Istoriografie pozitivistă

În concepŃia filosofilor analitici, „pozitivul” este definit ca ansamblul „faptelor”

care cuprind în parte „întâmplări” şi „evenimente”, în parte ordonări structurate de
durată, adică „instituŃii” şi „stări”.
Cercetarea istorică pozitivistă este orientată şi se reglează în funcŃie de ceea ce
este „dat” respectiv faptul istoric „pur”. Cunoaşterea istorică este posibilă în măsură în
care este reflectare fidelă, purificată de orice factor subiectiv, a faptelor trecute.
Istoria nu este „ suma faptelor” sau „evenimentelor” unui timp care sunt ca atare
de descris sau explicat conform legilor de desfăşurare; ea este mai curând cunoştinŃa
despre eveniment şi cele petrecute ştiute astfel sau, <<să se arate cum s-au petrecut în
realitate>> (citat după http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/filosofie/macovei/).
Orientarea pozitivistă se întemeiază pe următoarele premize:
1. Se presupune mai întâi că nu există nici un fel de interdependenŃă între subiectul
cunoscător (istoricul) şi obiectul cunoaşterii.
2.Se presupune apoi o relaŃie cognitivă conform modelului mecanicist potrivit căruia
obiectul cunoaşterii acŃionează asupra aparatului perceptiv al subiectului, care este
considerat ca un element pasiv, contemplativ-receptiv. Produsul acestui proces -
cunoaştere, cunoştinŃa - trebuie să fie reflectarea obiectului cunoscut.
3. Se presupune, în final, ca istoricul, ca subiect cunoscător este capabil de
imparŃialitate nu numai în sens curent, adică capabil să depăşească emoŃii, fobii, sau
predilecŃii atunci când are de prezentat evenimente istorice, ci să dea la o parte şui să
depăşească orice condiŃionare socială din perceperea sa asupra acestor evenimente.
Teza-program a şcolii pozitiviste a fost formulată de istoricul german Leopold
von Ranke (1795-1886) în anii treizeci ai secolului trecut.
Epoca în care Ranke îşi formula programul de istoriografie pozitivista era
marcată de o revoltă generală împotriva filosofiei speculative. Din acest punct de vedere,
istoriografia pozitivistă a constituit un progres ştiinŃific considerabil şi a condus la o
veritabilă revoluŃie în acest domeniu al ştiinŃei, în ceea ce priveşte tehnicile de cercetare,
de adunare a datelor şi de utilizare a lor.
 Pozitivism social şi pozitivism evolutiv
Pozitivismul ca „filosofie analitica” a istoriei îşi are sorgintea în orientarea cu
acelaşi nume în cadrul filozofiei anglo-saxone.
Termenul de „pozitivism” a fost folosit pentru prima oara de Henri, contele de
Saint-Simon pentru a indica metoda ştiinŃifica şi legătura ei la filosofie. Adoptat în cele
din urmă de Auguste Comte, acesta devine un puternic curent filozofic ce a influenŃat
diferite domenii ale ştiinŃei, începând cu secolul al XVIII-lea.
Sursele filozofice principale ale pozitivismului sunt lucrările lui Francis Bacon,
ale empiriştilor englezi, dar şi cele ale filosofilor iluminişti; iar climatul cultural ce a
determinat apariŃia lui a fost revoluŃia industrială din secolul al XVIII-lea şi marele val
de optimism care a dat naştere primelor succese industriei tehnologice. Pozitivismul a
creat din acest climat un program filosofic, şi anume, un proiect universal pentru viaŃa
umană.
Se disting două forme principale ale pozitivismului, şi anume:
- pozitivismul social cu un caracter predominant practic
- pozitivismul evolutiv, cu un caracter teoretic.
Ambele forme urmăresc ideea de progres, unde pozitivismul social deduce
progresul considerând societatea şi istoria, iar pozitivismul evolutiv se bazează pe
domeniile ştiinŃelor exacte, fizica si biologia.
Comte şi John Stuart Mill sunt principalii reprezentanŃi ai pozitivismului social,
iar Herbert Spencer al pozitivismului evolutiv. Metafizica materialista şi cea idealista
sunt adesea asociate cu pozitivismul evolutiv.
Pozitivismul social a apărut mai întâi in FranŃa prin lucrările lui Saint- Simon şi
alŃi scriitori socialişti precum Charles Fourier, iar in Anglia prin lucrările utilitarilor
James Mill şi Jeremy Benham. Pozitivismul social a căutat să promoveze cu ajutorul
metodelor si rezultatelor ştiinŃifice o organizare socială mai exactă. Potrivit lui Saint-
Simon, oamenii trăiesc într-o epocă critică deoarece progresele ştiinŃifice, distrugând
doctrinele teologice şi metafizice, au eliminat organizarea socială a Evului Mediu. Se
cerea o nouă epocă, în care filozofia pozitiva sa fie bază pentru noi sisteme politice,
religioase şi etice. Cu ajutorul acesteia societatea îşi recâştiga unitatea şi organizarea

2
bazându-se pe o nouă putere spirituală – cea a oamenilor de ştiinŃă – şi o putere
temporală – cea a industriaşilor.
Pozitivismul evolutiv împărŃea credinŃa în progres a pozitivismului social intr-o
manieră diferită. Pozitivismul evolutiv nu se bazează pe societate sau istorie, dar pe
natură, domeniul fizicii şi a biologiei. Premergătoarele acestui curent au fost lucrările
geologului Charles Lyell şi doctrina evoluŃiei biologice. Lyell, în opera sa „Principiile
geologiei” (1833) a demonstrat că starea actuala a pământului nu este rezultatul seriilor
de cataclisme , cum argumenta Cuvier, ci mai degrabă a acŃiunii lente, imperceptibile
ale aceloraşi cauze care se petrec înaintea ochilor noştri. Teoria evoluŃinistă a triumfat în
1859 odată cu publicarea „Originea speciilor” a lui Darwin care a adus pentru prima
oara dovezi concrete despre evoluŃia biologică, formulând teoria într-o manieră
riguroasă.
Pozitivismul evolutiv a lăsat drept moştenire folosofiei contemporane ideea unei
evoluŃii progresive necesară, continuă şi universală.
Pozitivismul marchează abordările metodologice de mari dimensiuni utilizate în
evaluarea programelor de dezvoltare socio-economică.
Curentul pozitivist porneşte de la premisa că este posibilă obŃinerea cunoaşterii
obiective prin observaŃie. Astfel, diferite persoane, aplicând acelaşi tip de instrumente de
observare, ar trebui să obŃină rezultate identice, rezultate care, atunci când sunt analizate
folosindu-se aceleaşi tehnici obiective ar trebui să conducă la aceleaşi descoperiri, fără a
avea importanŃă persoana care a aplicat respectivele tehnici.
Curentul pozitivist avea ca obiectiv descoperirea principiilor şi a regulilor
(asemănătoare celor existente în ştiinŃele naturii). ExplicaŃia se bazează pe agregarea
elementelor individuale şi a comportamentelor şi interacŃiunilor dintre acestea. Aceasta
constituie de altfel şi baza reducŃionismului, unde întregul este înŃeles prin analizarea
părŃilor componente, cât şi a metodelor bazate pe chestionare şi a modelelor
econometrice utilizate în evaluare. În cel mai bun caz, aceste metode pot oferi dovezi
cuantifiabile privind relaŃiile dintre resursele alocate unor intervenŃii şi rezultatele
obŃinute în urma acestor intervenŃii. Limitările curentului pozitivist în contextul evaluării
dezvoltării socio-economice sunt evidenŃiate de dificultăŃile presupuse de modul de
cuantificare al multora dintre rezultatele care prezintă interes, de complexitatea

3
interacŃiunilor dintre intervenŃii şi alŃi factori, precum şi de absenŃa unor informaŃii
suficiente legate de măsurile care pot fi aplicate în mod eficient în anumite situaŃii.
Limitările unei forme “pure” de pozitivism sunt astăzi bine cunoscute. Între
acestea putem include: dificultăŃile presupuse de observarea “realităŃii”, întrucât tot ceea
ce poate fi observat este în general incomplet şi de aceea necesită o interpretare bazată
pe anumite contexte şi teorii; imposibilitatea de a evita efectele de “instrument”, întrucât
tot ceea ce poate fi observat este întotdeauna intermediat, simplificat sau chiar
distorsionat de instrumentele şi tehnicile utilizate în colectarea datelor; dificultatea
inerentă oricăror tipuri de comunităŃi umane de a găsi principii şi “legi” care să nu difere
în funcŃie de contextul local; probleme de complexitate, unde fenomenele înseşi suferă
modificări pe măsură ce interacŃionează – adesea în moduri imposibil de prevăzut; şi
totodată aprecierile subiective, curpinzând judecăŃi de valoare ale persoanelor care îşi
construiesc o realitate proprie – importante în special în numeroase contexte de
dezvoltare socială în cadrul cărora probleme precum excluziunea socială reprezintă nu
numai o problemă ce merită a fi analizată, dar şi o realitate incontestabilă.
Aceste limitări ale curentului pozitivist au condus la apariŃia a numeroase şcoli
post-pozitiviste. Cea mai radicală dintre aceste şcoli, care respinge aproape în totalitate
ideile pozitiviste este “constructivismul”, care neagă posibilitatea existenŃei unei
cunoaşteri obiective. Realismul, pe de altă parte, pune accent pe înŃelegerea diferitelor
contexte şi pe teoriile şi principiile care dau naştere la diferite explicaŃii şi interpretări.