri, biocenoze, ecosisteme. Se produce
astfel, treptat, treptat acel proces asemănat unei
„revoluţii genetice în sufletele şi în minţile oamenilor” 99,
proces numit responsabilizare.
În aceste condiţii accentul cade în primul
rând pe individ, dar ca factor decisiv de modelare,
99 I.G. Sion, Ecologie şi drept internaţional

173
perfect responsabil pentru destinul şi condiţia semenilor

săi şi a tuturor fiinţelor. De aceea interesele individuale
nu au valoare decât dacă se pun în slujba intereselor
colective. De aceea aportul financiar – impozitul, deci –
ne e decât una dintre modalităţile prin care omul slujind
unei valori – binele colectiv – îşi descoperă şi manifestă,
de fapt, adevărata sa valoare. Este, altfel spus, o acţiune
de caritate la nivel social şi care foloseşte nu doar unuia
sau altuia ci tuturor, după principiul „de la fiecare după
posibilităţi, fiecăruia după nevoi” – dar nu după cele
personale, ci după acele necesităţi ale comunităţii, căci
ea, comunitatea este cea care veghează şi garantează
îndeplinirea dezideratului de mai bine al tuturor,
conform principiului „toţi pentru unul şi unul pentru
toţi”.
În aceeaşi ordine de idei, vedem, deci, că

finanţele publice se prezintă ca o sumă de operaţiuni
financiare necesare satisfacerii nevoii de mai bine al
comunităţii omeneşti, iar contribuţiile băneşti ce se
aduc la constituirea lor reprezintă o manifestare
colectivă a voinţelor individuale armonizate într-o
acţiune unitară, responsabilă, conştientă şi liber
consimţită, fiind percepută ca o datorie ce derivă din
chiar demnitatea fiinţei umane, ca o entitate-membră a
unei colectivităţi.
174
175
B IBLIOGRAFIE
1. M.S. Minea – Regimul juridic al finanţelor publice în

România, Ed. Argonaut, 1998
2. A. Wagner – Traité de la science des finances-histoire
de l’impôt depuis l’antiquité jusqu’à nos jours, Paris,
Lib. ed. M. Giard, 1913
3. C. Tăutu – Impozitele directe din România, Ed. Socec
et comp., Bucureşti, 1939
4. D.D. Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar
Print, Bucureşti, 1997, vol. I-II
5. E. Allix – Traité élémentaire de science des finances et
de législation financière française, Paris, 1921
6. El. Trobatos – Finances publiques, Paris, 1964, Lib.
Dalloz
7. F. Bercea, I. Văcărel şi colect. – Finanţe publice, Ed.
Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1992
8. G. Jèze – Cours de finances publiques, Ed. M. Giard,
Paris, 1929
9. G. Leon – Elemente de ştiinţă financiară, Tipografia
„Cartea Românească”, Cluj-Napoca, 1925
10. I. Gliga – Drept financiar, Ed. All, 1994
11. I. Văcărel – Finanţele RSR, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1974
12. I.G. Sion – Ecologie şi drept internaţional, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990
176
DESPRE FUNCŢIONARUL PUBLIC
177
Statul judeţul şi comuna au luat fiinţă (sau

cel puţin fiinţează) pentru a asigura membrilor societăţii
apărarea vieţii şi bunurilor acestora, apărarea
teritoriului, satisfacerea necesităţilor de instruire,
cultură, sănătate a populaţiei şi asigurarea fondurilor
necesare bunei funcţionări a organelor statului,
judeţului, comunei şi a instituţiilor publice de
învăţământ, cultură, sănătate etc.100 pentru realizarea
acestor sarcini se înfiinţează – de către stat şi unităţile
administrativ-descentralizate – o serie de organisme care
au menirea (obligaţia) de a le pune în practică, în
favoarea şi pentru întreaga populaţie, organisme care
prin chiar natura lor desfăşoară în acest sens o
activitate continuă şi ritmică după un program [pre-]
stabilit şi adus la cunoştinţă publică, fiind încadrate cu
personal de specialitate şi dotate cu funcţii publice.
Cu privire la noţiunea de „funcţie publică”, s-
a precizat că ea reprezintă „acea grupare de atribuţii,
puteri şi competenţe, stabilite potrivit legii, deci cadrul
unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii în
mod continuu şi ritmic, de către funcţionarii publici,
numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a intereselor generale
100 V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român – partea

generală, Ed. All, 1996, p. 131
178
ale societăţii”101 sau, într-o altă accepţie: „situaţia

juridică a persoanei fizice – investită legal cu atribuţii în
realizarea competenţei unei autorităţi publice – ce
constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care
formează conţinutul juridic complex [al raportului]
dintre persoana fizică respectivă şi organul care a
investit-o”102. Această persoană poartă numele de
„funcţionar public”, noţiune definită pentru prima dată
la noi, în Legea pentru Statutul funcţionarilor publici
din 19 iunie 1923 – unul dintre primele statute ale
funcţionarilor publici din Europa – care, în art. 1
prevedea: „Sunt funcţionari publici cetăţenii români fără
deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public
permanent (civil şi eclesiastic) la stat, judeţ, comună sau
la instituţiile al căror buget este supus aprobării
Parlamentului, Guvernului sau Consiliilor judeţene şi
comunale”. Această definiţie a fost aspru criticată la
vremea respectivă atât de P. Negulescu103, cât şi de J.
Vermeulen104.
Încercând o altă definiţie, prof. P. Negulescu
arăta că „funcţionarii publici sunt acei cetăţeni care,
fiind numiţi de autoritatea competentă şi investiţi în
101 idem, p. 160

102 A. Iorgovan, Drept administrativ. Funcţia publică, Ed. Aetami,
103 P. Negulescu, tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1934, vol. I,
p. 540
179
mod legal cu atributele funcţiilor lor, prestează în mod

permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv
manuală, în scop de a face să funcţioneze un serviciu
public, în schimbul unui salariu plătit periodic”, iar A.
Teodorescu susţinea că „funcţionarul public este
persoana care, în schimbul unei remuneraţii
îndeplineşte sau colaborează în mod permanent la
îndeplinirea unui serviciu public depinzând de
autoritatea administrativă a statului, judeţului sau
comunei”105.
În literatura juridică română dinainte de
revoluţie noţiunea a cunoscut şi alte încercări de
sintetizare cum r fi cea a prof. A. Iorgovan, care vedea în
funcţionarul public „persoana fizică investită în mod
legal prin actul de voinţă unilaterală a unui organ de
stat, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau
nedeterminat a unei funcţii de stat în vederea realizării
competenţei organului din structura căruia face parte
funcţia respectivă”106. Rămânând tributare unor
concepţii învechite, ce nu mai corespund prezentului
socio-istoric şi nici realităţii relaţiilor interumane, alte
opinii doctrinare au continuat să definească
104 J. Vermeulen, Studiu critic al atribuţiilor prefectului în legea pentru

unificarea administrativă, Revista de drept public, nr. 1/1927
105 A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Facultatea de Drept,

106 A. Iorgovan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei,
180
funcţionarul punând accent în continuare pe

„îndeplinirea unei funcţiuni de stat”, precizându-se că
„funcţiunea de stat are o existenţă continuă deoarece
însăşi activitatea organului administraţiei publice are
acest caracter” şi că „unele fapte administrative
exercitate cu caracter intermitent, cum ar fi, de exemplu
efectuarea unei expertize, chiar dacă realizează
atribuţiile unui organ al administraţiei publice nu
constituie o funcţiune de stat”107. Decurgând de aici şi
esenţial s-a subliniat a fi faptul că trebuie făcută clară şi
necesară distincţia între noţiunea de funcţionar public
al administraţiei şi cea de funcţionar public în concepţia
dreptului penal, unde sunt consideraţi funcţionari chiar
şi acele persoane care nu au o învestitură legală sau
care nu au nici un fel de învestitură, consacrându-se
astfel teza funcţionarului de fapt. Într-o opinie această
„teorie nu poate fi primită deoarece s-ar da astfel forţă
juridică actelor efectuate de către persoane fizice din
afara organelor administraţiei publice. Această teză care
se bazează pe principiul << eror comunis facit jus>>
dacă ar fi acceptată ar însemna o transplantare în
dreptul administrativ a teoriei din dreptul civil cu privire
la << negotiorum gestor>>” ceea ce nu ar putea fi
acceptat.108
107 I. Nedelcu, Elemente de drept administrativ, Ed. Oltenia, Craiova,

1994, p. 48
108 idem, p.48
181
Într-o altă opinie, împărtăşindu-se de

principiu ideea că „quod nullum est ab initio, nulus
producti effectus” ca regulă de bază, totuşi, la fel ca şi în
domeniul dreptului civil, şi în raporturile administrative
această normă trebuie nuanţată şi interpretată în
conformitate cu interesul ce urmează a fi satisfăcut în
cadrul raporturilor sociale, la un moment dat.109 Astfel,
viaţa a demonstrat că sunt situaţii – mai ales în
administraţia modernă, care „este atât de mult solicitată
public şi pe aceeaşi măsură birocratizată, deşi ştiinţele
de raţionalizare a administraţiei s-au dezvoltat foarte
mult în ultimii ani”110 – în care ilegalitatea învestiturii cu
greu poate fi – dacă poate fi – imputată cuiva. Chiar şi
dacă ar putea, trecând mai departe la aplicarea
principiului în discuţie şi anularea actelor în cauză, de
multe ori se ajunge practic la crearea unui rău şi mai
mare. De exemplu anularea unui certificat de căsătorie
pentru simplul motiv că delegatul stării civile care a
oficiat căsătoria n-a fost investit legal, după ce a avut
loc nunta şi toate cele consecutive unui asemenea
eveniment, după ce au apărut probabil şi copii este
desigur, prea mult. Tocmai de aceea legiuitorul nostru a
109 A se vedea cu privire la această problemă şi I. Iovănaş, Dreptul

administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 176, precum şi P. Negulescu, op.cit.,
p. 433, R. Ionescu, Drept administrativ, Ed. Didactică şi pedagogică,
1970, p. 178
110 A. Iorgovan, op.cit., p. 316
182
găsit de cuviinţă să consacre în materia stării civile

teoria funcţionarului de fapt, conform art. 2 din
Decretul nr. 278/1960: „Înregistrările făcute în
registrele de stare civilă de o persoană necompetentă
care a exercitat în mod public atribuţia de delegat de
stare civilă sunt valabile chiar dacă acea persoană nu
avea în realitate această calitate.” Pot fi date şi alte
exemple, unele chiar în domeniu şi situaţii pentru care
nu există un text de genul celui de mai sus, motiv
pentru care s-a propus, de lege ferenda, soluţionarea
unor asemenea situaţii printr-un text expres, cu valoare
de principiu, care să fie inclus fie în viitorul Cod
administrativ, fie în Statutul funcţionarului public.111
Din păcate însă noul Statut112 nu a dat curs unei astfel
de invitaţii, iar de un Cod administrativ nici nu poate fi
vorba încă.
Însă nu trebuie scăpat din vedere faptul că în
alte ramuri – civil şi, mai ales muncii – s-au impus o
serie de principii pentru situaţii oarecum similare, cum
ar fi: principiul validităţii în drept, principiul salvgardării
actului, sau principiul importanţei principale. În aceste
condiţii subscriem opiniei formulate în doctrina
contemporană că „în mod corespunzător, asemenea
principii ar trebui să se extindă şi în activitatea
111A. Iorgovan, op.cit., p. 317

112L. 188 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în M.O.
partea I, nr. 600/8 decembrie 1999
183
administraţiei publice, pentru a evita producerea unor

traume psihice, a unor veritabile drame umane.
Administraţia este chemată să presteze servicii publice
şi lucrul acesta trebuie să-l facă administratorul
competent, în condiţiile legii, dar când acesta nu a fost
investit şi s-a manifestat public ca unul regulat investit
este excesivă măsura anulării actelor.”113
În dreptul francez şi în doctrina comparată s-
a preluat şi încetăţenit de la început această noţiune a
„funcţionarului de fapt”114 şi în plus, sfera
„funcţionarului public” este mult mai largă, apropiată de
aceea din dreptul nostru penal, cuprinzând „pe toţi
muncitorii salariaţi care îşi desfăşoară activitatea în
sectoarele publice sau private ale administraţiei”115.
În ceea ce ne priveşte considerăm
următoarele:
– legislaţia penală (şi, în speţă Codul penal)

reglementează realitatea dură a vieţii, partea neagră a
raporturilor inter-umane şi având în vedere asprimea
sancţiunilor (spre deosebire, de exemplu de cele din
civil, muncii sau administrativ) noţiunile cu care se
lucrează trebuie să fie exprese, limitative şi minimale.
Dar Codul penal defineşte funcţionarul public ca fiind
113 idem p. 317

114 A se vedea art. 175 – în „Code administratif”, Dalloz, Paris, 1985,
p. 978
115 I. Nedelcu, op.cit., p. 49
184
„orice salariat care exercită, permanent sau temporar,

cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o
însărcinare în serviciul unui organ de stat, instituţii de
stat, întreprinderi sau organizaţii de stat, organizaţii
publice sau orice alte organizaţii care desfăşoară o
activitate utilă din punct de vedere social şi care
funcţionează potrivit legii”116. În plus, se prevede la art.
147 al. 2 că „sunt asimilaţi cu funcţionarii persoanele
care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei
organizaţii din cele prevăzute la al. 1, indiferent dacă
primesc sau nu o retribuţie”.
– Or, dacă aceste condiţii sunt minimale (şi

sunt minimale pentru că, aşa cum ştim, răspunderea
funcţionarului public e mai aspru sancţionată decât a
unui simplu funcţionar şi tocmai, spre a nu se aduce
atingere drepturilor şi libertăţilor persoanei, omului care
exercită aceste însărcinări, s-a urmărit determinarea,
limitarea, minimalizarea agravantelor altfel spus s-a
urmărit stabilirea conţinutului strict şi minimal al
conceptului de „funcţionar public”, limitarea lui cât mai
mult posibil) dacă mai jos de ele nu se poate restrânge
(fiindcă am ieşi din domeniul realului la nivelul
raporturilor sociale) sfera noţiunii în discuţie, cum poate
cineva să spună că în dreptul administrativ noţiunea de
funcţionar public are o accepţiune mult mai restrânsă?
116 Cod penal, art. 145 şi 147

185
Oare nu vorbim aceeaşi limbă? Oare cuvintele înseamnă

ceva pentru unii şi altceva pentru alţii? Sau poate
considerăm că un concept este liber să aibă câte un
înţeles (sau poate chiar mai multe!) pentru fiecare
domeniu al vieţii. Dacă înmulţim numărul domeniilor cu
numărul conceptelor vedem ce haos se creează; vedem
că fiecare, de fapt ar putea să înţeleagă ce vrea, să
considere valabilă varianta care îi convine – şi atunci la
ce ne mai foloseşte limbajul? Ca să ne punem singuri o
piedică suplimentară în cale comunicării, a înţelegerii?
… Credem că nu! Şi tocmai de aceea noţiunea de
„funcţionar public” este aceeaşi în toate domeniile
dreptului şi astfel trebuie şi percepută.
– De aceea considerăm că domeniul dreptului

penal trasează condiţiile minime de definire a
conceptului în discuţi şi care trebuie preluate (şi chiar
îmbogăţite, în sensul lărgirii sferei potrivit şi cu alte
raporturi specifice) de dreptul administrativ. În acest
sens împărtăşim, deci opinia doctrinei franceze care, se
pare (şi nu numai că se pare dar) este mult mai matură,
reuşind să surprindă realitatea în esenţa sa profundă şi
unitară, de ansamblu fără a se opri, asemenea
legiuitorului nostru la formalism de ramură.
– Căci acest legiuitor – român deci – prin chiar

edictarea Legii privind Statul funcţionarilor publici a
186
restrâns nepermis de mult (pentru „lumina” şi

„înţelepciunea” unui legiuitor) conţinutul acestui
concept, intrând – pare-se, ori necunoscând! –
semnificaţia unor noţiuni elementare ale domeniului în
discuţie. Astfel în primul rând „administraţie” provine
din latinescul „administer” şi care înseamnă „agent”,
„ajutător”, „servitor”, „instrument” – şi de aici şi
„minister” (servitor, îngrijitor) cuvânt compus din unirea
termenilor „minus” (minor, mai puţin) cu „ad” –
prepoziţie semnificând ideea de inferioritate, în opoziţie
cu „magister” (provenit din „magis” = mai mult) şi
denumind şeful, superiorul, cel care comandă. Apoi
funcţionarul este „cel care exercită o funcţie”, dar nu o
funcţie în sensul de putere, de autoritate, cum greşit s-a
spus, ci în sensul de slujire, de supunere, pentru că el
este un „lucrător” în cadrul administraţiei, ea însăşi –
aşa cum am văzut – fiind doar un instrument de slujire.
De slujire a cui? A „publicului”, a interesului, a binelui
tuturor, colectiv – la nivel de comunitate – dar şi
personal, la nivelul fiecăruia în parte şi în limitele
determinate tot de binele comun.
De aceea ar trebui – credem – să se înţeleagă

prin „funcţionar public” acea „însărcinare” (exprimarea
fericită aparţine Codului penal) prin care i se atribuie
unei persoane responsabilitatea slujirii binelui colectiv.
De aceea nu importă dacă este sau nu învestit legal, etc.
187
Ceea ce contează e faptul că în mâinile sale se află la un

moment dat posibilitatea gestionării intereselor sociale de
care depinde starea de bine a individului şi a
colectivităţii. Mergând pe această linie de gândire ne
pronunţăm întru totul pentru existenţa conceptului de
„funcţionar de fapt”, subliniind necesitatea
depersonalizării şi depotenţializării acestei funcţii (în
sensul lipsirii ei de putere). Funcţionarul public nu îşi
exercită atribuţiile beneficiind de vreo „putere publică”
aşa cum se vehiculează mereu în doctrina
administrativă. Puterea aparţine poporului care o
exercită prin intermediul statului. Ar trebui să ne fie
clar, că, în realităţile moderne statul nu se poate
prezenta decât ca un instrument de manifestare a
voinţei colectivităţii. Voinţa şi decizia aparţin individului,
care este acum conştient de necesităţile sale şi de
necesităţile celorlalţi, fiind în acelaşi timp tot mai
responsabil pentru respectarea şi îndeplinirea lor. Statul
doar gestionează la nivel de societate punerea în
practică, satisfacerea obiectivă a aspiraţiilor de mai
bine, individuale şi colective. De aceea el îşi crează o
instituţie, un organism de deservire a individului, a
omului în sine ca membru al unei comunităţi (nu
trebuie să cădem în greşeala de a limita sfera
beneficiarilor la cetăţeni, căci însăşi instituţia cetăţeniei
188
o considerăm deja desuetă117) pe care îl denumeşte

„administraţie” şi care nu poate avea nici o „putere”
pentru că însuşi statul nu are o putere a sa proprie. De
aceea, salutăm formularea legiuitorului constituant,
care a folosit conceptul de „autoritate”, dar prin aceasta
nu trebuie să înţelegem vreo supremaţie a funcţiei (şi cu
atât mai mult a persoanei), căci singura supremaţie
aparţine voinţei colective a societăţii, statul fiind doar
organismul care recunoaşte această voinţă şi i se
subordonează ei, punând în practică dezideratele
acesteia prin aparatul administrativ, astfel de două ori
subordonat: voinţei (deciziei poporului) şi directivelor
statale, toate acestea având ca unic obiectiv coordonarea
tuturor activităţilor în scopul satisfacerii într-o cât mai
mare măsură a binelui colectiv şi individual.
117 Ni se pare dacă nu paradoxal, cel puţin aberant de lent procesul

de adaptare a mentalităţii legiuitorului român la realităţile moderne
în ceea ce priveşte anumite aspecte de organizare a comunităţii
umane şi de înţelegere a conceptelor de stat, popor, societate, putere,
administraţie, cetăţenie, etc., fapt ce se deduce cu uşurinţă din chiar
reglementările – atât de conţinut cât şi de formă – ale legii
fundamentale: Constituţia. Şi încă o dată, surprinzător, în condiţiile
progresului, a evoluţiei acestor concepte la nivel internaţional, noi în
loc să ne străduim – măcar – să ţinem pasul cu prezentul istoric – ce
să mai vorbim de eventuala încercare de a depăşi condiţia acestui
prezent –, vrem cu tot dinadinsul să mergem înapoi, spre tenebrosul
Ev Mediu feudal, atunci când întreaga omenire e deja demult cu un
pas în mileniul trei. Semnificativ în acest sens, este modificare
recentă a definiţiei cetăţeniei considerându-se că nu era suficient
conceptul de „apartenenţă” a individului la Statul român (Sic!), ci se
simţea acut nevoia unei „legături” (a se vedea textul legii) ce ne
aminteşte de medievala înrobire a ţăranului român!
189
– În aceste condiţii, bazându-ne şi pe cele

expuse anterior, considerăm că L 188/1999 ar fi fost
mai corect să poarte denumirea de „statul unor
funcţionari publici” şi să nu se erijeze într-o normă cu
aspect de principiu şi caracter de generalitate;
– În aceeaşi ordine de idei, curioasă şi

interesantă ni se pare prevederea art. 28 din Lege, care
afirmă că: „funcţionarii publici îşi pot exercita dreptul la
grevă în condiţiile legii”.
Referitor la acest aspect în doctrină s-a optat

pentru nerecunoaşterea acestui drept, precizându-se că
„funcţionarii publici ocupă funţii publice în cadrul unor
servicii publice ale statului, judeţului sau comunei care
au fost create pentru satisfacerea intereselor generale
ale societăţii în mod continuu şi ritmic şi nu cu
întreruperi din cauza grevelor”118.
Prof. P. Negulescu vedea două motive
principale în acest sens:
a. Funcţionarii publici sunt supuşi la legea
serviciului public în care servesc;
b. Serviciul public a fost organizat ca să dea
satisfacţie nevoilor colective ale guvernaţilor,
nevoi ce se manifestă în mod continuu şi tot
118 V. Prisăcaru, op.cit., p. 190

190
în mod continuu, fără întrerupere trebuind a

fi satisfăcute.119
Legea pentru Statul funcţionarilor publici din 1923

interzicea greva acestora (art. 30) şi chiar mai mult
potrivit art. 31, cei care unelteau pentru grevă era
pasibili de închisoare de la 3 luni la 2 ani, iar în art. 32
se prevedea că, dacă părăsirea serviciului era consecinţa
unei decizii luate de o asociaţie de funcţionari, asociaţia
urma a fi dizolvată, iar uneltitorii urmăriţi şi pedepsiţi
conform articolului precedent. Tot pe această linie de
gândire se plasează şi legislaţia unora dintre cele mai
democrate state contemporane: Belgia, Danemarca,
Germania, Portugalia.120
În sens contrar avem însă dispoziţiile art. 40
din Constituţie. Astfel, după ce alineatul 1 prevede că
„salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale”, alineatul
2 vine cu necesara completare: „legea stabileşte
condiţiile şi limitele exercitării acestui drept precum şi
garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru
societate”. Observăm că acest mod de redactare a
dreptului la grevă ne permite să anticipăm ideea unor
restrângeri pentru funcţionarii publici, dar legea
119 P. Negulescu, op.cit., p. 167

120 A se vedea Y. Ziller, citat de A. Iorgovan, op.cit., p. 343
191
organică nu poate stabili orice astfel de restrângeri fiind

ţinută de sistemul general prevăzut la art. 49 din
Constituţie şi care prevede că „exerciţiul unor drepturi
sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi
numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea
siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,
desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor
unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de
grav”. Tot aici, la alineatul 2 se prevede şi că
„restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia
care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa
dreptului sau a libertăţii”.
Din toate aceste prevederi rezultă că ori de
câte ori anumite categorii de funcţionari publici nu sunt
prevăzuţi într-o situaţie de excepţie, ori dacă în însăşi
conţinutul „dreptului colectiv”121 nu se prevede o
anumită limitare, cu trimitere la lege, atunci trebuie
admis că orice restrângere a exerciţiului unui drept,
inclusiv a drepturilor care se exercită în colectiv, pentru
a fi constituţională trebuie să se înscrie în litera şi
spiritul art. 49122.
În ceea ce ne priveşte considerăm că ne aflăm
în faţa unei veritabile probleme de etică, în măsura în
121 Sintagma aparţine Prof. A. Iorgovan

122 A. Iorgovan, op.cit., p. 350
192
care definim etica drept „ştiinţă a binelui şi răului

moral, a înfăptuirii acestora prin comportamentul
omului şi care se ocupă cu scopul final al vieţii şi
conduitei umane, în măsura în care comportamentul
omului conduce la împlinirea scopului sau la abaterea
de la el”123. Este de fapt o problemă de etică adresată în
primul rând legiuitorului, cel chemat a pune în balanţă
dreptul fundamental universal recunoscut, al omului,
de a-şi proteja interesele profesionale, economice şi
sociale, cu dreptul societăţii – deci al tuturor oamenilor
– de a li se respecta şi proteja interesele comune.
Problema se rezumă deci la interes (bine) personal
versus interes (bine) colectiv. Or binele colectiv este
chiar garantul şi mai mult, baza, pe care binele
individual se dezvoltă. Individul a realizat că nu-şi poate
găsi fericirea de unul singur, că este prea slab pentru a
răzbate neînsoţit pe drumul vieţii. Liber este să plece,
dar nu o va face decât pentru a se întoarce apoi. Şi dacă
rămâne sau dacă revine, trebuie să respecte regulile
comunităţii; trebuie să înţeleagă că în afară de el mai
există o multitudine de alte „eu”-uri care, la rândul lor,
îşi doresc binele şi că societatea e datoare să gestioneze
aceste aspiraţi spre a le împlini într-o cât mai mare
măsură. De aceea individului i se cere să sacrifice puţin
N. Losski, Condiţiile binelui absolut. Bazele eticii, Ed. Humanitas,

123
193
de la sine spre a se putea dărui mult tuturor, inclusiv

lui.Având în vedere, deci că interesul public trebuie să
primeze celui privat şi că funcţionarul public are
îndatorirea de a sluji acest interes public, de a veghea
necontenit ca el să nu fie atins în vreun fel sau altul,
considerăm că nici nu se poate pune în discuţie problema
dreptului la grevă pentru această categorie de salariaţi.
194
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. A. Iorgovan – Drept administrativ. Instituţii politico-

administrative. Funcţia publică, Ed. Actami, Bucureşti,
1994
2. V. Prisăcaru – Tratat de drept administrativ român, Ed.

All, Bucureşti, 1996
3. H. Losski – Condiţiile binelui absolut. Bazele eticii, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1991
4. M. Preda – Tratat de drept administrativ, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 1996
5. I. Iovănaş – Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei

administraţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977
6. I. Iovănaş – Drept administrativ: activitatea administraţiei

şi controlul exercitat asupra activităţii administraţiei
publice, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997
7. I. Nedelcu – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei,

Ed. Oltenia, Craiova, 1994
8. P. Nedelcu – Tratat de drept administrativ, Bucureşti,

1934, vol. I
9. A. Iorgovan – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei,

Bucureşti, Facultatea de Drept, 1989
10. A. Teodorescu – Tratat de drept administrativ, Facultatea

de Drept, Bucureşti, 1943
11. R. Ionescu – Drept administrativ, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1970
12. C. Manda – Administraţia publică şi cetăţeanul, Ed.

Tehnică, Bucureşti, 1997
13. N. Pelea şi col. – Administraţia publică locală, Iaşi,

Cronica, 1994
195

Instituţia Mandatului Social Şi Alte Eseuri Socio-Juridice: Aurelian Burcu

Caricato da

Informazioni sul documento

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Instituţia Mandatului Social Şi Alte Eseuri Socio-Juridice: Aurelian Burcu

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

MERCUR

1. Instituţia mandatului social în dreptul familiei

„Dacă nu ar fi copii, lumea noastră nici nu ar şti

În materialul de faţă ne propunem să demonstrăm,

egali şi că sunt liberi, dar şi că numai trăind în

De aceea le revine o mare responsabilitate faţă de

Pentru ocrotirea lor colectivitatea însărcinează pe

Copilul este recunoscut ca fiinţă umană posesoare

presupune a fi deprins regulile jocului social şi a se fi

Dar până la îndeplinirea acestor cerinţe, copilul îşi

1. până la 14 ani, fiindu-i interzisă aproape absolut

2. între 14 şi 18 ani el beneficiază de o libertate

3. după 18 ani (uneori după 16 sau 15, dar numai

Toate acestea depind în primul rând de

1. un cumul de cunoaştere dobândit prin educaţie

2. corelativ acesteia, o dezvoltare, o potenţare a

3. dezvoltarea gradului de conştientizare a

4. concomitent şi decurgând de aici se conturează

Bazându-se pe cunoaşterea (relativă) a acestui

Întreaga instituţie a mandatului social este menită

De aceea societatea a căutat cei mai de încredere

rând pe părinţi ca fiind potriviţi datorită în principal

Altfel spus, societatea consideră că părintele vrea

Despre instituţia mandatului social

Ca orice formă de viaţă, omul se naşte, creşte,

Şi, precum oceanul se simte împlinit prin sărutul

acest lucru să se petreacă în obiectivitatea realităţii e

Iată de ce prima grijă a ei – a societăţii – este omul.

Dar şi omul este un organism şi are nevoie de acea

mânui noile instrumente cu ajutorul cărora va proiecta

Şi, ca orice debutant într-o lume străină, el are

Precum stropul de rouă întruchipează sufletul apei

Iată de ce societatea, din ce în ce mai matură (de la

străduieşte să conştientizeze şi să afirme cât mai multe

De aceea el a statornicit o lege pe care a numit-o

Astfel merită să ne oprim atenţia în primul rând

– societatea, prin tendinţa naturală a legilor

continuă transformare calitativă, ajungându-se în zilele

de o călăuză, dar şi de cineva care „să joace” o vreme în

1 În acelaşi sens a se vedea şi M. Banciu, Reprezentarea în actele

logica intrinsecă a firii şi care depăşeşte limitele

c) această recunoaştere a dreptului la voinţă este

d) Este ceea ce în mod obişnui s-a încetăţenit ca

sufletului şi pentru a putea face faţă avalanşei de idei,

valoare) ce se va concretiza în materialitatea obiectivă,

2 Gh. Belciu, Drept civil, persoanele, Universitatea din Bucureşti,

politice prevede că „orice om are dreptul de a i se recunoaşte

• este intangibilă absolut, în opinia noastră, şi de

5 în acest sens este şi prevederea art. 6, al. 2 din Decretul nr.

pentru a înţelege valorile sale, la un moment dat,

6 a se vedea Gh. Belciu, op.cit., p. 31-33

commodis eius agitur”, reluat şi de prevederile art. 654 C. Civ.

capacitatea de folosinţă, dar el va deveni „persoană” de-

Spre deosebire însă de capacitatea de folosinţă

d) revenind acum la mandatul social, observăm că

copilului”.9 (sublinierile aparţineau autorului citat). Tot

9 E. A. Barasch, I. Nester, S. Zilbestein, Ocrotirea părintească,

ce există între membrii unei familii, dar îi este

13 referitor la acest aspect în doctrină s-a precizat că „întreaga

zile de la data când se află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire

De asemenea în baza legăturii naturale, sangvine,

o Primul este cuprins în art. 103, care prevede

problemei şi tocmai de aceea părintele, ca