Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
(Mesaj în două părţi predicat de Raul Enyedi la Conferinţa biblică anuală din
Bocşa, la 15.01.2009)
1. Introducere
Încercăm în timpul care ne stă înainte să analizăm unul din lucrurile adânci ale lui
Dumnezeu atât cât ne sunt ele dezvăluite în Scriptură. De la un capăt al Scripturii la altul
îl găsim pe om ca fiind liber să gândească, să simtă, să ia decizii. Îl găsim de asemenea
responsabil pentru toate acestea înaintea lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu Scripturile ni-l
revelează ca fiind Suveranul absolut al întregii creaţii, care controlează totul prin puterea
Sa şi care hotărăşte toate lucrurile dinainte. Ne putem întreba, Cum poate omul să fie
liber dacă Dumnezeu este suveran absolut? Sau, sub altă formă: În ce fel este omul
responsabil pentru ceea ce face dacă Dumnezeu hotărăşte dinainte toate lucrurile?
Punând întrebările de mai sus, trebuie întâi de toate să privim spre propria atitudine,
căci răspunsul pe care îl vom primi depinde de ea. Apostolul Pavel menţionează o
întrebare similară cu a noastră în Romani 9: dacă El împietreşte pe cine vrea şi are milă
de cine vrea, atunci de ce mai ne trage pe noi la socoteală, căci cine poate să se
împotrivească voii Lui? Răspunsul apostolului a fost: Dar mai degrabă cine eşti tu,
omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?
Dacă credem că Dumnezeu este nedrept, crud sau capricios, atunci atitudinea
noastră nu este potrivită, şi nu vom găsi răspunsurile pe care le căutăm. De aceea, să ne
cercetăm şi să ne asigurăm că pornim la acest drum cu o atitudine corectă, una de
umilinţă, de reverenţă şi de adorare a Dumnezeului suveran, sfânt, drept, bun, milos şi
iubitor.
2. Premise de start
Dacă găsim în Scriptură afirmaţii clare în privinţa subiectului nostru, trebuie să fim
gata să le credem, să le acceptăm ca adevărate, chiar dacă pe moment nu înţelegem, ba
mai mult, chiar dacă niciodată nu vom înţelege.
În continuare, fiindcă timpul este insuficient, trebuie să tratăm câteva adevăruri care
au legătură cu subiectul nostru, dar fiindcă timpul nu ne permite să le dezbatem, ne
mărginim la a le enunţa, şi nu le vom demonstra, ci vom oferi câteva versete doar la
fiecare.
Primul adevăr l-am enunţat deja, şi anume, că Scriptura este Cuvântul lui
Dumnezeu, autoritatea noastră finală în ceea ce credem şi facem. Dacă cineva nu crede
aceasta, este foarte probabil să respingă şi multe din afirmaţiile pe care le vom face (2
Tim. 3:16, 17; Col. 2:8).
3. Definirea termenilor
Următorul pas pe care îl facem este acela de a defini termenii pe care îi folosim,
pentru a ne asigura că avem cu toţii aceeaşi înţelegere a lor.
Prin responsabilitatea omului înţelegem că el este răspunzător înaintea lui
Dumnezeu pentru toate acţiunile lui.
Un agent moral liber este un agent care are puterea de a face ceea ce îi place, în
deplin acord cu tendinţele şi dispoziţiile dominante ale sufletului.
Liber înseamnă a fi independent, autonom, suveran. Un agent este cineva care
îndeplineşte un act sau are putere de acţiune.
Prin natura morală a omului înţelegem acele puteri ale sufletului care îl fac capabil
să facă fapte bune sau rele, iar acele puteri sunt intelectul, sentimentul, voinţa şi
conştiinţa.
Aşadar, omul este liber de orice constrângere exterioară să facă binele sau răul, fiind
doar limitat de facultăţile sufletului său. Fiind astfel liber, el este responsabil pentru ceea
ce face.
3
4. Relaţia libertate-responsabilitate
Umaniştii privesc omul ca fiind în mod absolut liber, independent de orice influenţă
din interiorul sau din afara lui, considerând că voinţa poate să aleagă contrar întregii
cunoştinţe şi tuturor înclinaţiilor şi sentimentelor şi înnăscute sau dobândite.
influenţează raţiunea, sentimentul şi voinţa. Omul păcătuieşte constant căci pornirile sale
sunt păcătoase, şi nu va putea face altceva decât să păcătuiască. Noi păcătuim fiindcă
suntem păcătoşi, nu suntem păcătoşi fiindcă păcătuim. Păcatele noastre sunt roadele,
natura noastră păcătoasă este rădăcina. Păcatele nu pătrund în inimă, ci ies din ea, cum
spunea Domnul în Matei 15.
Să încercăm acum să înţelegem corect libertatea. Omul este liber, dar liber în sensul
de a putea alege să facă ce îi place. Conform Scripturii, libertatea este eliberare de sub
domnia păcatului şi a lui Satan, este libertate de a face binele, de a-l sluji pe Dumnezeu
(Romani 6:6-14). Când ne eliberează, Dumnezeu nu ne lasă liberi în sensul de neutri, ci
ne mută în Împărăţia Fiului. Din servii păcatului, devenim servii lui Dumnezeu. Acesta
este conceptul de libertate în Scripturi! Iar libertatea absolută conform Scripturii nu este
neutralitate sau indiferenţă, ci este determinarea şi puterea de a face binele, fără nici o
piedică.
6
Să privim spre Dumnezeu. El este cea mai liberă fiinţă din tot Universul. Complet
independent, el nu depinde de nimeni pentru nimic. Cu toate acestea, El este legat de
propria-i natură sa facă binele şi nu răul, să fie întotdeauna drept. Putem spune că
Dumnezeu este rob? Nu, El este liber, dar este liber să facă binele. Este absolut liber, căci
nimic nu îl opreşte să facă binele.
Înainte de a sfârşi această primă parte, dorim să mai aducem o dovadă în sprijinul
definiţiei libertăţii pe care o găsim în Scripturi. Să ne gândim pentru câteva momente la
viitor, la acel viitor binecuvântat pe care Dumnezeu ni l-a promis şi spre care se îndreaptă
speranţele noastre. Pe pământul nou nu va mai fi nici suferinţă, nici durere, nici moarte,
căci acestea sunt consecinţe ale păcatului. Pe noul pământ nu va mai fi păcat. Noi înşine
vom fi transformaţi şi ne vom asemăna cu Domnul Isus. Acolo nu vom avea natură
păcătoasă, nu vom păcătui, ci Îl vom sluji pe Domnul în sfinţenie. Vom fi liberi de sub
sclavia păcatului, a naturii păcătoase. Vom fi liberi să facem binele. Nu vom fi neutri sau
indiferenţi faţă de bine şi rău, căci atunci cineva ar putea păcătui chiar şi pe noul pământ,
ci vom fi liberi de tot ce ne împiedică acum să fim sfinţi.
Am văzut că omul nu poate fi liber în sensul absolut. Realitatea contrazice o astfel
de pretenţie, şi la fel face Scriptura. Omul, este liber să aleagă ceea ce îi place, ceea ce
consideră a fi potrivit pentru ţelul pe care îl urmăreşte. Fiindcă nu este constrâns de o altă
persoană să ia deciziile respective, el este răspunzător pentru ele.
5. Relaţia libertate-abilitate
În cea de-a doua parte, trebuie să mai analizăm un aspect, la fel de important ca cel
al libertăţii. Se ridică acum mai multe întrebări: Dacă omul nu este liber decât în graniţele
impuse de natura lui, care păcătoasă fiind, îl plasează în împărăţia lui Satan, dacă omul nu
poate face în mod constant, absolut binele, lipsa abilităţii nu îl scuză oare înaintea lui
Dumnezeu? Sinceritatea nu e suficientă pentru a-l absolvi de vină? Nu este oare
responsabilitatea legată de abilitate? Este sau nu responsabilitatea abilitatea de a
răspunde, după cum afirmă umaniştii?
Poate un exemplu ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine problema. Să spunem că
cineva se îmbată, se aşează la volan şi ajunge să facă un accident. Omul acela se poate
scuza în faţa judecătorului, spunând că în condiţia lui nu putea face mai mult, că a
încercat, dar nu a putut respecta legea. Este aceasta o scuză în faţa judecătorului? Îl va
ierta judecătorul, spunând, ‚mă bucur că eşti sincer şi că şi-ai dat toate silinţele, te
achit…’ ? Nu, inabilitatea lui nu îl scuză înaintea legii. De ce? 1. Fiindcă legea a fost dată
pentru oameni sobri, şi nu pentru oameni turmentaţi şi 2. Pentru că el este de vină pentru
că s-a îmbătat.
Scriptura afirmă hotărât, spre surprinderea multora, că responsabilitatea nu este
legată de abilitate. Să ne gândim la Legea lui Dumnezeu dată prin Moise. Pavel spune
despre ea că este sfântă, dreaptă şi bună (Rom. 7:12). Cu toate acestea, nici un om nu a
putut să o ţină. Domnul le-a poruncit să fie sfinţi, căci El este sfânt, iar israeliţii au eşuat.
I-a absolvit Dumnezeu de vină fiindcă ei nu aveau puterea de a ţine Legea, căci inima lor
era rea? Nu, vedem că Dumnezeu i-a considerat responsabili şi i-a condamnat (Rom.
3:19).
7
Omul este, deci, vinovat pentru starea în care a ajuns, pentru incapacitatea sa de a
ţine întreaga lege a lui Dumnezeu. El alege binele doar atunci când acesta se potriveşte
scopurilor urmărite, căci şi faptele bune pe care le face poartă amprenta naturii sale
egoiste, păcătoase, aşa încât Pavel putea spune pe drept Romanilor că „nu este nici unul
care să facă binele”.
Deşi omul este vinovat pentru incapacitatea lui, căci orice om, prin stăruinţa în
păcat îşi degradează starea şi îşi slăbeşte puterile morale, aceasta nu este totul. Până aici,
şi filosoful şi psihologul sunt de acord cu marea parte a concluziilor noastre. Dar nu am
ajuns încă la rădăcina problemei. Omul se naşte oare bun şi este apoi corupt de societate
sau se naşte rău, cu înclinaţia spre păcat, pornind astfel din start cu un handicap moral?
Filosofii umanişti susţin prima variantă, aceea că omul se naşte bun, dar este corupt
de adulţi. După ei, dacă cineva ar fi complet izolat de societate şi învăţat doar binele, acea
persoană ar avea înclinaţia supremă spre bine.
Dar ce spune Scriptura?
6. Păcatul originar
care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără plată nu este
ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea,
apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-
un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu
vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar
darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin
greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc,
în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur,
care este Isus Hristos!) ...Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă,
care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi
oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui
singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei
mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.
Din păcate, timpul nu ne permite o analiză foarte detaliată, ci una sumară. Fiecare
dintre noi, însă, avem datoria să studiem în profunzime acest pasaj, căci aici este
dezvăluită piatra de temelie a mântuirii noastre şi a condamnării lumii.
În versetul 12, întâlnim cuvintele „după cum”. Acestea arată o comparaţie, care este
reluată în versetul 18, „după cum”, „tot aşa”. Comparaţia este între Adam şi Cristos, între
ce a făcut Adam şi ce a făcut Cristos. Ambii sunt numiţi „un singur om”, Adam în
versetul 12, iar Cristos în versetul 15. Aceasta ne arată că Dumnezeu a privit rasa umană
doar prin doi oameni, prin Adam şi prin Cristos. Ei stăteau înaintea lui Dumnezeu ca
reprezentanţi ai unor popoare, ai unor rase. Ceea ce au făcut ei i-a afectat pe toţi membrii
poporului lor.
Adam reprezenta întreaga umanitate. Haideţi să privim la text, să vedem ce a făcut
Adam în calitate de reprezentant al nostru. Printr-un singur om, (identificat în vs. 14 cu
Adam), a intrat păcatul (12); printr-un singur păcat cei mulţi au fost loviţi cu moartea
(15), judecata lui a adus condamnarea tuturor (16). Printr-o singură greşeală a unui singur
om a venit o condamnare şi o pedeapsă care a lovit pe toţi oamenii (18). Prin neascultarea
unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi (19).
Faptul că am moştenit de la Adam o natură păcătoasă este clar din acest pasaj. El a
transmis urmaşilor săi natura dobândită după cădere. Dumnezeu l-a făcut pe Adam după
chipul şi asemănarea Lui (Gen. 1:27, 28), dar „Adam a născut un fiu după chipul şi
asemănarea lui [însuşi]” (Gen. 5:3). Ce diferenţă mare! Dar din pasaj aflăm că nu am
moştenit doar natura păcătoasă, ci şi condamnarea. Nu suntem condamnaţi doar pentru că
avem o natură păcătoasă, ci pentru că am păcătuit (vs. 12). Şi nu am păcătuit la modul
individual pentru a fi condamnaţi, căci nu milioane de nelegiuiri au adus osânda, ci una
singură, „printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii” (18).
Acum trebuie să ne întrebăm, cum am păcătuit noi în Adam în aşa fel încât să fim
responsabili pentru acel păcat?
În primul rând, noi eram fizic, seminal, în Adam. El este părintele întregii rase.
Ceea ce a făcut el, am făcut şi noi. Actul lui Adam a fost cu adevărat actul fiecăruia dintre
noi. În Scriptură avem un exemplu în Evrei 7:9, 10. Levi a dat zeciuială lui Melhisedec
fiind în coapsele lui Avraam. Tot aşa, noi am fost în Adam, el fiind părintele nostru al
tuturor. Prin urmare, fiind seminal în Adam, am fost implicaţi în cădere şi „am păcătuit”
şi noi împreună cu Adam.
10
Să recapitulăm, deci. Păcatul lui Adam mi-a fost imputat mie, şi consecinţele lui le-
am moştenit, venind pe lume păcătos şi cu o înclinaţie spre păcat. Aceasta guvernează,
stăpâneşte sufletul nostru şi afectează modul în care gândim şi simţim. Alegerile pe care
voinţa noastră le face sunt prin urmare şi ele afectate de ea. Augustin spunea că „nu pot să
nu păcătuiesc”.
Într-un sens are dreptate, căci nici un om nu poate duce o viaţă imaculată, sfântă.
Dar asta nu înseamnă că omul nu poate opune rezistenţă păcatului, că nu se poate abţine
de la nici un păcat. El poate să îşi îmbunătăţească starea, caracterul în ce priveşte relaţia
lui cu sine însuşi şi cu ceilalţi oameni. Poate alege să facă binele. Pe măsură ce omul
alege să facă binele, îi creşte puterea de împotrivire faţă de rău. Pe măsură ce omul alege
să facă răul, puterea de a se opune răului îi slăbeşte. De aici vedem o aşa mare diferenţă
între oameni în ce priveşte moralitatea. Există oameni în lume foarte morali, ale căror
vieţi sunt un exemplu şi pentru credincioşi. Există însă alţii atât de depravaţi, încât
compania lor este evitată şi de oameni mai puţin morali. Este în puterea omului să facă
11
fapte bune, şi le face, dacă consideră că are ceva de câştigat. Dar omul nu îl poate iubi pe
Dumnezeu, nu îl poate sluji şi nu îi poate fi plăcut, căci firea lui are înclinaţia opusă, spre
ură, dispreţ, răzvrătire, iubire de sine.
Omul este condamnat ca responsabil pentru actele păcătoase pentru că le face
voluntar şi din plăcere. Este condamnat ca responsabil pentru natura păcătoasă şi pentru
păcatul originar în virtutea relaţiei sale cu Adam.
7. Limitele responsabilităţii
Nu putem trage o concluzie până nu vedem din Scripturi principiile după care omul
este responsabil înaintea lui Dumnezeu. Scriptura învaţă că toţi oamenii au păcătuit şi
sunt condamnaţi de Dumnezeu. Nimeni nu poate să fie achitat, să fie socotit neprihănit pe
baza faptelor lui. Dar în acelaşi timp, vedem că judecata lui Dumnezeu este conformă
dreptăţii, că oamenii vor fi judecaţi după faptele lor. Aceasta înseamnă că cineva care a
trăit o viaţă morală nu va primi aceeaşi condamnare ca Hitler, de exemplu.
Responsabilitatea, conform Scripturii, se raportează nu la voinţă, nici la abilitate,
aşa cum spun umaniştii, ci la intelect, la cunoaştere, la minte. Omul este responsabil doar
pentru ceea ce ştie sau are în putere să cunoască. Să vedem lucrul acesta din Scripturi:
Romani capitolul 1:18-25: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva
oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care
înăduşă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le
este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale
Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te
uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi;
fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au
mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au
fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit; şi au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o
icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De
aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi
necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au
slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.”
Versetul 20 din Romani 1 ne spune că „nu se pot dezvinovăţi”. De ce? Fiindcă erau
liberi în sensul arminian? Fiindcă aveau puterea de a face numai binele? Nu, ci fiindcă
aveau cunoştinţa adevărului. Mărturia dată de Domnul îi face responsabili (Fapte 14:15-
17).
Vedem, deci, următorul principiu după care oamenii sunt traşi la răspundere: Cine
are întreaga Biblie este responsabil să o creadă şi să o împlinească. Iudeii în Vechiul
Testament erau responsabili să creadă şi să împlinească Scripturile care le aveau. Păgânii
erau responsabili să îl recunoască pe Dumnezeu şi să se conformeze principiilor dreptăţii
pe care conştiinţa lor le recunoştea.
Să fie clar, un chinez de acum 2500 de ani nu va fi condamnat pentru că nu a ţinut
legea lui Moise; un incas sau un aztec din America înainte de 1493 nu va fi condamnat
pentru că nu a crezut în Isus. Ei vor fi condamnaţi pentru păcatele lor, căci toţi au păcătuit
împotriva conştiinţei şi luminii naturii.
8. Concluzie
Cei care cred doctrinele harului suveran, denumite în limbaj teologic calvinism,
afirmă că Dumnezeu este suveran peste întreaga creaţie, că El a plănuit şi a realizat
mântuirea în mod perfect, desăvârşit.
De asemenea, spun că omul este liber să facă ce îi place, dar că mai mult decât orice
pe lumea asta, îi place să păcătuiască. Dumnezeu l-a creat drept, dar el umblă cu multe
şiretenii. Dumnezeu i-a dat lumină pe cale, dar omul a iubit întunericul şi a respins
lumina. Tendinţa păcătoasă din om se datorează părintelui nostru Adam, care a căzut şi a
atras asupra lui şi asupra urmaşilor lui stăpânirea păcatului şi a morţii.
Dumnezeu este drept, şi judecata Sa este conformă cu adevărul. El va judeca şi va
răsplăti pe fiecare după faptele lui, fără a se avea în vedere faţa omului. El nu va
condamna pe nimeni pe nedrept, şi nu va absolvi nici un vinovat pe nedrept.
Dumnezeu a hotărât ca măsura responsabilităţii omului să fie fixată în funcţie de
cunoştinţa despre adevăr pe care acesta a primit-o, nu în funcţie de libertatea sau
abilitatea lui.
Când oamenii îşi văd incapacitatea de a ţine această lege a lui Dumnezeu, au două
atitudini: cei mai mulţi spun, „nu e drept să mă condamni, căci nu pot ţine legea. Eşti
nedrept dacă mă consideri vinovat. Dă-mi o lege care să reflecte puterea mea, nu sfinţenia
Ta”. Alţii, văzându-şi neputinţa, cad la picioarele lui Dumnezeu şi îi imploră mila, căci îşi
văd păcătoşenia şi condamnarea. Care este atitudinea noastră faţă de El?
Scripturile ne dau un răspuns la unele întrebări grele, atunci când mintea noastră nu
mai poate găsi nici unul. Avem datoria să le credem, chiar dacă pe moment nu le putem
înţelege. Privind la doctrina imputării păcatului, nu putem înţelege toate lucrurile legate
de ea, dar trebuie să ne încredem în Cel Sfânt şi drept care a ales această cale şi ne-a
descoperit-o. Să îi dăm dreptate lui Dumnezeu, chiar de nu înţelegem toate lucrurile şi să
stăruim să afirmăm ambele adevăruri ale Scripturii: Dumnezeu este suveran şi omul este
responsabil.