Sei sulla pagina 1di 18

12

Modulul 2

OSCILAŢII ŞI UNDE ELASTICE

Conţinutul modulului:
2.1 Caracteristici generale
2.2 Oscilaţii armonice libere
2.3 Compunerea oscilaţiilor armonice
2.4 Oscilaţii amortizate
2.5 Oscilaţii forţate şi rezonanţa
2.6 Ecuaţia undei plane
2.7 Caracteristici energetice ale undei
2.8 Elemente de acustică
2.9 Ultrasunetele şi aplicaţiile lor

Evaluare:
1. Definirea mărimilor fizice şi precizarea
unităţilor lor de măsură
2. Enunţul şi formula legilor fizice studiate
3. Răspunsuri la întrebările finale

2.1 Caracteristici generale

În sens general, prin mişcare oscilatorie se înţelege orice


transformare a energiei unui sistem dintr-o formă în alta, periodic sau
cvasiperiodic, reversibil sau parţial reversibil. Pe scurt, sistemul care
oscilează se numeşte oscilator, iar mişcarea ca atare – oscilaţie.
Oscilaţia este periodică, dacă oscilatorul revine în aceeaşi stare
după un interval de timp T numit perioadă, iar dacă perioadele diferă
puţin, deci nu sunt strict egale, oscilaţia este cvasiperiodică. Dacă
energia oscilatorului se păstrează constantă, procesul de oscilaţie este
reversibil, iar dacă oscilatorul pierde o parte din energia sa, cedând-o
mediului ambiant, mişcarea oscilatorie este un proces parţial reversibil,
energia fiind pierdută printr-un proces ireversibil.
Procesul de propagare a unei oscilaţii în mediul ambiant se
numeşte undă. Şi unda este un fenomen periodic, iar din punct de
vedere energetic are aceleeaşi tipuri de caracteristici ca şi oscilaţia,
energia undei putând rămâne constantă sau putându-se pierde prin
procese parţial reversibile sau ireversibile.
Pentru caracterizarea cantitativă a unei oscilaţii va fi nevoie de
o funcţie care să depindă de timp (numită elongaţie), iar pentru
caracterizarea unei unde este necesară o funcţie care să depindă atât de
timp, cât şi de variabilele spaţiale (numită funcţie de undă). Aceste
funcţii trebuie să fie funcţii periodice atât în raport cu timpul, cât şi în
raport cu variabilele spaţiale.
13

Cele mai importante oscilaţii sunt oscilaţiile armonice, adică


acele oscilaţii în care mărimile caracteristice se modifică după o
funcţie armonică (sinus, cosinus, exponenţială complexă).

2.2 Oscilaţii armonice libere

Acest tip de oscilaţii este cauzat de acţiunea forţelor elastice


Fe, forţe care sunt proporţionale şi de semn contrar cu elongaţia y
(depărtarea faţă de poziţia de echilibru la un moment t):
Fe = − ky , (2.1)
unde k se numeşte constanta elastică.
Dacă un corp de masă m este supus numai acţiunii forţei
elastice, el va executa oscilaţii armonice libere şi, conform
principiului al doilea al mecanicii clasice, vom putea scrie:
d2y
m 2 = − ky . (2.2)
dt
Aceasta este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi, cu coeficienţi
constanţi şi omogenă (fără termen liber), care se poate scrie sub forma:
d2y
2
+ ω 02 y = 0 . (2.3)
dt
Mărimea notată cu ω0 , se numeşte pulsaţie proprie a oscilaţiei,
legată de perioada oscilaţiilor proprii T0 prin relaţia:
k 2π
ω0 = = . (2.4)
m T0
Se poate verifica prin calcul direct că ecuaţia diferenţială de
mai sus admite o soluţie generală de forma:
y = A sin (ωt + ϕ ) , (2.5)
unde apar două constante de integrare: A – amplitudinea oscilaţiilor
(distanţa sau depărtarea maximă a oscilatorului faţă de poziţia sa de
echilibru) şi φ – faza iniţială, o mărime care precizează poziţia iniţială
(la momentul t = 0) a oscilatorului, faţă de poziţia sa de echilibru.
Constantele de integrare se pot determina dacă se cunosc două condiţii
iniţiale privind oscilatorul.
Argumentul funcţiei armonice (cosinus sau sinus) se numeşte
faza oscilaţiei:
α (t ) = ω 0 t + ϕ . (2.6)
Viteza de oscilaţie v reprezintă viteza cu care se depărtează sau
se apropie oscilatorul de poziţia sa de echilibru şi are expresia:
dy
v= = ω 0 A cos(ω 0 t + ϕ ) , (2.7)
dt
iar energia cinetică a oscilatorului este:
2
m ⎛ dy ⎞ mω 02 2
Ec = ⎜ ⎟ = A cos 2 (ω 0 t + ϕ ) . (2.8)
2 ⎝ dt ⎠ 2
Acţiunea forţei elastice determină oscilatorul să acumuleze o
energie potenţială elastică:
14

k 2 mω 02 2
Ep = y = A sin 2 (ω 0 t + ϕ ) , (2.9)
2 2
astfel că energia mecanică totală a oscilatorului este:
mω 02 2
E = Ec + E p = A = const . (2.10)
2
Această relaţie reprezintă legea conservării energiei în cazul
oscilatorului armonic liniar liber. Energia cinetică şi energia potenţială
elastică a oscilatorului sunt variabile în timp, transformându-se una în
alta, dar în aşa fel încât suma lor (energia mecanică totală) să rămână
constantă.

2.3 Compunerea oscilaţiilor armonice

Dacă un oscilator participă simultan la două sau mai multe


mişcări oscilatorii armonice, mişcarea lui este compusă, el executând o
mişcare dată de rezultanta mişcărilor oscilatorii armonice individuale.
În cazul particular a două mişcări oscilatorii armonice de
elongaţii y1 şi y2 , mişcarea rezultantă va fi tot o mişcare oscilatorie
armonică, ce va avea elongaţia:
y = y1 + y 2 . (2.11)
Expresia acesteia se poate determina prin două metode:
- metoda fazorilor, în care un fazor reprezintă un vector de
modul A, care se roteşte cu viteza unghiulară ω0 şi la momentul iniţial
se află orientat sub unghiul φ faţă de axa Ox.
- metoda trigonometrică, metodă care se bazează pe separarea
părţii temporale a fazei de partea care conţine faza iniţială, fapt ce
revine la utilizarea formulelor trigonometrice:
sin (α ± β ) = sin α cos β ± sin β cos α . (2.12)
Există multe situaţii de compunere a oscilaţiilor armonice, iar
dintre acestea vom aminti următoarele:
a. Compunerea oscilaţiilor paralele şi de aceeaşi pulsaţie
Să considerăm două oscilaţii armonice individuale de forma:
y1 = A1 sin (ω 0 t + ϕ 1 ) ; y 2 = A2 sin (ω 0 t + ϕ 2 ) , (2.13)
iar oscilaţia armonică rezultantă va fi de forma:
y = A sin (ω 0 t + ϕ ) . (2.14)
Să determinăm amplitudinea A şi faza iniţială φ a oscilaţiei
armonice rezultante. În acest scop vom dezvolta funcţiile sinus din
relaţiile precedente, utilizând formula trigonometrică indicată mai sus
şi vom egala factorii din faţa funcţiilor sinus şi cosinus de argumentul
ω0 t . După calcule elementare, vom obţine:
A= A12 + A22 + 2 A1 A2 cos(ϕ 2 − ϕ 1 ) , (2.15)

A1 sin ϕ 1 + A2 sin ϕ 2
tgϕ = . (2.16)
A1 cos ϕ 1 + A2 cos ϕ 2
Oscilaţia armonică rezultantă va avea amplitudinea cuprinsă în
intervalul:
15

A1 − A2 ≤ A ≤ A1 + A2 ,
(2.17)
valoarea ei minimă fiind zero dacă amplitudinile oscilaţiilor iniţiale
sunt egale, iar diferenţa de fază egală cu π (opoziţie de fază).
b. Compunerea oscilaţiilor paralele şi de pulsaţie puţin diferită
Dacă pulsaţiile celor două oscilaţii diferă puţin, adică:
ω1 = ω 0 şi ω 2 = ω 0 + ∆ω ,
(2.18)
atunci fazele iniţiale ale oscilaţiilor individuale sunt (se bservă că faza
iniţială a celei de a doua oscilaţii depinde uşor de timp):
ϕ1 → ϕ1 şi ϕ 2 → ϕ 2 + ∆ω ⋅ t . (2.19)
Putem aplica, astfel, raţionamentul anterior încât amplitudinea
oscilaţiei rezultante va fi în acest caz:
A = A12 + A22 + 2 A1 A2 cos(∆ω ⋅ t + ϕ 2 − ϕ 1 ) . (2.20)
În cazul particular, când amplitudinile oscilaţiilor iniţiale sunt
egale (A1 = A2), expresia de mai sus devine:
⎛ ∆ω ⎞
A = 2 A1 cos⎜ ⋅ t + ϕ 2 − ϕ1 ⎟ . (2.21)
⎝ 2 ⎠
În acest caz, oscilaţia rezultantă poate fi considerată o oscilaţie
armonică de pulsaţie ω0 , dar modulată în amplitudine de funcţia
cosinus având argumentul de mai sus, iar faza ei iniţială depinde foarte
uşor de timp (de aceea, se poate considera că faza iniţială este
aproximativ constantă). Perioada Tb de modificare în timp a
amplitudinii este dată de intervalul dintre momentele de timp în care
aceasta devine zero, adică intervalul de timp în care argumentul
funcţiei cosinus se modifică cu valoarea π :
∆ω
⋅ Tb + ϕ 2 − ϕ 1 = π + ϕ 2 − ϕ 1 (2.22)
2
şi rezultă expresia perioadei căutate:
2π 2π
Tb = = . (2.23)
ω 2 − ω1 ∆ω
Acest fenomen poartă numele de fenomen de bătăi, prin
analogie cu cazul din acustică, în care intensitatea sunetului prezintă
întăriri şi slăbiri succesive.
c. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare de aceeaşi pulsaţie
Dacă un oscilator este supus acţiunii a două forţe elastice de
direcţii perpendiculare, adică execută două oscilaţii armonice
individuale de forma:
x = Ax cos(ω 0 t + ϕ 1 ) ; y = Ay cos(ω 0 t + ϕ 2 ) , (2.24)
atunci are loc compunerea celor două oscilaţii armonice de aceeaşi
pulsaţie, dar perpendiculare.
Dezvoltând funcţiile cosinus şi utilizând formula:
sin 2 ω 0 t + cos 2 ω 0 t = 1 , (2.25)
obţinem că traiectoria mişcării oscilatorului va fi în acest caz o elipsă
generalizată (adică o elipsă rotită în raport cu axele de coordonate ale
sistemului de referinţă), ca în fig. 2.1 :
16

2 2
⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜ ⎟ + 2 cos(ϕ 2 − ϕ 1 ) = sin 2 (ϕ 2 − ϕ 1 ) (2.26)
⎜ ⎟
⎝ Ax ⎠ ⎝ Ay ⎠ Ax Ay
Forma ei depinde atât de diferenţa de fază dintre cele două
oscilaţii individuale, cât şi de mărimea celor două amplitudini.
Dacă pulsaţiile oscilaţiilor perpendiculare sunt diferite,

Fig. 2.1

traiectoriile mişcării oscilatorului sunt, în general, nişte curbe deschise.


Numai dacă raportul pulsaţiilor este un număr raţional traiectoriile sunt
curbe închise, numite figurile lui Lissajoux.

2.4 Oscilaţii amortizate

Dacă asupra unui corp (oscilator) de masă m acţionează, în


afară de forţa elastică, o forţă de rezistenţă (de frecare), proporţională
şi de semn contrar cu viteza:
dy
Fr = −b , cu b = const , (2.27)
dt
atunci oscilaţiile pe care le va executa corpul se numesc oscilaţii
amortizate.
Principiul al doilea al dinamicii se scrie în acest caz:
d2y dy
m 2 = − ky − b , (2.28)
dt dt
relaţie care conduce la ecuaţia diferenţială a mişcării:
d2y dy
2
+ 2β + ω 02 y = 0 . (2.29)
dt dt
În această ecuaţie am utilizat o noua notaţie:
b
β= , (2.30)
2m
în care b este constanta de proporţionalitate a forţei de frecare, iar β se
numeşte coeficient de amortizare.
Dacă frecarea este mică, deci β < ω0 , atunci soluţia ecuaţiei
diferenţiale a mişcării este:
y = Ae − β ⋅t sin (ω ⋅ t + ϕ ) . (2.31)
17

Aici apare o nouă pulsaţie numită pulsaţia oscilaţiilor


amortizate, care depinde de coeficientul de amortizare astfel:
k b2
ω = ω 02 − β 2 = − . (2.32)
m 4m 2
Oscilaţiile sunt amortizate deoarece amplitudinea acestora
scade exponenţial în timp, după legea (fig. 2.2):
A(t ) = Ae − β ⋅t , (2.33)
iar oscilatorul, datorită frecării cu mediul, îşi micşorează în mod
continuu energia, cedând-o mediului.

Fig. 2.2

Pentru a caracteriza ritmul (rata) de scădere în timp a


amplitudinii oscilaţiilor amortizate se utilizează mărimea numită
decrementul logaritmic al amortizării, definit astfel:
y (t ) A(t )
δ = ln = ln = βT , (2.34)
y (t + T ) A(t + T )
relaţie în care apare perioada oscilaţiilor amortizate:
2π 2π T0
T= = = . (2.35)
ω ω0 − β
2 2
⎛ β ⎞
2

1 − ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ω0 ⎠
Oscilatorul amortizat are o perioadă de oscilaţie T mai mare
(oscilează mai lent, deci cu o frecvenţă mai mică) decât perioada de
oscilaţie T0 a oscilatorului armonic liber (neamortizat), datorită
pierderii continue de energie prin amortizarea oscilaţiilor.
Oscilaţiile din natură sunt amortizate, deoarece, întotdeauna,
asupra oscilatorului acţionează forţe de frecare.

2.5 Oscilaţii forţate şi rezonanţa

Pentru a compensa pierderile de energie datorită amortizării


oscilaţiilor, asupra oscilatorului trebuie acţionat cu o forţă
perturbatoare exterioară periodică, forţă care determină oscilatorul să
execute un nou tip de oscilaţii numite oscilaţii forţate. Sistemul
oscilant (oscilatorul) va intra în regim de oscilaţii forţate dacă forţa
exterioară este periodică.
18

Se ştie că orice funcţie periodică poate fi descompusă într-o


serie Fourier de funcţii armonice. De aceea, să considerăm că forţa
exterioară este de tip armonic (funcţiile armonice sunt funcţii
periodice), având expresia:
F = F0 sin ω p t , (2.36)
iar ecuaţia diferenţială corespunzătoare în acest caz se poate obţine în
mod analog ca şi pentru cazurile precedente:
d2y dy F
2
+ 2β + ω 02 y = 0 sin ω p t . (2.37)
dt dt m
Aceasta este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi cu coeficienţi
constanţi şi neomogenă (care are termen liber). Soluţia ei generală este
o sumă dintre soluţia generală a ecuaţiei omogene (ecuaţia conţinută în
membrul stâng, care este chiar ecuaţia oscilaţiilor amortizate) şi soluţia
particulară a ecuaţiei neomogene ( care are, de obicei, forma
termenului liber):
y = Ae − β ⋅t sin (ω ⋅ t + ϕ ) + A p sin (ω p t + ϕ p ) . (2.38)
Se observă că soluţia ecuaţiei omogene (primul termen), care
scade exponenţial în timp, caracterizează regimul tranzitoriu şi, după
un timp teoretic infinit, dar practic finit, ea devine egală cu zero. După
acest moment soluţia va conţine doar termenul al doilea, iar mişcarea
va intra într-un regim staţionar de oscilaţii forţate, adică nişte oscilaţii
armonice neamortizate, cu amplitudinea Ap şi pulsaţie egală cu pulsaţia
forţei exterioare perturbatoare ωp . Ecuaţia oscilaţiilor întreţinute sau a
oscilaţiilor forţate este:
y = A p sin (ω p t + ϕ p ) . (2.39)
Deoarece acestă soluţie trebuie să fie valabilă în orice moment
al regimului staţionar, înlocuind această expresie în ecuaţia diferenţială
a oscilaţiilor amortizate şi alegând două momente de timp convenabile,
se obţine un sistem de două ecuaţii algebrice din care se poate afla atât
amplitudinea oscilaţiilor forţate:
F0
Ap = , (2.40)
( 2
)
m ω 02 − ω 2p + 4 β 2ω 2p
cât şi faza iniţială a oscilaţiilor forţate :
⎛ 2 βω p ⎞
ϕ p = arctg ⎜ 2 ⎟ . (2.41)
⎜ω −ω 2 ⎟
⎝ 0 p ⎠

Aceste două mărimi care caracterizează oscilaţiile forţate


depind esenţial de pulsaţia ωp a forţei perturbatoare periodice
exterioare. Dacă pulsaţia forţei exterioare ωp se apropie de valoarea
pulsaţiei proprii ω0 a oscilatorului, atunci amplitudinea oscilaţiilor
forţate creşte foarte mult. Acest fenomen poartă numele de fenomen de
rezonanţă, iar oscilaţia cu amplitudine maximă a oscilatorului se
numeşte oscilaţie de rezonanţă. Dacă nu ar exista frecare, deci dacă ar
fi β = 0, atunci amplitudinea Ap la rezonanţă ar creşte foarte mult.
Totuşi, acest fapt nu se întâmplă în mod practic deoarece, întotdeauna,
frecarea este prezentă, chiar dacă β are valori foarte mici. În anumite
cazuri, când ωp se apropie foarte mult de ω0 , amplitudinea Ap la
19

rezonanţă creşte atât de mult încât poate duce la distrugerea mecanică


a materialului din care este confecţionat oscilatorul. De aceea, la
proiectarea podurilor, clădirilor, a dispozitivelor mecanice sau
electronice, trebuie ţinut cont că este posibil să apară fenomenul de
rezonanţă.
Pentru a afla valorea amplitudinii maxime (amplitudinii de

Fig. 2.3

rezonanţă), să reprezentăm grafic dependenţa amplitudinii Ap de


pulsaţia ωp a forţei exterioare, curbă care se numeşte curbă de
rezonanţă (fig. 2.3). Impunând condiţia de maxim, obţinem:
dA p F0
= 0 , rezultă: A p ,rez = , (2.42)
dω p 2 βm ω 02 − β 2
expresie care se realizează pentru valorea pulsaţiei de rezonanţă egală
cu:
ω p = ω rez = ω o2 − β 2 . (2.43)
Pentru a compensa pierderile de energie prin frecare, trebuie
injectată periodic din exterior energie şi aceasta se realizează prin
acţiunea forţei periodice exterioare. Puterea instantanee absorbită de
oscilatorul care execută oscilaţii forţate este atunci:
dy p
= F0ω p A p sin ω p t ⋅ cos(ω p t + ϕ p )
dL
Pabs (t ) = abs = F p (2.44)
dt dt
De regulă, în practică ne interesează puterea absorbită medie pe
o perioadă Tp , care este, după efectuarea calculelor:
1
T
p
F02 ω 2p
( )
T p ∫0
Pabs = P t dt = β . (2.45)
m (ω 02 − ω 2p )2 + 4 β 2ω 2p
abs

În regim de oscilaţii forţate, oscilatorul (sistemul oscilant)


pierde energie sub formă de căldură, datorită acţiunii forţei de frecare,
astfel că puterea instantanee disipată este:
2
dLdis dy p ⎛ dy p ⎞
Pdis (t ) = = − Fr = 2mβ ⎜⎜ ⎟⎟ (2.46)
dt dt ⎝ dt ⎠
20

În mod analog se calculează puterea disipată medie pe o


perioadă Tp :
Tp
1
Pdis = ∫ Pdis (t )dt = mβω 2p A p2 . (2.47)
Tp 0
După efectuarea calculelor se constată că, în regim de oscilaţii
forţate, puterile medii pe o perioadă sunt egale între ele şi
proporţionale cu pătratul amplitudinii:
F2 ω 2p
Pabs = Pdis ≡ P (ω p ) = mβω 2p A p2 = β 0 (2.48)
( )
m ω 02 − ω 2p 2 + 4 β 2ω 2p
Înseamnă că oscilatorul absoarbe de la forţa exterioară exact
atâta putere cât disipă mediului ambiant. Astfel se explică de ce
amplitudinea oscilaţiilor forţate rămâne constantă.

Fig. 2.4

Dependenţa P = P(ωp) este dată de o curbă de rezonanţă a


puterilor (fig. 2.4). Rezonanţa puterilor, adică realizarea puterii
maxime are loc când pulsaţia ωp a forţei exterioare este egală cu
pulsaţia proprie ω0 a oscilatorului, indiferent de valoarea coeficientului
de amortizare β, ceea ce se poate verifica uşor prin calcul. Deci:
dP 1 F02
= 0 , ? Pmax = P(ω 0 ) = mβω 02 A p2,max = . (2.49)
dω p 4 mβ
Se poate defini şi puterea efectivă, care este proporţională cu
pătratul valorii efective a amplitudinii:
2
⎛ A p ,max ⎞ P
Pef = mβω 2p A p2,ef = mβω p2 ⎜⎜ ⎟⎟ = max , (2.50)
⎝ 2 ⎠ 2
precum şi lărgimea liniei sau curbei de rezonanţă , definită ca diferenţa
celor două pulsaţii corespunzătoare puterii efective:
∆ω rez = ω 2 − ω 1 , unde: ω 1, 2 = ω 02 + β 2 m β (2.51)
Factorul de calitate Q al oscilatorului (sau, în general, al
sistemului oscilant) se defineşte ca fiind raportul dintre pulsaţia proprie
şi lărgimea curbei de rezonanţă:
21

ω0 ω0 ω
Q= = = 0 = ω 0τ , (2.52)
∆ω rez ω 2 − ω 1 2 β
unde τ este timpul de relaxare, adică timpul după care energia
oscilatorului amortizat scade de e ori (unde e = 2,71828... este baza
logaritmilor naturali) sau, ceea ce este echivalent, timpul de relaxare
este timpul după care amplitudinea oscilaţiilor amortizate scade de e
ori. Deci, un oscilator care execută oscilaţii întreţinute este cu atât mai
bun (mai “calitativ”, deci cu un factor de calitate mai mare), cu cât
curba de rezonanţă este mai îngustă.

2.6 Ecuaţia undei plane

Mediile continue (gaze, lichide şi solide) sunt sisteme de


particule legate, adică particule (molecule, atomi sau ioni) care
interacţionează între ele. De aceea, dacă una din particule oscilează,
vor începe să oscileze şi particulele vecine, oscilaţia propagându-se de
la particulă la particulă. Procesul de propagare a unei oscilaţii în
mediul ambiant se numeşte undă. În decursul propagării undei, fiecare
particulă a mediului oscilează în jurul poziţiei sale de echilibru,
mişcarea oscilatorie propagându-se din aproape în aproape, dar nu
instantaneu, ci cu o viteză u finită.
Totalitatea punctelor la care a ajuns unda la un moment dat t şi
care oscilează în fază, se numeşte suprafaţă de undă sau front de undă
sau suprafaţă de fază constantă. Forma geometrică a frontului de undă
determină denumirea undei (undă plană, undă sferică, undă cilindrică ).
Pentru a deduce ecuaţia undei plane, să considerăm că punctul
S , în care se găseşte sursa undelor, oscilează cu amplitudine constantă,
deci fără amortizare, conform ecuaţiei:
y s = A sin ω ⋅ t . (2.53)
În general, elongaţia y nu trebuie neapărat să aibă semnificaţia
unei lungimi, ea poate desemna şi o mărime fizică ondulatorie
oarecare, de exemplu: presiunea, respectiv intensitatea câmpului
electric sau intensitatea câmpului magnetic. În general, în aceste
cazuri, elongaţia nu se notează cu y, ci cu Ψ, purtând numele de
funcţie de undă.
Un punct M din mediu, situat la distanţa x de sursă, va intra în
oscilaţie mai târziu, după un interval de timp:
x
t1 = , (2.54)
u
adică exact timpul necesar ca unda, care se propagă cu viteza u, să
străbată distanţa x dintre S şi M . Deci, în punctul M ecuaţia oscilaţiei
va avea forma:
y = A sin ω (t − t1 ) . (2.55)
Ţinând cont că lungimea de undă λ a undei reprezintă distanţa
străbătută de undă în timpul unei perioade T a oscilaţiei, adică:
λ = uT , (2.56)
vom obţine ecuaţia undei armonice monocromatice plane sub trei
forme echivalente:
22

⎛ x⎞ 2π ⎛ x ⎞ ⎛ t x⎞
y = A sin ω ⎜ t − ⎟ = A sin ⎜ t − ⎟ = A sin 2π ⎜ − ⎟ (2.57)
⎝ u⎠ T ⎝ u⎠ ⎝T λ ⎠
Dacă unda se propagă de-a lungul unei direcţii oarecare,
aceasta trebuie precizată cu ajutorul unui vector numit vector de undă ,
vector care este orientat în direcţia şi sensul de propagare a undei:
r r 2π r ω r
k = kn = n= n . (2.58)
λ u
Printr-un raţionament perfect analog, se poate deduce ecuaţia
undei armonice monocromatice plane pentru cazul propagării de-a
lungul unei direcţii oarecare:
( )
r r
y = A sin ω ⋅ t − k ⋅ r , (2.59)
Argumentul funcţiei sinus se numeşte faza undei, mărime care
depinde de variabilele spaţiale şi de timp :r
r r
α (r , t ) = ω ⋅ t − k ⋅ r . (2.60)
Suprafeţele de undă sunt suprafeţe de fază constantă şi, dacă
mediul este izotrop (deci cu aceleaşi proprietăţi de propagare în toate
direcţiile), ele sunt perpendiculare pe direcţia de propagare a undei.
Dacă faza undei α este constantă, ecuaţia de mai sus r reprezintă ecuaţia
unui plan şi în orice moment vectorul de undă k este perpendicular
pe acest plan. Unda se numeşte monocromatică deoarece lungimea ei
de undă λ este constantă (sau, echivalent, frecvenţa este constantă,
respectiv pulsaţia este constantă).
Viteza undei armonice monocromatice plane coincide cu viteza
de deplasare a fazei şi de aceea se numeşte viteza de fază. Expresia ei
se obţine punând condiţia ca faza să fie constantă şi apoi diferenţiind
faza undei. Deoarece faza undei depinde de variabilele spaţiale şi de
timp, trebuie să diferenţiem
r r
faza ca o funcţie de două r r
variabile:
α = ω ⋅ t − k ⋅ r = const , dα = ω ⋅ dt − k ⋅ dr = 0 , (2.61)
de unde viteza de fază este:
r
r dr ω r ω λ
vf = = n , cu modulul: v f = = = u (2.62)
dt k k T
Unda armonică monocromatică plană este un concept idealizat
în sensul că o undă sinusoidală, cu o întidere infinită în spaţiu şi timp
nu poate purta cu sine nici o informaţie. Numai semnalele, adică
perturbaţiile mărginite în spaţiu şi timp pot purta o informaţie.
Semnalele (undele reale) nu sunt monocromatice ci prezintă un spectru
oarecare de frecvenţe (mai multe frecvenţe apropiate ca valoare),
deoarece orice proces perturbator care este sursa unei unde are o durată
şi o întindere spaţială finită.
O suprapunere de mai multe (infinit de multe) unde armonice
monocromatice plane cu frecvenţe foarte apropiate se numeşte grup de
unde sau pachet de unde , iar viteza cu care se propagă grupul de unde
se numeşte viteza de grup,. care se identifică cu viteza de deplasare a
maximului central. Se poate demonstra că viteza de grup are expresia:
dω d (uk ) du du
vg = = =u+k =u−λ . (2.63)
dk dk dk dλ
23

Se observă că viteza de propagare a undei (viteza de fază u)


depinde de modulul vectorului de undă, respectiv de lungimea de undă:
u = u(k) sau u = u(λ). Acesta este fenomenul de dispersie a undelor:
undele care au module ale vectorului de undă diferite, respectiv care au
lungimi de undă diferite se propagă cu viteze diferite. Cu alte cuvinte,
derivata vitezei de fază u în raport cu lungimea de undă λ este diferită
de zero. Dacă undele mai lungi se propagă mai repede decât undele
mai scurte, atunci dispersia se numeşte normală, iar dacă undele mai
lungi se propagă mai încet decât undele mai scurte, atunci dispersia se
numeşte anomală.

2.7 Caracteristici energetice ale undei

Propagarea undelor elastice într-un mediu determină o mişcare


de oscilaţie a particulelor mediului, deci a fiecărui volum elementar
din mediul de propagare al undei, în jurul poziţiei sale de echilibru.
Deci, unda elastică posedă energie mecanică, sub formă de energie
cinetică şi energie potenţială elastică. Într-un interval de timp oarecare
∆t, fiecare volum elementar al mediului de propagare al undei elastice
suferă şi o deformaţie elastică şi, datorită propagării undei elastice, îşi
modifică energia cinetică cu valoarea ∆Wc , iar energia potenţială cu
valoarea ∆Wp . Într-un mediu conservativ, deci care nu are pierderi de
energie, energia mecanică totală primită de mediu este egală cu energia
mecanică totală a undei:
W = Wc + W p . (2.64)
Să considerăm că mediul de propagare al undei este format din
particule identice, fiecare de masă m1 şi are densitatea ρ. Pentru
Ecuaţia undei elastice are expresia:
⎛ x⎞
y = A sin ω ⎜ t − ⎟ . (2.65)
⎝ u⎠
Energia cinetică pe care o primeşte o particulă la care a ajuns
unda este:
2
1 ⎛ ∂y ⎞ 1 ⎛ x⎞
Wc ,1 = m1 ⎜ ⎟ = m1ω 2 A 2 cos 2 ω ⎜ t − ⎟ , (2.66)
2 ⎝ ∂t ⎠ 2 ⎝ u⎠
iar energia cinetică a tuturor particulelor din volumul ∆V , care conţine
∆n particule, cu masa totală ∆m este:
1 ⎛ x⎞
∆Wc = ρ ⋅ ∆Vω 2 A 2 cos 2 ω ⎜ t − ⎟ . (2.67)
2 ⎝ u⎠
Pe de altă parte, să considerăm că o forţă elastică Fe acţionează
asupra unui mediu oarecare (de exemplu, asupra unei bare elastice de
lungime iniţială l0 , secţiune ∆S şi modul de elasticitate E) şi produce
o deformaţie absolută (alungire sau comprimare) x. Conform legii lui
Hooke, forţa elastică este proporţională cu deformaţia relativă ε sau cu
deformaţia absolută (elongaţia) x:
∆S
Fe = − E∆Sε = − E x ≡ −kx , (2.68)
l0
24

unde k este constanta elastică a materialului. Pentru a realiza o


deformaţie absolută ∆l, trebuie efectuat lucrul mecanic egal cu:
∆l ∆l 2
∆S E ⎛ ∆l ⎞ E
L = ∫ Fel ⋅ dx = − E ∫ x ⋅ dx = − ⎜⎜ ⎟⎟ (l 0 ∆S ) = − ε 2 ∆V (2.69)
0
l0 0 2 ⎝ l0 ⎠ 2
Utilizând teorema de variaţie a energiei potenţiale, energia
potenţială elastică înmagazinată de mediu cu ocazia efectuării lucrului
mecanic al forţei elastice este:
E 1
∆W p = − L = ε 2 ∆V = ρu 2 ε 2 ∆V , (2.70)
2 2
unde am ţinut cont de legătura dintre expresia vitezei de propagare a
undei şi modulul de elasticitate al lui Young.
În cazul propagării unei unde elastice, deformaţiei absolute ∆l
îi corespunde variaţia absolută a elongaţiei ∆y , iar deformaţiei relative
ε – derivata în raport cu x a elongaţiei, adică:
∆l ∂y ω ⎛ x⎞
ε= = = − A cos ω ⎜ t − ⎟ . (2.71)
l 0 ∂x u ⎝ u⎠
Astfel, energia potenţială elastică a elementului de volum ∆V al
mediului de propagare al undei este:
1 ⎛ x⎞
∆W p = ρ∆Vω 2 A 2 cos 2 ω ⎜ t − ⎟ . (2.72)
2 ⎝ u⎠
Densităţile de energie ale undei (densitatea de energie totală,
densitatea de energie cinetică şi densitatea de energie potenţială
elastică) în mediul de propagare sunt definite astfel:
dW ∆W ⎛ x⎞
w= = lim = wc + w p = ρω 2 A 2 cos 2 ω ⎜ t − ⎟ . (2.73)
dV ∆V → 0 ∆V ⎝ u⎠
Ambele densitatăţi de energie fiind dependente de timp, este
util a se calcula valoarea medie a densităţii totale de energie în
decursul unei perioade:
T
1 1
w = ∫ w(t )dt = ρω 2 A 2 = const . (2.74)
T 0 2
Deci, densitatea de energie medie transportată de unda elastică
este proporţională cu densitatea mediului de propagare, cu pătratul
pulsaţiei undei şi cu pătratul amplitudinii undei. Acest rezultat va fi
utilizat de multe ori în cele ce urmează.
În concluzie, unda elastică transportă energie, iar această
energie este transmisă de la sursa undei către toate punctele mediului
în care se propagă unda.
Energia undei se caracterizează şi cu ajutorul altor mărimi,
dintre care amintim:
Fluxul de energie este mărimea fizică ce reprezintă cantitatea
de energie transmisă de undă printr-o suprafaţă oarecare, în unitatea de
timp:
dW
Φ= , [Φ ]SI = 1 J = 1W . (2.75)
dt s
25

Intensitatea energetică a undei reprezintă fluxul de energie


transportat de undă prin unitatea de suprafaţă, perpendicular pe această
suprafaţă:
r dΦ r
d ⎛ dW ⎞ d 2W dr r W
I = r = r⎜ ⎟= 2
= w ⋅ u , [I ]SI = 1 2 , (2.76)
dS dS ⎝ dt ⎠ dV dt m
unde la numitor apare elementul de volum infinitezimal de ordinul 2,
r r
adică dV 2 = dS ⋅ dr , definit ca produsul scalar a unei suprafeţe
infinitezimale orientate (o suprafaţă căreia i se ataşează versorul
normalei exterioare) şi a unei deplasări infinitezimale. Intensitatea
energetică a undei se mai numeşte şi vectorul lui Poynting şi el arată că
unda transportă energie în direcţia şi sensul propagării sale, adică în
direcţia şi sensul vitezei de fază.
Dacă unda se propagă printr-un mediu absorbant, atunci are
loc absorbţia treptată a energiei undei de către particulele mediului, iar
amplitudinea undei scade după o lege exponenţială:
r
A(r ) = A0 e −γ n⋅r ,
rr
(2.77)
unde A0 este amplitudinea undei la distanţa r = 0, γ este coeficientul de
r
atenuare, iar n este versorul vectorului de undă. Ecuaţia undei se scrie
în acest caz astfel:
( )
rr r r
y = A0 e − γn⋅r sin ω t − k ⋅ r . (2.78)
Cum intensitatea undei este proporţională cu amplitudinea, în
cazul unui mediu absorbant obţinem legea de absorbţie a lui Beer:
I (d ) = I 0 e −κ d , (2.79)
r r
care permite aflarea expresiei intensităţii undei la distanţa d = n ⋅ r de
pătrundere în mediul absorbant, iar κ = 2γ este coeficientul de
absorbţie al mediului.

2.8 Elemente de acustică

Undele elastice cu frecvenţe cuprinse între limitele 16 Hz şi 20


kHz, produc o senzaţie auditivă şi se numesc unde sonore sau sunete.
Acustica se ocupă cu studiul producerii, propagării şi
recepţionării undelor acustice şi cu studiul efectelor produse în urma
interacţiunilor acestora cu mediul prin care se propagă.
În funcţie de senzaţia auditivă produsă, sunetele se deosebesc
după înălţime, timbru şi intensitate (tăria).
Înălţimea este calitatea sunetelor de a fi mai "înalte" (mai
"ascuţite") sau mai "joase" (mai "grave"), după cum frecvenţa lor ν
este mai înaltă sau mai joasă.
Timbrul este proprietatea sunetelor prin care pot fi deosebite
două sunete de aceeaşi intensitate şi înălţime, dar produse de surse
sonore diferite. Se datorează faptului că majoritatea sunetelor
reprezintă superpoziţii oscilaţii armonice cu amplitudini diferite şi cu
frecvenţe care sunt multiplii întregi ai unei frecvenţe minime, cu
intensitatea cea mai mare, numită frecvenţă fundamentală ν1 ( pulsaţia
ω1) sau sunet fundamental. Frecvenţele care sunt multiplii frecvenţei
fundamentale se numesc armonice. Sunetul compus are ecuaţia:
26


y = ∑ An sin (nω1 ⋅ t + ϕ n ) . (2.80)
n =1
Timbrul sunetelor se datorează prezenţei sau absenţei anumitor
armonice din spectrul sunetelor provenind de la surse sonore diferite.
Intensitatea sau tăria este legată de faptul că urechea poate
percepe un sunet de o anumită frecvenţă numai dacă acesta are o
intensitate cuprinsă între o valoare minimă, numită prag de audibilitate
(P.A.) şi o intensitate maximă, numită pragul senzaţiei dureroase
(P.S.D.) (fig. 2.5). În afara acestor limite, care depind de frecvenţă,
sunetul nu poate fi perceput ca atare, deoarece este fie prea slab, fie
pentru prea puternic, producând senzaţii de durere.

Urechea omenească are cea mai mare sensibilitate acustică în


domeniul de frecvenţe între 1000 Hz şi 4000 Hz, domeniu în care
intensitatea sonoră (energetică) are valoarea Is0 = 10-12 W / m2 . De
aceea, frecvenţa ν0 = 103 Hz a fost luată drept frecvenţă standard.
Intensitatea maximă corespunzătoare pragului auditiv superior este
Is,max = 102 W / m2 . Deci intervalul de intensităţi sonore este foarte
larg, adică 14 ordine de mărime. De aceea, s-a întrodus o mărime nouă
numită nivel de intensitate sonoră, ca fiind de 10 ori logaritmul
zecimal al raportului dintre intensitatea sonoră a sunetului respectiv de
frecvenţă oarecare ν şi intensitatea sonoră a sunetului de frecvenţă
standard ν0 :
I
N s = 10 lg s , cu unitatea: [N s ]SI = 1dB . (2.81)
I s0
Unitatea de măsură în SI a nivelului de intensitate sonoră se
numeşte decibel şi are simbolul dB:
I I
N s = 1dB ; 1 = 10 lg s ; s = 10 0,1 = 1,26 (2.82)
I s0 I s0
Prin urmare, 1 dB reprezintă nivelul intensităţii sonore a unui
sunet de o frecvenţă oarecare a cărui intensitate sonoră este de 1,26 ori
mai mare decât intensitatea sonoră de pe pragul de audibilitate
corespunzătoare sunetului standard de referinţă, de frecvenţă 1000 Hz.

Fig. 2.5
27

Intervalul nivelului sonor al sunetelor percepute de urechea


umană se întinde în intervalul de la 0 la 140 dB.
Tăria unui sunet recepţionat este o mărime subiectivă, care
depinde de receptorul auditiv şi nu permite o măsurare cantitativă
precisă. Totuşi, experimental s-a constatat că există o legătură între
intensitatea sonoră şi senzaţia produsă asupra urechii. Urechea
percepe două sunete care au aceeaşi intensitatea sonoră Is , dar
frecvenţe ν diferite, ca două sunete de tărie sau senzaţie S diferită.
Definirea acestei noi mărimi se bazează pe legea Weber-
Fechner, stabilită experimental, fiind o lege psiho-fizică. Această lege
stabileşte că creşterea minimă percepută a senzaţiei auditive ∆S
produse de un sunet este direct proporţională cu creşterea relativă a
intensităţii sonore a sunetului respectiv:
∆I dI
∆S = k s sau, infinitezimal : dS = k s . (2.83)
Is Is
Prin integrarea acestei relaţii, se obţine:
I
S 2 − S1 = k lg s 2 . (2.84)
I s1
Cu alte cuvinte, dacă intensitatea sonoră creşte de 100 de ori,
senzaţia auditivă (tăria sunetului) creşte abia cu 2 unităţi.
Datorită diferenţelor cu care sunt percepute diferite sunete de
către ureche, în sensul că asupra urechii ele produc senzaţii diferite, se
impune ordonarea sunetelor după senzaţia pe care acestea o produc.
Pentru aceasta, se impune introducerea unei mărimi noi, numită
intensitate auditivă Ia .
Prin definiţie, intensitatea auditivă Ia a unui sunet de frecvenţă
ν este egală cu intensitatea sonoră Is a sunetului standard de referinţă,
de frecvenţă ν0 = 1000 Hz (pentru care urechea are maximum de
sensibilitate), care produce aceeaşi senzaţie auditivă ca şi sunetul dat:
I a ;ν = I s ;ν 0 şi, evident: I a ;ν 0 = I s ;ν 0 . (2.85)
Se poate defini nivelul intensităţii auditive, ca fiind egal cu de
10 ori logaritmul raportului dintre intensitatea auditivă a sunetului de
studiat şi intensitatea auditivă a sunetului standard de referinţă:
I a;ν
N a = 10 lg , cu unitatea: [N a ]SI = 1 fon . (2.86)
I a;ν 0
În mod cu totul analog ca şi pentru un decibel , nivelul auditiv
de 1 fon reprezintă nivelul auditiv al unui sunet de o frecvenţă
oarecare a cărui intensitate auditivă este de 1,26 ori mai mare decât
intensitatea auditivă a sunetului standard de referinţă, care produce
aceeaşi senzaţie auditivă ca şi sunetul de studiat. Evident, că cele două
unităţi sunt egale 1 dB = 1 fon, însă măsoară mărimi fizice diferite.

2.9 Ultrasunetele şi aplicaţiile lor

Ultrasunetele sunt unde elastice a căror frecvenţă este mai mare


decât 20 kHz, limita aceasta, desigur, nu trebuie înţeleasă în mod strict,
frecvenţele maxime atinse în prezent fiind de ordinul a 2 · 109 Hz
28

(adică 2 GHz). Generarea ultrasunetelor se realizează prin două


metode electroacustice principale, bazate pe două fenomene: efectul
piezoelectric invers şi efectul magnetostrictiv.
Efectul piezoelectric direct constă în următoarele: dacă o
plăcuţă cristalină (cuarţ sau titanat de bariu), tăiată în mod convenabil,
de-a lungul anumitor axe, este supusă unei comprimări mecanice,
plăcuţa se polarizează, adică pe feţele ei apar sarcini de semn opus.
Efectul piezoelectric invers constă în aplicarea pe feţele
plăcuţei cristaline a unei tensiuni alternative, drept rezultat, plăcuţa va
suferi deformaţii mecanice (se va alungi sau comprima) în ritmul
frecvenţei tensiunii alternative. Aceste deformaţii mecanice se vor
transmite în mediul ambiant sub formă de unde ultrasonore.
Dacă plăcuţa are grosimea d, în ea se vor induce unde mecanice
staţionare, la capetele plăcuţei fiind situate nodurile undei. Pentru unda
cu frecvenţa fundamentală condiţia este ca grosimea plăcuţei să fie
egală cu o semilungime de undă. Ţinând cont de expresia vitezei
undelor în medii solide, frecvenţa ultrasunetului generat este:
λ 1v 1 E 1 E
d= = = , de unde: ν = . (2.87)
2 2 ν 2ν ρ 2d ρ
Efectul magnetostrictiv constă în proprietatea corpurilor
feromagnetice (de exemplu, o bară de nichel) de a se deforma mecanic
(comprima sau dilata) atunci când sunt supuse acţiunii unui câmp
magnetic alternativ. Deformaţiile mecanice ale barei magnetostrictive
se transmit în mediul ambiant sub formă de unde ultrasonore, frecvenţa
acestora calculându-se cu o formulă similară.
Aplicaţiile ultrasunetelor se bazează în principal pe trei
proprietăţi remarcabile ale acestora.
- Deoarece au frecvenţe foarte mari, undele ultrasonore
transportă energii considerabile.
- Având frecvenţe foarte mari şi, deci, lungimi de undă foarte
mici, fenomenul de difracţie este foarte puţin prezent pentru
obstacolele obişnuite şi, în consecinţă, undele ultrasonore pot fi emise
şi recepţionate pe direcţii riguros determinate.
- Frecvenţa lor fiind în afara domeniului de audibilitate, undele
ultrasonore nu se aud, deci funcţionarea aparatelor cu ultrasunete nu
este deranjantă.
Din punct de vedere al interacţiunii ultrasunetelor cu mediul
ambiant, aplicaţiile ultrasunetelor se împart în două categorii: aplicaţii
pasive, în care ultrasunetele nu modifică structura şi proprietăţile
mediului prin care se propagă, ci servesc numai la obţinerea de
informaţii referitoare la calitatea sau dimensiunile corpului examinat,
precum şi aplicaţii active, în care ultrasunetele, interacţionând cu
mediul de propagare, îi modifică acestuia atât structura, cât şi
proprietăţile.Aplicaţiile pasive cele mai importante ale ultrasunetelor
sunt următoarele: defectoscopia ultrasonoră, microscopia ultrasonoră,
hidrolocaţia ultrasonoră, comunicaţia între submarine, sonicitatea etc.
Aplicaţiile active cele mai importante ale ultrasunetelor sunt
următoarele: cavitaţia, prelucrarea materialelor solide (şlefuire, tăiere,
perforare), schimbarea structurii metalelor (prin micşorarea granulaţiei
29

acestora), obţinerea de aliaje a unor metale nemiscibile, lipirea şi


cositorirea ultrasonoră, distrugerea bacteriilor şi microorganismelor,
modificarea unor funcţii biologice etc

Intrebări pentru verificarea însuşirii cunoştinţelor şi


pentru evaluare:
1. Care sunt deosebirile dintre o oscilaţie şi o undă
elastică ?
2. Prin ce se caracterizează fiecare tip de oscilaţie
?
3. Care sunt mărimile fizice care caracterizează o
undă elastică şi ce unităţi de măsură au ele ?
4.Cum se pot caracteriza sunetele şi
care sunt mărimile fizice aferente?