Copiii căpitanului Grant

Partea întâi

Capitolul I

Rechinul-ciocan

PE DATA de 26 iulie 1864, briza puternică din nord-est împingea, cu iuţeală, pe valurile canalului de nord, un minunat iaht, pe catargul din faţă al căruia flutura în vânt steagul englez; mai sus, în vârful marelui catarg, un steguleţ albastru purta iniţialele E.G., înscrise cu litere de aur, iar deasupra lor, o coroană ducală. Acest iaht se numea Duncan, îi aparţinea lordului Glenarvan, unul dintre cei șaisprezece membri scoţieni ai Camerei Lorzilor și cel mai distins membru al „Royal Thames Yacht Club", club renumit în întreg Regatul Unit.

Lord Edward Glenarvan se afla el însuși la bordul iahtului, alături de tânăra sa soţie, lady Helena, și de unul dintre verii săi, maiorul MacNabbs.

Vasul, construit de curând, lansat la apă pentru încercări la câteva mile depărtare de golful Clyde, se apropia acum de portul Glasgow, iar insula Arran se zărea deja în depărtare, când, deodată, matelotul ce stătea de cart observă un pește enorm în urma iahtului. Căpitanul John Mangles îl anunţă numaidecât pe lordul Edward, care urcă pe dunetă împreună cu maiorul MacNabbs, cerându-i căpitanului mai multe informaţii despre animal.

– Sincer, milord, răspunse John Mangles, eu cred că este un rechin de mari dimensiuni.

– Un rechin atât de aproape de ţărm! exclamă Glenarvan.

– De ce vă miraţi, reluă căpitanul; acest pește aparţine unei specii de rechini care sălășluiește în toate mările și la toate latitudinile. Este vorba de vestitul „balance-fish"¹ și, dacă nu mă înșel, avem de-a face chiar cu unul dintre blestemaţii care poartă acest nume! Dacă sunteţi de acord, și dacă și lady Glenarvan dorește să participe la prinderea acestui pește, atunci am putea afla mai precis despre ce anume este vorba.

– Ce părere ai, MacNabbs? îl întrebă pe maior lord Glenarvan; ești de acord să ne aruncăm în această aventură?

– Consider că veţi avea cui toţii o mare satisfacţie, răspunse calm maiorul.

– Și, în plus, reluă John Mangles, e o ocazie nesperată să mai curăţăm mările de aceste fiinţe înspăimântătoare. Să profităm, așadar, de ocazie, și, o să vedeţi, cu îngăduinţa dumneavoastră, vom lua parte, în același timp, la un spectacol emoţionant și la o captură de zile mari.

– De acord, John, spuse lord Glenarvan.

După care trimise s-o cheme și pe lady Helena, care i se alătură lordului pe dunetă, extrem de ispitită de partida de pescuit la care avea să ia parte.

Marea era splendidă, ceea ce face că aventurierii noștri puteau urmări cu ușurinţă mișcările rechinului, care aci se scufunda, aci sălta deasupra valurilor, cu o vitalitate surprinzătoare. John Mangles dădu mai multe ordine. Mateloţii aruncară, atunci, peste bastingajul tribordului o coardă puternică, la capătul căreia legaseră un cârlig având ca momeală o bucată mare de slănină. Cu toate că se afla la o distanţă de cincizeci de yarzi, rechinul simţi nada ce se oferea lăcomiei sale și se apropie rapid de iaht. I se vedeau înotătoarele, cenușii la capete, negre la bază, bătând cu putere valurile, în timp ce apendicele dinspre coadă îi permitea să păstreze o linie a înaintării perfect dreaptă. Pe măsură ce înainta, ochii proeminenţi păreau înflăcăraţi de o dorinţă nestăpânită, iar fălcile, larg deschise, lăsau să se vadă, la fiecare răsucire a sa, patru rânduri de dinţi. Capul său era lat și dispus ca un dublu ciocan la capătul unui mâner. Într-adevăr, John Mangles nu se înșelase: era cât se poate de limpede – aveau în faţa ochilor cel mai înfricoșător exemplar din familia rechinilor cu spini, peștele-balanţă, cum îl numeau englezii, sau peștele-evreu, cum îi spuneau provensalii.

Pasagerii și marinarii de pe vasul Duncan urmăreau cu foarte mare încordare mișcările rechinului, care, foarte curând, se apropie și se răsuci pe spate, pentru a prinde mai bine momeala ce-i alunecă pe gâtlejul gros. Căzuse iute în capcană și acum lovea cu putere cablul, în timp ce, cu ajutorul unui palan, fixat la capătul unei vergi, mateloţii trăgeau la edec monstruosul animal.

Văzându-se smuls din lumea lui, rechinul se zbătu cu putere. Fuseseră, așadar, îndreptăţiţi să se teamă de violenţa sa. Îi prinseră însă coada cu ajutorul unui laţ, paralizându-i astfel mișcările. Câteva clipe mai târziu, rechinul era ridicat deasupra bastingajului și apoi aruncat pe puntea iahtului. Unul dintre marinari se apropie de el, nu fără a se asigura înainte, și, dintr-o lovitură puternică de topor, despică formidabila coadă a animalului.

Astfel, partida de pescuit luase sfârșit; monstrul nu mai inspira teamă, căci, în dorinţa lor de răzbunare, marinarii îi veniseră de hac. Cu toate acestea, curiozitatea lor nu era încă satisfăcută. Într-adevăr, la bordul fiecărei nave se obișnuiește investigarea, cu grijă, a stomacului oricărui rechin; cunoscând lăcomia vorace a acestei specii, mateloţii se așteptau, așadar, la ceva surprize, cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, așteptarea lor e îndreptăţită.

Lady Glenarvan nu dori să asiste la această respingătoare „explorare" și se întoarse în dunetă. Rechinul încă mai gâfâia; avea o lungime de zece picioare și cântărea mai bine de șase sute de livre. Dimensiunea și greutatea sa nu erau totuși ieșite din comun; dar, chiar dacă peștele-balanţă nu este clasat printre giganţii speciei, el se numără printre cei mai de temut rechini.

Captura fu despicată cu lovituri de secure și fără pic de ceremonie. Momeala alunecase ușor până în stomacul lihnit al rechinului, care, era limpede, postise timp îndelungat; dezamăgiţi, marinarii se pregăteau deja să arunce rămășiţele în mare, când, deodată, atenţia șefului echipajului fu atrasă de un obiect grosolan, bine înfipt între măruntaie.

– Eh! Doamne, da’ asta ce-o mai fi? exclamă el.

– Asta, răspunse unul dintre mateloţi, este o bucată de piatră, pe care animalul trebuie c-a înghiţit-o cu gând să-și potolească foamea.

– Aiurea! reluă altul, e o ghiulea pe care nelegiuitul o fi-nghiţit-o din greșeală și pe care nu a reușit să o digere încă.

– Ia mai tăceţi din gură, răspunse Tom Austin, secundul iahtului, nu vedeţi că acest animal a fost un beţivan înrăit, care, pe lângă vin, a mai băut, hapsân, și sticla, ca nu cumva să piardă vreo picătură?

– Cum! strigă lord Glenarvan, rechinul are-o sticlă în stomac?

– O sticlă adevărată, îi răspunse șeful echipajului. Doar că n-o s-o scoatem chiar din beci.

– Oricum, Tom, reluă lord Edward, scoate-o cu grijă; sticlele găsite în mare conţin, adesea, documente preţioase.

– Oare? spuse maiorul MacNabbs.

– Avem acum toate șansele să verificăm dacă am dreptate ori nu.

– Oh! nu te contrazic, răspunse maiorul, de ce nu, se prea poate să găsim acolo cine știe ce secret.

– Stai să vezi, numai puţin, spuse Glenarvan. Ei bine, Tom?

– Asta-i, răspunse secundul, arătându-le un lucru diform, pe care-l smulsese destul de greu din stomacul rechinului.

– Bun, spuse Glenarvan, acuma curăţaţi chestia asta mizerabilă și aduceţi-o pe dunetă.

Tom se supuse, iar acum sticla, găsită în circumstanţe atât de ciudate, se găsea pe masa în jurul căreia luară loc lord Glenarvan, maiorul MacNabbs, căpitanul John Mangles și, nu în cele din urmă, lady Helena, căci, după cum se spune, femeile sunt cât se poate de curioase din fire. Cu atât mai mult cu cât tot ce se întâmplă pe mare este spectaculos.

Pentru o clipă, se lăsă tăcerea. Fiecare examina atent epava aceea stranie. Să fi fost ascuns acolo oare secretul unui dezastru sau doar un mesaj oarecare, lăsat în voia valurilor de vreun navigator lipsit de ocupaţie?

Totuși, cum nu mai aveau răbdare să afle ce mister îi aștepta închis acolo, Glenarvan începu, fără întârziere, să analizeze sticla; își luă toate precauţiile necesare unei astfel de situaţii, asemeni unui detectiv care investighează detaliile unei chestiuni extrem de grave; și avea dreptate, căci cel mai mărunt indiciu poate, uneori, duce la o descoperire importantă.

Înainte de a cerceta interiorul sticlei, privirile curioșilor se opriră asupra exteriorului. Avea un gât lung, subţire și păstra încă un fir metalic mâncat de rugină de la dopul care-i astupase intrarea; pereţii, foarte groși, rezistenţi la o presiune de mai multe atmosfere, îi trădau originea franceză. Cu astfel de sticle podgorenii din zona Aï sau Epernay lovesc scaunele și sticla tot nu se sparge. Așa se face că reușise să înfrunte, fără urmări neplăcute, pericolele unei lungi peregrinări.

– O sticlă a casei Cliquot, spuse simplu maiorul.

Și, pentru că era un fin cunoscător, afirmaţia fu acceptată fără comentarii.

– Dragul meu maior, răspunse Helena, important nu e ce fel de sticlă este aceasta, ci de unde vine.

– Puţină răbdare, draga mea Helena, și vom afla, spuse lord Edward, deja putem spune cu certitudine că vine de departe. Priviţi piatra care o acoperă, aceste substanţe mineralizate, ca să spunem așa, sub efectul apei sărate a mării! E semn că sticla a parcurs un drum lung până să ajungă în stomacul acestui rechin.

– Nu pot să nu fiu de acord cu dumneata, răspunse maiorul, într-adevăr, recipientul acesta fragil a putut face o atât de lungă călătorie doar protejat de un astfel de înveliș de piatră.

– Bun, bun, dar de unde vine? întrebă lady Glenarvan.

– Răbdare, draga mea Helena, răbdare; cu sticlele e întoteauna nevoie de răbdare; și-ai să vezi că, în cele din urmă, doar dacă nu cumva mă înșel, această sticlă chiar ne va oferi toate răspunsurile.

Și, spunând acestea, Glenarvan începu să răzuiască piatra ce acoperea gâtul sticlei, făcând astfel să apară gura ei, extrem de deteriorată din cauza apei de mare.

– Neplăcută situaţie, spuse Glenarvan, dacă sticla ar conţine documente, acestea nu pot fi decât într-o stare foarte proastă.

– De ce ne temeam n-am scăpat, răspunse maiorul.

– Mai adaug doar, reluă Glenarvan, că, dacă rechinul n-ar fi înghiţit-o, pentru a ne-o aduce plocon la bordul vasului Duncan, sticla aceasta prost astupată s-ar fi putut foarte ușor duce la fund, cu conţinutul ei cu tot.

– Fără îndoială, răspunse John Mangles, și totuși, ar fi fost mult mai bine dacă o pescuiam noi din mare, stabilind astfel longitudinea și latitudinea locului unde am fi descoperit-o. Studiind, atunci, curenţii atmosferici și marini, am fi putut să refacem drumul parcurs; or, în această situaţie, având în vedere că rechinul merge în contra vântului și a mareelor, habar n-avem la ce să ne așteptăm.

– Vom vedea, răspunse Glenarvan.

Și destupă cu grijă sticla din care se răspândi în dunetă un pronunţat miros salin.

– Ei bine? întrebă lady Helena, mânată de nerăbdarea specific feminină.

– Mda! spuse Glenarvan, nu m-am înșelat! înăuntru sunt hârtii.

– Documente! documente! se entuziasmă lady Helena.

– Doar că, replică Glenarvan, se pare că sunt tare pătrunse de umezeală și-mi este imposibil să le scot, pentru că s-au lipit de pereţii sticlei.

– Păi atunci, s-o spargem, spuse MacNabbs.

– Aș prefera să o păstrez intactă, răspunse Glenarvan.

– Și eu la fel, răspunse maiorul, dar…

– Desigur, desigur, spuse lady Helena, dar, totuși, nu credeţi că documentul este mai preţios decât sticla și că merită să sacrificăm conţinătorul pentru a salva conţinutul?

– Să înlăturăm doar gâtul sticlei, spuse John Mangles, pentru a putea scoate documentul nevătămat.

– Chiar așa! Are dreptate, dragul meu Edward, se impacientă lady Glenarvan.

Cum ar fi fost și greu să procedeze altfel, lord Glenarvan se decise, în cele din urmă, cu toate riscurile de rigoare, să spargă gâtul preţioasei sticle. Pentru aceasta, fu nevoit să folosească ciocanul, căci învelișul pietrificat căpătase duritatea granitului. Rămășiţele sticlei căzură pe masă, lăsând la vedere mai multe bucăţi de hârtie lipite unele de altele. Glenarvan le scoase cu grijă, le separă și le întinse în faţa ochilor avizi ai maiorului și ai căpitanului, dar mai ales ai lui lady Helena, care, toţi, se strângeau, curioși, în jurul lui.

Capitolul II

Cele trei documente

ACESTE fragmente de hârtie, pe jumătate deteriorate de apa mării, cuprindeau doar câteva cuvinte, niște rămășiţe indescifrabile și aproape șterse. Timp de câteva minute, lord Glenarvan le examină cu atenţie pe toate părţile, le privi la lumina zilei; observă cele mai mici urme de litere cruţate de apa mării, apoi își îndreptă privirea spre prietenii săi, care așteptau cu nerăbdare un răspuns.

– Sticla conţine, după toate aparenţele, trei documente, spuse el, de fapt, trei exemplare ale aceluiași document, tradus în trei limbi diferite – engleză, franceză, germană. Cuvintele care s-au păstrat nu-mi lasă nicio urmă de îndoială în aceasta privinţă.

– Dar ai reușit măcar să deslușești sensul cuvintelor găsite? întrebă lady Glenarvan.

– Îmi este greu să mă pronunţ, draga mea Helena; șirul cuvintelor este incomplet.

– Nu cumva cele trei variante ale documentului se completează reciproc? spuse maiorul.

– Chiar așa, interveni și John Mangles; e imposibil ca apa să fi șters rândurile exact în același loc, pe toate cele trei foi, ceea ce face că, punându-le cap la cap, vom reuși, poate, să descifrăm un sens cât de cât inteligibil.

– Păi, atunci, să purcedem la treabă, spuse lord Glenarvan, dar să lucrăm ordonat. Să privim, mai întâi, documentul în limba engleză.

Documentul arăta următoarea dispunere de rânduri și cuvinte:

– N-am făcut mare scofală cu documentul în engleză, spuse maiorul dezamăgit.

– Oricum, oricare-ar fi mesajul, cel care l-a scris cunoștea foarte bine limba engleză.

– Nu există nicio îndoială, spuse lord Glenarvan; cuvintele sink, aland, that, and, lost sunt intacte; skipp vine de la cuvântul skipper, și este vorba despre un domn Gr…, probabil căpitanul unui vas naufragiat.

– Să mai adaugăm, spuse John Mangles, cuvintele monit și ssistance, a căror interpretare este evidentă.

– Ei, vedeţi! Tot am descoperit ceva, se bucură lady Helena.

– Din nefericire, răspunse maiorul, lipsesc încă rânduri întregi. Cum vom găsi noi numele navei pierdute, locul naufragiului?

– Las’ că ne descurcăm noi cumva, spuse lord Edward.

– N-am nici cea mai mică îndoială, replică maiorul, care împărtășea, echidistant, părerea fiecăruia, dar cum?

– Comparând documentele.

– Haideţi repede să le comparăm deci! se grăbi lady Helena.

A doua bucată de hârtie, încă și mai deteriorată decât prima, nu oferi privirii cercetătorilor decât niște cuvinte izolate și aranjate în felul următor:

– Asta e în nemţește, spuse John Mangles, imediat după ce privi documentul.

– Cunoști această limbă, John? întrebă Glenarvan.

– La perfecţie, milord.

– Ei bine, spune-ne atunci ce înseamnă aceste cuvinte.

Căpitanul cercetă documentul cu atenţie și spuse:

„În primul rând, putem afla data evenimentului; 7 Juni înseamnă 7 iunie, iar cifrele 62, oferite de documentul în engleză, ne ajută să identificăm data completă: 7 iunie 1862.

– Bravo! strigă lady Helena; continuă, John.

– Pe același rând, reluă tânărul căpitan, găsesc cuvântul Glas, care, alăturat cuvântului gow, din celălalt document, va forma, zic eu, numele Glasgow. Este vorba, evident, despre un vapor plecat din portul Glasgow.

– Până aici, sunt perfect de-acord, răspunse maiorul.

– Al doilea rând lipsește, din păcate, în întregime, reluă John Mangles. Dar, pe al treilea, citesc două cuvinte importante: zwei, care înseamnă doi, și atrosen sau, și mai clar, matrosen, care înseamnă mateloţi în limba germană.

– Așadar, spuse lady Helena, să înţeleg că ar fi vorba despre un căpitan și doi mateloţi.

– Foarte probabil, răspunse lord Glenarvan.

– Un lucru, doar, reluă căpitanul, cuvântul următor, graus, îmi dă bătăi de cap. Nu știu cum să-l traduc. Poate că al treilea document ne va oferi un indiciu în plus. Cât despre explicaţia ultimelor cuvinte, nimic mai simplu. Bringt ihnen înseamnă oferiţi-le și, dacă le alăturăm cuvântului din limba engleză, situat pe cel de-al șaptea rând al primului document, mă refer la cuvântul assistance, fraza oferiţi-le ajutor nu mai are nevoie de traducere.

– Aha! Asta era! ajutaţi-i! spuse Glenarvan, dar unde se află acești nefericiţi? Până acum, n-am găsit niciun indiciu în privinţa locului, iar desfășurarea evenimentelor ne este necunoscută.

– Să sperăm că documentul în limba franceză va fi mai explicit, spuse lady Helena.

– Bine, hai să vedem și documentul în limba franceză, încuviinţă Glenarvan, și cum toţi cunoaștem limba, căutarea noastră va fi mult mai ușoară. Priviţi al treilea document:

– O, da, sunt și cifre, se bucură lady Helena. Uitaţi-vă, domnilor, uitaţi-vă!…

– Să analizăm minuţios, spuse lord Glenarvan, să începem cu începutul. Lăsaţi-mă să deslușesc sensul acestor cuvinte împrăștiate și incomplete. Înţeleg, de la primele litere, că este vorba despre un vas cu trei catarge, al cărui nume, datorită documentelor în limba engleză și cea franceză, s-a păstrat în întregime: Britannia. Dintre celelalte două cuvinte, gonie și austral, doar ultimul are un sens pe care-l înţelegem toţi.

– Ceea ce este un detaliu preţios, răspunse John Mangles; naufragiul a avut loc în emisfera australă.

– Este totuși prea vag, spuse maiorul.

– Să continuăm, reluă Glenarvan. Aha! cuvântul abor ar putea fi începutul verbului aborder. Acești nefericiţi au acostat undeva. Dar unde? contin! Să fie pe un continent? cruel!…

– Nemilos! exclamă John Mangles, aceasta este și explicaţia cuvântului german graus… grausam… crunt!

– Să continuăm! să continuăm! spuse Glenarvan, al cărui interes era tot mai incitat, pe măsură ce sensul cuvintelor incomplete i se închega în faţa ochilor. Indi… să fie vorba de India, locul în care au naufragiat? Ce înseamnă cuvântul ongit? Ah! longitudine! și apare și latitudinea: treizeci și șapte de grade unsprezece minute. În sfârșit! avem o informaţie precisă.

– Da, și totuși, longitudinea lipsește, spuse MacNabbs.

– Doar n-oi fi vrând să avem chiar toate informaţiile pe tavă, dragul meu maior, răspunse Glenarvan, să ne bucurăm deocamdată că știm latitudinea exactă. Cu siguranţă, documentul în limba franceză este cel mai complet dintre toate trei. În mod clar, fiecare este traducerea literală a aceluiași mesaj, întrucât toate conţin un număr egal de rânduri. Trebuie să le unim, să le traducem într-o singură limbă și să le căutăm un sens posibil, logic și cât mai explicit.

– În care dintre cele trei limbi străine vom traduce textul?

– În franceză, răspunse Glenarvan, deoarece cele mai multe dintre cuvintele interesante au fost păstrate în această limbă.

– Aveţi dreptate, milord, spuse John Mangles, și, de altfel, această limbă ne este familiară tuturor.

– Așa rămâne deci. Voi reface documentul, voi pune cap la cap frânturile de cuvinte și propoziţii, respectând spaţiile libere care le separă, voi completa cuvintele al căror sens poate fi descifrat din context; apoi vom compara și vom trage concluziile.

Glenarvan puse mâna pe pană și, câteva clipe mai târziu, aduse în faţa prietenilor săi o hârtie pe care erau scrise următoarele rânduri:

În chiar acel moment, un matelot veni să-l anunţe pe căpitan că vasul Duncan intra în golful Clyde, iar el aștepta ordinele.

– Și-acum, ce intenţionaţi să faceţi, stimate domn? spuse John Mangles, adresându-i-se lordului Glenarvan.

– Ne îndreptăm spre Dumbarton cât mai repede, John; apoi, în răstimpul cât lady Helena se întoarce la Malcolm Castle, eu mă voi duce la Londra, să predau documentul Amiralităţii.

John Mangles dădu ordinele și un matelot merse să le transmită secundului.

– Acum însă, dragi prieteni, să ne continuăm cercetările. Suntem pe urmele unei mari catastrofe. Viaţa câtorva oameni depinde de perspicacitatea noastră. Haideţi să ne utilizăm toate abilităţile de care dispunem pentru a afla răspunsul enigmei.

– Suntem numai ochi și urechi, dragul meu Edward, răspunse lady Helena.

– Mai întâi, reluă Glenarvan, trebuie să luăm în considerare trei lucruri distincte în legătură cu documentul acesta: unu, informaţiile pe care le cunoaștem cu certitudine; doi, informaţiile pe care le putem presupune; trei, informaţiile necunoscute. Ce știm? Știm că pe data de 7 iunie 1862, un vas cu trei catarge, Britannia, plecat din Glasgow, a naufragiat; doi mateloţi și căpitanul au aruncat acest document în mare la 37 de grade și 11 minute latitudine, cerând ajutor.

– Exact, răspunse maiorul.

– Acum, să vedem ce putem presupune, reluă Glenarvan. Mai înainte de toate, faptul că naufragiul a avut loc în mările australe; vă atrag atenţia asupra cuvântului gonie, care ar putea indica numele unei ţări.

– Patagonia! exclamă lady Helena.

– Fără îndoială.

– Dar Patagonia este traversată de paralela de 37 de grade? întrebă maiorul.

– Lucru ușor de verificat, răspunse John Mangles, desfășurând pe masă o hartă a Americii de Sud. Da, Patagonia este situată aproape de paralela 37, trece prin mijlocul Araucaniei, prin pampas, o zonă din nordul teritoriului aparţinând Patagoniei, și dispare în Atlantic.

– Bine. Să mergem mai departe cu presupunerile noastre. Cei doi mateloţi și căpitanul acost… acostează unde? contin… continentul; înţelegeţi, un continent și nu o insulă. Ce s-a întâmplat cu ei? Avem două litere salvatoare pr…, care ne indică soarta lor. Nefericiţii au fost prinși sau luaţi prizonieri. De către cine? De cruzii indieni. Nu v-aţi lămurit încă? Nu înţelegeţi ce cuvinte lipsesc? Documentul nu capătă deja sens în faţa ochilor voștri? Nu vi se clarifică în minte mai multe lucruri legate de documentele acestea?

Cuvintele lui Glenarvan erau convingătoare. Privirea sa exprima o încredere totală, transmiţând auditoriului tot entuziasmul său. Ca și el, tovarășii săi exclamară: „Evident! Evident!"

După o clipă, lord Edward își reluă șirul gândurilor:

– Toate aceste ipoteze îmi par posibile; după părerea mea, catastrofa a avut loc pe coasta Patagoniei. Dar vom întreba la Glasgow care era destinaţia vasului Britannia, și-atunci vom afla dacă acesta ar fi putut ajunge atât de aproape de ţărm.

– Oh! nu este nevoie să mergem atât de departe să căutăm informaţii, răspunse John Mangles. Putem găsi în colecţia Mercantile and Shipping Gazette toate indicaţiile necesare anchetei noastre.

– Repede, să vedem! zise lady Glenarvan.

John Mangles luă un teanc de ziare din anul 1862 și începu să le frunzărească în grabă. După căutări nu prea lungi, el anunţă cu satisfacţie în glas:

– Pe 30 mai 1862. Peru! Callao! se îmbarcă cu o încărcătură cu destinaţia Glasgow, Britannia, căpitanul Grant.

– Grant! se miră lord Glenarvan, să fie oare acel cutezător scoţian care dorea să întemeieze o Nouă Scoţie în mările Pacificului?

– Da, răspunse John Mangles, chiar el, cel care, în anul 1861, s-a îmbarcat la Glasgow pe vasul Britannia și de la care nu am mai primit niciodată vești.

– Asta trebuie să fie! fără îndoială, așa e! spuse Glenarvan. Chiar despre el este vorba. Priviţi, Britannia a părăsit portul Callao pe 30 mai, iar pe 7 iunie, opt zile după plecare, a dispărut în zona coastei Patagoniei. Aici, printre aceste frânturi de cuvinte, avem ascunsă întreaga poveste. Supoziţiile noastre au fost corecte. Mai rămâne să aflăm longitudinea la care se afla vasul în momentul naufragiului.

– Nicio problemă, răspunse John Mangles, pentru că ţara ne este cunoscută, știm implicit și latitudinea și, astfel, putem localiza precis naufragiul.

– Înţeleg deci că avem toate indiciile? întrebă lady Glenarvan.

– Toate, draga mea Helena, cât despre spaţiile dintre cuvintele documentului care au fost șterse de apa mării, le voi completa, fără greutate, ca și cum ar fi dictate de Grant însuși.

De sub pana lordului Glenarvan ieșiră, neîntârziat, următoarele rânduri, scrise dintr-o suflare:

„Pe 7 iunie 1862, vasul cu trei catarge Britannia, din Glasgow, a naufragiat pe coastele Patagoniei, în emisfera australă. Îndreptându-se spre ţărm, doi mateloţi și căpitanul Grant au încercat să acosteze pe continent, unde au fost luaţi prizonieri de către cruzii indieni. Ei au aruncat acest document la… grade longitudine și 37 grade și 11 minute latitudine. Ajutaţi-i ori altfel sunt pierduţi".

– Bravo! Bravo! dragul meu Edward, spuse lady Helena, acești nefericiţi îţi vor fi recunoscători dacă ajung să-și revadă patria.

– Și o vor revedea, răspunse Glenarvan. Acest document este prea explicit, prea clar, prea detaliat pentru ca Anglia să ezite să ofere ajutor celor trei compatrioţi, naufragiaţi pe o coastă pustie. Ceea ce a făcut pentru Franklin, și pentru atâţia alţii, Anglia va face astăzi și pentru naufragiaţii vasului Britannia!

– Bieţii oameni, reluă lady Helena, cu siguranţă că fiecare dintre ei are o familie care-i plânge acasă. Poate că însuși Grant are o nevastă, copii…

– Ai dreptate, scumpa mea, și, uite, îmi iau angajamentul că vor afla că speranţa nu este încă pierdută pentru ei. Acum, prieteni, să urcăm pe punte, pentru că ne apropiem de port.

Într-adevăr, iahtul Duncan își înteţise ritmul; naviga de-a lungul malurilor insulei Bute, la tribord se zărea Rothesay, cu minunatul său orășel, întins în mijlocul văii bogate; apoi se avântă spre gura strâmtă a golfului, trecu prin faţa portului Greenok, și, pe la ora șase seara, ancoră la baza stâncii bazaltice de la Dumbarton, în vârful căreia se afla celebrul castel al eroului scoţian Wallace.

Acolo, un poștalion o aștepta pe lady Helena, însoţită de maiorul MacNabbs, spre a-i conduce la Malcolm Castle. După ce își sărută tânăra soţie, lord Glenarvan se urcă în expresul de Glasgow.

Înainte de a pleca însă, el încredinţă unui agent mai rapid o notă importantă, care trebuia telegrafiată către Times și Morning Chronicle:

„Pentru mai multe informaţii privind ieșirea vasului Britannia din portul Glasgow sau despre căpitanul Grant, adresaţi-vă lordului Glenarvan, Malcolm Castle, Luss, domeniul Dumbarton, Scoţia.

Capitolul III

Malcolm Castle

CASTELUL Malcolm, unul dintre cele mai poetice din Scoţia, este situat lângă satul Luss și domină vâlceaua pitorească din apropiere. Apele limpezi ale lacului Lomond scaldă zidurile de granit ale castelului. Încă din timpuri străvechi, el a aparţinut familiei Glenarvan, care păstra, în ţara lui Rob Roy și a lui Fergus MacGregor, tradiţia ospitalieră a eroilor lui Walter Scott. Când a avut loc revoluţia socială din Scoţia, mulţi dintre vasali au fost alungaţi, pentru că nu puteau plăti vechilor șefi de clan arenzile usturătoare. Unii au murit, atunci, de foame; alţii s-au făcut pescari sau au emigrat. Situaţia era, oricum, disperată. Dintre toţi, doar familia Glenarvan a reușit să-și păstreze domeniul, datorită fidelităţii faţă de arendași. N-a fost unul dintre ei care să-și fi părăsit atunci acoperișul sub care se născuse sau care să-și fi abandonat pământul strămoșesc; toţi au rămas în clanul bătrânilor nobili. Ceea ce face că, până și în vremurile acelea de uitare a rădăcinilor și de dezbinare a familiilor, castelul Malcolm, incluzând și echipajul vasului Duncan, număra doar scoţieni, toţi – membri ai famillior MacGregor, MacFarlane, MacNabbs, MacNaughtons, adică descendenţi ai conţilor de Stirling și Dumbarton: oameni curajoși, devotaţi trup și suflet stăpânului lor, unii dintre ei vorbind încă vechea gaelică, din ţinutul Caledoniei.

Lord Glenarvan era moștenitorul unei averi imense, care-i îngăduia să fie un om caritabil, bunătatea nefiindu-i întrecută decât de generozitate, prima fiind infinită, iar cealaltă fără margini. Stăpânul domeniului de la Luss, „moșierul de la Malcolm, era reprezentantul ţinutului său în Camera Lorzilor. Dar, din cauza ideilor sale iacobine, prea puţin dispus să fie pe placul Casei de Hanovra, el nu era agreat de oamenii de stat englezi, mai ales că ţinea la tradiţiile și strămoșii săi și opunea rezistenţă șiretlicurilor politice ale „celor din sud.

Lord Glenarvan nu era deloc un om cu vederi înguste; nu avea un spirit meschin, nici o inteligenţă mărginită, iar porţile comitatului său erau larg deschise progresului; în străfundurile sufletului său, el rămânea, cu toate acestea, un scoţian adevărat și, prin urmare, lupta pentru gloria Scoţiei în cursele organizate de Royal Thames Yacht Club.

Edward Glenarvan avea treizeci și doi de ani; era înalt de statură, cu trăsături aspre, atenuate de privirea mereu blândă, întreaga lui persoană părând desprinsă direct din poezia scoţiană. Firea sa curajoasă era bine cunoscută de toţi, întreprinzător și cavaler, părea un adevărat Fergus al secolului al XIX-lea, de o bunătate extremă, mai bun ca Sfântul Martin, căci și-ar fi dat cu dragă inimă și cămașa de pe el pentru binele săracilor.

Lord Glenarvan se căsătorise, în urmă cu doar trei luni, cu miss Helena Tuffnel, fiica marelui explorator William Tuffnel, una dintre numeroasele victime ale geografiei și descoperirilor geografice.

Miss Helena nu făcea parte dintr-o familie nobilă, dar era scoţiancă, o calitate foarte importantă în ochii lordului Glenarvan; de această fiinţă încântătoare, curajoasă, devotată se hotărâse seniorul din Luss să-și lege destinul. O întâlnise, singură și orfană, aproape lipsită de avere, în casa tatălui său, la Kilpatrick. Înţelegând că se afla în faţa unei femei curajoase, se hotărâse pe loc s-o ia de soţie. Miss Helena avea douăzeci și doi de ani; era o tânără blondă, cu ochi albaștri precum apa lacurilor scoţiene într-o dimineaţă de primăvară. Dragostea pentru soţul său era mai mare decât recunoștinţa pe care i-o purta. Îl iubea ca și cum ea ar fi fost bogata moștenitoare, iar el orfelinul abandonat. Cât despre servitori și fermieri, aceștia erau gata să-și dea și viaţa pentru cea pe care o numeau: „buna noastră stăpână din Luss".

Lord Glenarvan și lady Helena trăiau fericiţi la Malcolm Castle, în sânul naturii frumoase și sălbatice a Scoţiei, se plimbau pe aleile umbroase, printre castani și sicomori, și pe malurile lacului, unde încă mai răsunau imnurile războinice ale vremurilor străvechi, cutreierau văi neumblate, presărate cu ruine seculare, ce aminteau de istoria glorioasă a Scoţiei. Într-o zi, se rătăceau în pădurea de mesteceni și de zadă, ajungând până la câmpuri cu ierburi îngălbenite; în altă zi, urcau vârfurile abrupte de la Ben Lomond, străbătând în galop lunci părăsite, cercetând și analizând ţinutul poetic numit „Țara lui Rob Roy" și toate locurile devenite atât de cunoscute, datorită operei lui Walter Scott. La lăsarea serii, numai bine când farul MacFarlene se aprindea în depărtare, se plimbau prin vechea galerie circulară, care înconjura cu un șirag de creneluri Malcolm Castle. Acolo, gânditori, departe de restul lumii, așezaţi pe vreo piatră, sub lumina lunii, se adânceau în visarea specifică sufletelor îndrăgostite.

Astfel se scurseseră primele luni ale căsătoriei lor. Lord Glenarvan nu uita că soţia sa era fiica unui mare călător și bănuia că aceasta păstra încă în suflet toate aspiraţiile tatălui său. Or, pentru a împlini acest vis, el puse să fie construit vasul Duncan, care avea să-i ducă pe cei doi soţi către cele mai frumoase ţări posibile, de la Marea Mediterană și până la Insulele Arhipelagului, ceea ce avea s-o facă pe lady Helena cu adevărat fericită. Căci există oare plăcere mai mare decât să te plimbi, alături de dragostea vieţii tale, pe ţărmurile Greciei sau să privești răsăritul lunii în îndepărtatul Orient?

Întorcându-ne însă la povesea noastră, lord Glenarvan era, așadar, plecat la Londra, în încercarea de a-i salva pe nefericiţii naufragiaţi, în timp ce lady Helena, întoarsă la castel, era mai mult nerăbdătoare decât tristă de absenţa soţului său. Veștile circulau cu repeziciune, o depeșă îi anunţa întoarcerea, așa că, în chiar seara aceleiași zile, lord Glenarvan îi povestea, într-o scrisoare, toate impedimentele întâmpinate în acţiunea sa; în a treia zi, veștile erau deja foarte proaste, lord Glenarvan neascunzându-și nemulţumirea faţa de Amiralitate.

La o bucată de vreme însă, lady Helena începu să se neliniștească. Spre seară, pe când se afla singură în camera sa, intendentul castelului, Mr Halbert, o anunţă că o tânără, însoţită de un adolescent, dorea să-l vadă pe lord Glenarvan.

– Oameni din partea locului? întrebă lady Helena.

– Nu, doamnă. Nu-i cunosc. Tocmai au ajuns de la Balloch cu trenul, iar, de acolo până la Luss, zic că au mers pe jos.

– Spune-le să urce, Halbert, zise lady Glenarvan.

Intendentul ieși, pentru ca, după doar câteva minute, să intre însoţit de cei doi străini. Erau soră și frate și semănau unul cu altul ca două picături de apă. Fata avea șaisprezece ani. Avea un chip frumos, dar ostenit, ochii-i erau înecaţi în lacrimi, fizionomia resemnată, dar curajoasă, ţinuta sărăcăcioasă, dar curată; totul pleda în favoarea ei. Și ţinea de mână un băiat de doisprezece ani, cu un aer hotărât și protector. Așa și era! Că doar el îi purta surorii sale de grijă!

Fata se simţi stânjenită în faţa stăpânei castelului. Ceea ce face că lady Helena se grăbi să ia cuvântul.

– Doriţi să-mi vorbiţi? o încurajă ea pe fată din priviri.

– Nu, răspunse băiatul, cu un ton foarte hotărât. Nu dorim să vorbim cu dumneavoastră, ci cu lord Glenarvan.

– Iertaţi-l, doamnă, spuse fata, privindu-și fratele.

– Lord Glenarvan nu este aici, reluă lady Helena; dar eu sunt soţia sa și-mi puteţi împărtăși mie orice doriţi să-i spuneţi lui.

– Dumneavoastră sunteţi lady Glenarvan? întrebă tânăra.

– Da, domnișoară.

– Soţia celui care a publicat în Times un anunţ cu privire la naufragiul Britanniei?

– Da! exact! răspunse lady Helena cu amabilitate, și voi sunteţi…?

– Eu sunt miss Grant, milady, iar acesta este fratele meu.

– Miss Grant, miss Grant! strigă lady Helena, strângând-o în braţe pe tânără și sărutându-i obrajii băiatului.

– Milady, reluă tânăra, ce știţi despre naufragiul tatălui meu? Mai este în viaţă? Îl vom revedea vreodată? Vorbiţi, vă rog!

– Draga mea copilă, spuse lady Helena, nu vă pot minţi și nici nu vreau să vă dau false speranţe…

– Vorbiţi fără-nconjur, vă rog, numai vorbiţi! rezist oricărei dureri și pot înţelege totul.

– Draga mea copilă, răspunse lady Helena, speranţe sunt puţine, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate că, într-o bună zi, vă veţi revedea tatăl.

– Doamne Dumnezeule! Mare ești Tu! exclamă miss Grant, care nu-și mai putu stăpâni lacrimile, în timp ce Robert acoperea cu sărutări mâinile Helenei.

După ce se liniștiră, tânăra îi puse multe întrebări binefăcătoarei sale; iar lady Helena îi povesti întâmplările de pe Duncan: cum găsiră documentele, de unde aflară de soarta vasului Britannia naufragiat pe coasta Patagoniei, cum căpitanul și doi mateloţi, singurii supravieţuitori, ajunseseră la mal, cum trimiseseră un mesaj prin care cereau ajutor lumii întregi, scris în trei limbi și aruncat în apele oceanului, într-o sticlă.

În timp ce lady Helena povestea, Robert Grant asculta cu sufletul la gură, imaginându-și fiecare aventură în parte a tatălui său: îl vedea la bordul vasului Britannia, apoi înotând contra valurilor uriașe, agăţându-se de stâncile malului, târându-se pe plajă, pe ţărm, departe de valuri. De mai multe ori exclamă: „Oh! tată! bietul meu tată!".

Miss Grant ascultă, cu mâinile împreunate, nu pronunţă un singur cuvânt până la sfârșitul poveștii, după care spuse:

– Oh! milady! și documentul?

– Nu-l mai am, draga mea copilă, răspunse lady Helena.

– Cum nu-l mai aveţi?

– Nu; spre binele tatălui vostru, soţul meu a trebuit să-l ducă la Londra, dar deja îi cunoașteţi conţinutul, fiecare cuvânt în parte, căci am reușit să deslușim mesajul, deși părţi întregi au fost șterse de apa mării; din nefericire, nu cunoaștem longitudinea…

– O să ne lipsim de ea! exclamă băiatul.

– Așa este! răspunse lady Helena, văzându-l pe băiat atât de hotărât. Aveţi, așadar, acum tot atâtea detalii despre aceste documente ca și mine.

– Da, milady, răspunse tânăra, dar tare mi-aș fi dorit să văd scrisul tatei.

– Ei bine, mâine lord Glenarvan probabil se întoarce acasă. Am uitat să vă spun, soţul meu a dorit ca documentul să determine Amiralitatea să trimită un vas în căutarea echipajului naufragiat.

– Spuneţi drept, milady? se entuziasmă tânăra: aţi făcut dumneavoastră acest lucru pentru noi?

– Da, dragă miss, iar acum, dintr-o clipă într-alta, îmi aștept soţul să se-ntoarcă acasă.

– Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră, milady, și pe soţul dumneavoastră, răspunse fata cu recunoștinţă în glas.

– Copilă, răspunse lady Helena, noi nu merităm atâtea mulţumiri. Oricine ar fi fost în locul nostru ar fi acţionat astfel încât speranţele pe care vi le-aţi făcut să se înfăptuiască! Rămâneţi la castel până la întoarcerea soţului meu…

– Milady, nu doresc să abuzez de bunătatea pe care o arătaţi unor străini, răspunse tânăra.

– Străini! Scumpă copilă, dar tu și fratele tău nu sunteţi nicidecum niște străini în această casă, ba chiar ţin cu tot dinadinsul ca soţul meu să vă împărtășească chiar el toate detaliile legate de salvarea tatălui vostru.

Era imposibil să refuzi o ofertă făcută din toată inima, deci hotărârea rămase în picioare, tinerii aveau să aștepte la Malcolm Castle întoarcerea lordului Glenarvan.

Capitolul IV

O propunere din partea

doamnei Glenarvan

ÎN TIMPUL discuţiilor, lady Helena nu menţionă nimic despre piedicile întâmpinate de soţul său la Amiralitate; nu rosti niciun cuvânt despre posibila capturare a căpitanului Grant de către indieni. Aceste informaţii nu ar fi făcut decât să-i întristeze pe copii și să le spulbere orice speranţă. După ce răspunse la toate întrebările lui miss Grant, lady Helena încercă, la rândul ei, să afle câte ceva despre viaţa celor doi copii. Povestea lor era simplă și emoţionantă, făcând-o pe Helena să-i îndrăgească încă și mai mult.

Miss Mary și Robert Grant erau singurii copii ai căpitanului. Harry Grant își pierduse soţia la nașterea lui Robert, așa că, atât cât era plecat în lungile sale expediţii, copiii rămâneau în grija unei verișoare mai în vârstă. Căpitanul era un marinar îndrăzneţ, foarte priceput în ceea ce făcea, fiind, în același timp, un bun navigator și un bun negociator, calităţi atât de preţioase căpitanilor de vas din marina comercială. Locuiau în orașul Dundee, în comitatul scoţian Perth, unde se născuse și crescuse și căpitanul. Tatăl său, fost preot la Saint Katrine Church, îi oferise o educaţie completă, pregătindu-l pentru viitor. Călătoriile sale, la început în calitate de secund, apoi de căpitan de vas, îi aduseseră ceva câștiguri, astfel încât, la nașterea lui Robert, se bucura deja de o avere frumușică.

Atunci i-a venit o idee care avea să-l facă celebru în Scoţia. La fel ca și familia Glenarvan sau alte familii nobile din Lowlands, și el se despărţise, în sufletul lui, dacă nu chiar în fapt, de Anglia cotropitoare. Interesele ţării sale nu puteau fi aceleași cu ale Angliei și, pentru a-și ajuta patria să se dezvolte cu propriile ei forţe, a luat decizia să întemeieze o mare colonie scoţiană pe unul dintre continentele Oceaniei. Spera oare ca Indiile și Australia să-și câștige, într-un viitor foarte apropiat, independenţa, urmând exemplul Statelor Unite? Tot ce se poate. Și probabil că-și dezvăluise năzuinţele tainice, ceea ce explica de ce guvernul refuza să-l sprijine în proiectul său de colonizare, punându-i chiar piedici care, în orice altă ţară, ar fi doborât un om. Dar Harry nu se lăsa intimidat; el a făcut apel la patriotismul compatrioţilor săi, și-a pus la bătaie întreaga-i avere, a construit o corabie și, ajutat de un echipaj foarte priceput, a plecat să exploreze marile insule ale Pacificului, după ce-și încredinţase copiii bătrânei sale verișoare. Asta se întâmpla în anul 1861. Copiii au avut vești din partea tatălui lor timp de un an, după care, de la plecarea din Callao, prin luna iunie, nimeni, nici chiar Gazeta maritimă, nu a mai primit niciun semn despre soarta echipajul vasului Britannia. Tot în acea perioadă, s-a stins din viaţă și bătrâna verișoară, protectoarea lui Mary și a lui Robert, cei doi copii rămânând, astfel, singuri pe lume.

Mary Grant avea, la acea vreme, paisprezece ani; or, curajoasa fată nu a cedat în faţa situaţiei, dedicându-se îngrijirii fratelui său, a cărui educaţie nu trebuia neglijată. Cu ajutorul economiilor, al prudenţei și al agerimii, muncind zi și noapte, dedicându-se trup și suflet fratelui său, Mary a reușit să-i ofere o educaţie potrivită, ca o mamă grijulie. Cei doi copii trăiau la Dundee, acceptând cu nobleţe sărăcia care-i înconjura, dar combătând-o cu vitejie. Mary visa la un viitor împlinit pentru fratele ei. Cât despre ea, situaţia era clară: Britannia dispăruse pentru totdeauna, iar tatăl său era mort, doar vederea știrii din Times reușind s-o smulgă din deznădejdea care-i cuprinsese sufletul. A plecat atunci în grabă, cu speranţa că, poate, corpul căpitanului fusese găsit undeva, pe o insulă părăsită; orice veste era mai bună decât incertitudinea fără sfârșit și tortura permanentă a necunoscutului. I-a împărtășit fratelui său veștile bune și, chiar în aceeași zi, s-au urcat în trenul spre Perth, iar seara au ajuns la Malcolm Castle, locul în care Mary a început din nou să spere.

Așa povesti Mary Grant totul, cu simplitate, fără a se gândi la comportamentul eroic de care dăduse dovadă în toţi acești ani; or, în timp ce-i strângea la piept pe cei doi copii bătuţi de soartă, lady Glenarvan admira tocmai atitudinea ei. Robert era impresionat de povestea surorii sale, o privea cu ochii larg deschiși; înţelese tot ce făcuse ea pentru el, cât de mult trebuia să fi suferit și o cuprinse în braţele sale:

– Ah! mamă! Draga mea mamă! strigă el, cu emoţie în glas.

Între timp, seara cuprinse castelul și, observând oboseala celor doi copii, lady Helena nu dori să mai lungească vorba: Mary și Robert fură conduși în camerele lor, unde se puteau odihni visând la un viitor mai bun, în timp ce lady Helena, puternic emoţionată de cele petrecute, îi împărtăși povestea sa maiorului.

– Ce fată curajoasă, spuse acesta, după ce ascultase povestea.

– Fie ca cerul să-l ajute pe soţul meu în demersurile sale! răspunse lady Helena, căci situaţia celor doi copii ar fi, altfel, îngrozitoare.

– Va reuși, răspunse MacNabbs, nu se poate ca lorzii Amiralităţii să aibă inimile împietrite.

În ciuda vorbelor încurajatoare ale maiorului, lady Helena nu izbuti să se odihnească, fiind cuprinsă de tot felul de temeri.

A două zi, Mary Grant și fratele ei, treziţi în zorii zilei, se plimbau prin curtea castelului, când sunetul copitelor anunţară sosirea unei trăsuri – lord Glenarvan se întorcea la Malcolm Castle în mare grabă. Lady Helena, urmată de maior, se ivi în curte, alergând înspre soţul ei, care părea trist, dezamăgit și furios. Își luă soţia în braţe și tăcu.

– Ei bine, Edward? strigă lady Helena.

– Ei bine, draga mea Helena, răspunse lord Glenarvan, oamenii aceia sunt complet lipsiţi de suflet!

– Să nu-mi spui că au refuzat cererea ta?

– Ba da! au refuzat să-mi dea o corabie! Au spus că s-au cheltuit deja milioane pe căutarea inutilă a lui Franklin! Au spus că documentul este neinteligibil, obscur! Că acei nefericiţi sunt dispăruţi de doi ani și că, de-acum, căutarea lor ar fi inutilă; au susţinut chiar că, fiind prizonierii indienilor, aceștia trebuie să-i fi dus departe de ţărm, în inima ţinutului, și că nu putem scotoci toată Patagonia pentru doar trei oameni – mai ales trei scoţieni! –, că această căutare ar fi zadarnică și primejdioasă, că ar putea cauza mai multe victime care nu ar justifica salvarea a trei vieţi omenești. În fine, mi-au dat toate motivele celor care doresc să refuze. Desigur, în plus, n-au uitat de proiectele căpitanului, ceea ce face că, pentru ei, căpitanul Grant este iremediabil pierdut!

– Tata! Bietul meu tată! strigă Mary Grant, aruncându-se la picioarele lordului Glenarvan.

– Tatăl dumneavoastră! Cum?? Nu înţeleg, ce… spuse el, surprins să vadă reacţia fetei.

– Da, Edward, miss Mary și fratele său, răspunse lady Helena, sunt copiii căpitanului Grant, pe care Amiralitatea îi condamnă, după cum bine înţeleg, la o viaţă de orfani!

– Ah! miss, reluă lordul, ridicând-o pe fată, dacă aș fi fost înștiinţat de prezenţa dumneavoastră…

Și nu mai spuse nimic! O liniște stânjenitoare, întreruptă doar de lacrimi, umplu curtea. Nimeni nu mai îndrăznea să vorbească, nici lord Glenarvan, nici lady Helena, nici maiorul, nici servitorii din jurul stăpânilor. Dar, prin atitudinea lor, toţi acești scoţieni protestau împotriva deciziei guvernului englez. După câteva clipe de tăcere, maiorul îi adresă următoarele cuvinte lordului Glenarvan:

– Așadar, nu mai este nicio speranţă?

– Niciuna, s-a terminat.

– Ei bine, strigă Robert, eu voi pleca oricum în căutarea acestor oameni și rămâne de văzut…

Robert își continua ameninţările agitând pumnii în aer, dar sora sa îl opri.

– Nu, Robert, spuse ea, nu! Hai să le mulţumim acestor domni generoși pentru încercarea lor și să plecăm de-acum, rămânându-le mereu recunoscători.

– Mary! exclamă lady Helena.

– Miss, dar unde aveţi de gând să mergeţi? spuse lord Glenarvan.

– O să mergem în faţa reginei, răspunse tânăra fată, să vedem dacă ascultă rugile unor copii întru salvarea tatălui lor.

Lord Glenarvan dădu din cap, nu pentru că s-ar fi îndoit de bunătatea Majestăţii Sale, ci pentru că știa că Mary Grant n-ar fi putut niciodată ajunge să fie primită de regină. Plângerile ajungeau rareori la urechile acesteia, de parcă pe porţile palatului ar fi stat scris același lucru pe care îl înscriu englezii pe roata cârmei vaselor lor: Passengers are requested not to speak to the man at the wheel.²

Lady Helena deslușise sensul cuvintelor soţului său; știa că încercarea tinerei nu putea servi la nimic și că cei doi copii aveau să cadă încă și mai tare pradă disperării. Și-atunci avu o idee măreaţă și cât se poate de generoasă.

– Mary Grant, strigă ea, așteaptă și ascultă cu atenţie ce doresc să-ţi spun.

Strângând mâna fratelui său, Mary Grant se opri la auzul acestor vorbe.

Atunci, cu ochii înlăcrimaţi, cu glasul hotărât, dar emoţionat, lady Helena se îndreptă spre soţul ei.

– Edward, îi spuse, scriind această scrisoare și aruncând-o în mare, căpitanul Grant i-a încredinţat-o Domnului însuși. Domnul a făcut ca noi să fim cei care-au găsit-o! Or eu cred, fără urmă de îndoială, că Domnul a dorit să ne dea nouă misiunea salvării acestor nefericiţi.

– Ce vrei să spui, Helena? întrebă lord Glenarvan.

După câteva momente de tăcere, lady Helena își continuă gândurile:

– Vreau să spun că ne vom putea socoti fericiţi dacă ne vom începe căsnicia printr-o faptă bună. Tu ai plănuit o călătorie de plăcere pentru noi doi. Dar ce plăcere poate fi mai mare și mai utilă decât salvarea acestor nefericiţi, pe care până și propria lor ţară se pare că i-a părăsit?

– Helena! strigă lordul.

– Da, m-ai înţeles foarte bine, Edward! Duncan este un vas bun! Poate face faţă mărilor sudului. Poate face, dacă ne punem în minte, chiar și înconjurul lumii, și, la nevoie, o va și face! Hai, Edward! Hai să plecăm în căutarea căpitanului Grant.

Auzind aceste cuvinte îndrăzneţe, lordul întinse braţele către soţia sa; zâmbi, o strânse tare la piept, în timp ce Mary și Robert îi acopereau mâinile cu sărutări. Scena aceasta înduioșătoare ajunse până și la inimile servitorilor, care strigau, cu recunoștinţă în glas:

– Ura, trăiască doamna din Luss! Ura! De trei ori ura pentru lord și lady Glenarvan.

Capitolul V

Plecarea vasului Duncan

AM SPUS deja că lady Helena avea un suflet bun și generos. Dovada incontestabilă a acestui lucru era dorinţa ei fierbinte de a-i ajuta pe cei doi fraţi. Pe bună dreptate deci lordul era foarte mândru de soţia sa, capabilă să-l înţeleagă și să-l urmeze. Ideea de a pleca în căutarea căpitanului îl stăpânea încă de la Londra, dar nu-i dădea curs, căci nu îndura gândul de a fi departe de tânăra sa soţie. Toate ezitările însă dispărură la auzul vorbelor Helenei, urmate de strigătul de bucurie al servitorilor castelului, care salutară astfel decizia celor doi soţi de salvare nu doar a doi fraţi, ci a unor scoţieni de-ai lor. Lord Glenarvan se alătură uralelor servitorilor în cinstea castelanei din Luss.

După ce fu hotărâtă plecarea, nu mai era nicicum timp de pierdut. Chiar în aceeași zi, lord Glenarvan îi trimise lui John Mangles ordinul să aducă vasul Duncan în portul Glasgow și să pregătească totul pentru o călătorie dus-întors în mările sudului. Făcând propunerea, lady Helena nu exagerase nicidecum calităţile vasului; construit în condiţii bune, el era deosebit de solid și de iute, fiind în stare să facă faţă unei atât de lungi călătorii.

Era un model de iaht cu aburi dintre cele mai noi și mai bune, avea o capacitate de două sute zece tone și era mai mare chiar decât primele corăbii care ancoraseră în Lumea Nouă, acelea ale lui Columb,³ Vespucci, Pinzon sau Magellan. Vasul Duncan avea două catarge, un catarg arbore, cu o vergă mare, un gabier, un zburător și o rândunică. Un catarg mare purtând cruceta și o săgeată indicatoare a direcţiei vântului, în plus o velă trincă, un foc mare, un foc mic și velastraie. Velatura era suficientă, ceea ce face că vasul putea profita de vânt ca orice clipper⁴ , deși el se baza mai ales pe forţa mecanică. Motorul său, de o sută șaizeci de cai putere, construit după un nou sistem, avea aparate de supraîncălzire, care măreau tensiunea aburilor; supus la o înaltă presiune, acesta punea în mișcare o elice dublă; Duncan-ul putea, astfel, să depășească orice viteză atinsă până atunci. Într-adevăr, în timpul probelor din golful Clyde, vasul atinsese, conform indicatoarelor logului,⁵ până la 17 mile⁶ pe oră. Așa că, după cum se prezenta, Duncan putea să plece liniștit să facă, de ce nu, chiar și înconjurul lumii. John Mangles nu mai avu să se ocupe decât de amenajarea interioară a vasului.

Cea dintâi grijă a lui fu să mărească magazia de combustibil, ca să ia cât mai mult cu putinţă, căci nu e treabă ușoară să te aprovizionezi pe drum cu cărbuni. Aceeași precauţie fu luată și pentru provizii. Mai mult chiar, John Mangles fu atât de prevăzător, încât adună merinde pentru doi ani. Iar, cum banii nu-i lipseau, ba chiar îi mai rămăseseră destui, el mai cumpără și un tun mobil, pe care-l așeză la prora vasului: cine știe ce se putea întâmpla, deci întotdeauna e bine să poţi lansa o ghiulea de calibrul opt la o distanţă de patru mile.

E bine de spus că John Mangles era foarte priceput; deși era comandantul unui iaht, se număra printre cei mai buni căpitani din Glasgow; la cei treizeci de ani ai săi, avea trăsături aspre, dar care-i trădau curajul și bunătatea. Fusese crescut la castel de către familia Glenarvan, care făcuse din el un marinar desăvârșit. În călătoriile sale de lungă durată, dăduse dovadă de îndemânare, energie și sânge-rece. Acceptase, așadar, cu multă bucurie oferta lordului Glenarvan, pe care-l iubea ca pe un frate și faţă de care nutrea un devotament deosebit, de a fi comandantul vasului Duncan. Secundul, Tom Austin, era un marinar bătrân, demn de toată încrederea; la rândul lui, echipajul vasului era compus din douăzeci și cinci de oameni, toţi fii ai comitatului Dumbarton. Acești marinari pricepuţi, cărora nu le lipsea nici măcar tradiţionalul piper-bag,⁷ formau la bord o mare familie de oameni de ispravă. Lord Glenarvan avea deci un echipaj de oameni destoinici, pricepuţi în meseria lor, devotaţi, curajoși, iscusiţi atât la manevrarea armelor, cât și a vasului, în stare să-și urmeze stăpânul în cele mai îndrăzneţe aventuri. Când acest echipaj fu înștiinţat de plecare, emoţiile cauzate de o atare veste și uralele entuziaste deșteptară ecourile stâncilor din Dumbarton.

Pe lângă încărcarea și aprovizionarea vasului, John Mangles avu grijă să pregătească și apartamentele lordului Glenarvan și ale soţiei sale pentru o călătorie de lungă durată. Nu uită să pregătească nici cabinele copiilor căpitanului Grant, lady Helena neputându-i refuza fetei dorinţa de a-i însoţi. Cât despre Robert, pentru a fi sigur că avea să ia parte la această aventură, acesta se ascunse în cala vasului: ar fi trudit mai degrabă ca ucenic de marinar, precum făcuseră Nelson și Franklin, decât să nu se îmbarce pe Duncan. Cum să reziști unui asemenea copil! Nimeni nici măcar nu încercă să-i schimbe hotărârea. Mai mult, se văzură nevoiţi să-i refuze chiar și calitatea de pasager, în favoarea celei de mus, ucenic într-ale marinăriei, într-atât își dorea să fie și el cumva de folos. John Mangles primi sarcina de a-l învăţa tot ce știa.

– Bine, consimţi tânărul, dar cu condiţia să fiu tratat ca un marinar în toate privinţele și, mai ales atunci când greșesc, să fiu pedepsit cu biciul, ca toţi ceilalţi.

– Fii fără grijă, băiete, răspunse Glenarvan foarte serios, fără a adăuga că biciuitul era interzis și inutil la bordul vasului Duncan.

Pentru a completa rolurile tuturor de pe vas, trebuie să vorbim acum și despre maiorul MacNabbs. În vârstă de cincizeci de ani, cu chipul calm și armonios, era o fire desăvârșită, un caracter integru, modest, liniștit și blând, care dădea întotdeauna dreptate tuturor și evita conflictele. Mișcările sale erau aceleași și dacă urca spre camera sa, și dacă lua cu asalt o cetate. Nimic pe lume nu-l emoţiona, nimic nu-i cauza neplăceri, nici chiar ghiuleaua tunului și fără îndoială că avea să moară fără a cunoaște furia. Acest om deţinea, în cel mai înalt grad, nu doar curajul luptătorului pe câmpul de bătaie, acea vitejie datorată exclusiv energiei musculare, ci, mai mult, deţinea curajul moral, adică fermitatea caracterului. Unicul său defect era că aparţinea întru totul spiritului scoţian, era un caledonian din vârful capului și până la vârful picioarelor, un păstrător încăpăţânat al tradiţiilor ţării sale. Nu dorise nici în ruptul capului să servească Anglia, iar gradul de maior îl câștigase în Regimentul 42 din Highland Black Watch, în Garda Neagră, în rândurile căreia se înrolau doar nobilii scoţieni. Datorită relaţiei de rudenie cu familia Glenarvan, MacNabbs rămase la castelul Malcolm, titlul de maior conferindu-i un loc special în rândul echipajului de pe vasul Duncan.

Aceasta era deci personalul de pe iaht, menit să ducă la bun sfârșit una dintre cele mai surprinzătoare călătorii ale timpurilor moderne. Sosirea la Steamboat Quay, în Glasgow, atrase curiozitatea mulţimii: oamenii veneau zilnic să-l viziteze, devenise subiect de discuţie în întreg portul, spre disperarea căpitanilor celorlalte vase, printre care se număra și căpitanul Burton, comandandul vasului Scoţia, un magnific vas cu aburi, ancorat lângă Duncan și având ca destinaţie Calcutta. Datorită mărimii sale, Scoţia era îndreptăţit să considere Duncan-ul o bărcuţă, și, totuși, în tot acest timp, interesul crescând se concentra exclusiv asupra iahtului lordului Glenarvan. Pe măsură ce se apropia momentul plecării, John Mangles devenea tot mai îndemânatic și mai expeditiv. La o lună după probele din golful Clyde, vasul, ancorat, aprovizionat, aranjat, putea să-și înceapă călătoria. Plecarea fu stabilită pentru data de 25 august, pentru că, la începutul primăverii, doreau să ajungă deja în apele emisferei australe. Imediat ce-și anunţă călătoria, lord Glenarvan fu înștiinţat în legătură cu obstacolele și pericolele călătoriei, dar nu ţinu cont de nimic. De altfel, mulţi dintre cei care-l judecau îl admirau, de fapt, în secret. În cele din urmă, opinia publică se declară în favoarea lordului scoţian, pronunţându-se împotriva atitudinii comisarilor Amiralităţii, aceeași poziţie fiind adoptată și de ziare, dar nu și de „organele guvernamentale". Cu toate acestea, lord Glenarvan nu cedă nici în faţa laudelor, nici în faţa blamului, își făcea mai departe datoria și nu se sinchisea defel de ce anume spuneau unii și alţii.

Pe 24 august, Glenarvan, lady Helena, maiorul MacNabbs, Mary și Robert Grant, domnul Olbinett, bucătarul, și soţia sa, aflată în serviciul lui lady Glenarvan, plecară de la Malcolm Castle, după ce-și luară un călduros rămas-bun de la întreg personalul castelului. Câteva ore mai târziu, se instalau la bordul vasului. Locuitorii orașului Glasgow o primiră cu multă simpatie și admiraţie pe lady Helena, tânăra curajoasă, dispusă să renunţe la o viaţă liniștită și îndestulătoare, pentru a o salva pe aceea a unor naufragiaţi.

Apartamentele soţilor Glenarvan ocupau toată pupa dunetei; cuprindeau două dormitoare, un salon și două cabinete de toaletă; mai era și o sală comună, înconjurată de șase cabine, dintre care cinci erau ocupate de Mary și Robert Grant, de domnul și doamna Olbinett și de maiorul MacNabbs. Cât despre cabinele lui John Mangles și Tom Austin, ele se găseau mai în spate, deschizându-se înspre pupa dunetei. Echipajul era cazat între punţi, destul de confortabil, de vreme ce iahtul nu avea altă încărcătură decât cărbune, alimente și arme. John Mangles avusese deci destul loc pentru amenajarea interioară și profitase de acest avantaj cu foarte multă iscusinţă.

Vasul Duncan era plănuit să plece în noaptea dintre 24 și 25 august, în timpul refluxului de la trei dimineaţa. Dar, înainte de plecare, locuitorii orașului Glasgow avură parte de o ceremonie emoţionantă. În jur de ora opt, soţii Glenarvan și întreg echipajul, de la vlădică la opincă, părăsiră vasul, pentru a se îndrepta spre Saint Mungo, vechea catedrală a orașului. Rămasă neatinsă de nebunia Reformei și descrisă atât de frumos de Walter Scott, biserica îi primi pe toţi pasagerii și marinarii vasului Duncan, însoţiţi de o mulţime de alţi oameni, sub cupola ei, acolo unde părintele Morton ceru binecuvântarea cerească și încredinţă expediţia Domnului. Tăcerea fu întreruptă doar de glasul lui Mary Grant, care rosti o rugăciune pentru binefăcătorii săi, după care mulţimea, emoţionată, se retrase în liniște. La ora unsprezece, toţi membrii echipajului erau deja la locurile lor, John Mangles și marinarii ocupându-se de ultimele pregătiri.

La miezul nopţii, căpitanul dădu ordin să se ridice presiunea la cazane și, deîndată, valuri de fum negru se revărsară în ceaţa nopţii. Pânzele fură strânse cu mare grijă și învelite, ca nu cumva să fie murdărite de fumul negru, căci vântul sufla dinspre sud-est și nu putea fi prielnic călătoriei.

La ora două, vasul Duncan începu să freamăte sub trepidaţia cazanelor; manometrul arăta o presiune de patru atmosfere, aburi supraîncălziţi șuierau prin supape; fluxul era staţionar; printre balizele cu felinare de ancoră ce pâlpâiau stingându-se în faţa răsăritului, zorii lăsau deja să se întrevadă strâmtorile portului Clyde. Mai rămânea de dat doar semnalul de plecare. John Mangles îl înștiinţă pe lord Glenarvan, care urcă neîntârziat pe punte. În curând refluxul se făcu resimţit. Se auziră, atunci, puternice șuierături de sirenă, ancora fu ridicată, corabia se desprinse de celelalte surate ale ei rămase la chei, bătaia elicei îndreptând iahtul către canalul râului Clyde. John era singurul pilot, dar cunoștea foarte bine strâmtorile și nimeni altul n-ar fi manevrat vasul mai bine ca el. Iahtul înainta lin la semnele lui: cu mâna dreaptă comanda motoarele, cu stânga cârma; totul se făcea în liniște și cu precizie. În curând, peisajul se schimbă: în locul uzinelor răsăreau pe ţărmuri vile, iar zgomotul orașului se pierdea în depărtare.

O oră mai târziu, vasul Duncan trecea pe lângă stâncile din Dumbarton; după alte două ore, era în golful Clyde; la ora șase dimineaţa, în sfârșit, trecea pe la capul Cantry, ieșea din Canalul Nordului și înainta în plin ocean.