De la Pământ la Lună

I

CLUBUL GUN

În timpul războiului de secesiune din Statele Unite, un club nou, foarte influent s-a înfiinţat în oraşul Baltimore, în miezul statului Maryland. Ne putem da seama cu câtă pasiune se dezvoltă instinctul militar la acest popor de amatori, comercianţi şi mecanici. Simplii negustori îşi lăsară deoparte tejghelele şi deveniră dintr-o dată căpitani, colonei, generali, fără a mai urma Şcoala Militară din West- Point; curând, îi egalară în arta războiului pe colegii lor de pe bătrânul continent şi asemenea lor, fură victorioşi în pofida risipei de gloanţe, bani şi oameni.

Totuşi, americanii, spre deosebire de europeni, excelau în ştiinţa balistică. Nu era vorba despre gradul de perfecţiune al armelor, ci despre dimensiunile lor nebănuite şi despre distanţele de bătaie ale acestora, nemaiîntâlnite până atunci. Legat de tragerile razante, plonjante sau cu bătaie lungă, oblice, de anfiladă sau din spate, englezii, francezii, prusacii, nu mai aveau nimic de descoperit; însă tunurile lor, obuzierele, aruncătoarele de mine se transformau în simple pistoale de buzunar în faţa instrumentelor de război ale artileriei americane.

Toate acestea nu trebuie să surprindă pe nimeni. Yankeii, aceşti primi mecanici ai lumii, sunt ingineri aşa cum italienii sunt muzicieni şi nemţii, metafizicieni - din naştere. Aşadar, nimic nu putea fi mai firesc decât să-i vezi contribuind cu îndrăzneaţa lor ingeniozitate în domeniul ştiinţei balistice. De aici aceste tunuri gigantice, mai puţin utile decât o maşină de cusut, dar atât de surprinzătoare şi demne de admirat. Cunoaştem în această privinţă minunile lui Parrott, Dahlgreen, Rodman. Amstrong, Palliser, Treuille de Beauleiu nu puteau decât să se închine în faţa rivalilor săi de peste mare.

Prin urmare, în timpul acestei teribile lupte dintre nordişti şi sudişti, artileriştii ţinură stindardul ridicat; jurnalele Uniunii celebrau invenţiile acestora cu mult entuziasm şi nu exista nici un negustor neînsemnat, nici un „booby"¹ naiv, care să nu-şi bată capul cu tot felul de traiectorii absurde.

Când un american are o idee, caută un al doilea american. Odată ce sunt trei, aleg un preşedinte şi doi secretari. Dacă sunt patru, numesc şi un arhivar, şi biroul funcţionează. În momentul în care sunt cinci, pot convoca deja o adunare generală şi clubul este gata format. Aşa s-a întâmplat şi în Baltimore. Primul care a inventat un nou tun s-a asociat cu primul care l-a turnat şi cu primul care l-a găurit. Acesta fusese nucleul Gun-Clubului. La o lună după formarea sa, număra deja o mie opt sute treizeci şi trei de membri efectivi şi treizeci de mii cinci sute şaptezeci şi cinci de membri corespondenţi.

O singură condiţie – sine qua non² – era impusă tuturor celor care doreau să facă parte din asociaţie, şi anume de a-şi imagina sau, şi mai bine, de a perfecţiona un tun, iar în lipsă de tun, puteau crea o armă de foc oarecare. Dar, ca să fim sinceri, inventatorii revolverelor cu cincisprezece focuri, a carabinelor cu pivot sau a săbiilor-pistolet, nu aveau parte de prea mare consideraţie. Artileriştii îi întreceau fără discuţie.

„Stima de care beneficiază, spuse într-o zi unul dintre savaţii oratori ai Gun-Clubului, este proporţională „masei tunului lor, şi „în raport direct cu pătratul distanţei atinse de proiectilele lor .

Probabil că se referea, într-un mod mai moral, la legea lui Newton cu privire la gravitaţia universală.

Clubul astfel fondat, ne putem da seama cu uşurinţă ceea ce putea realiza, în materie de arme, geniul inventiv al americanilor. Maşinile de război luară o amploare colosală, iar proiectilele întrecuseră limitele permise, putând tăia în două orice trecător inofensiv. Toate aceste invenţii lăsară cu mult în urmă timidele instrumente ale artileriei europene. Putem judeca şi după cifrele care urmează.

Odinioară, „în vremurile bune", un obuz de mărimea treizeci şi şase, la o distanţă de trei sute de picioare³, traversa treizeci şi şase de cai aşezaţi de-a latul şi şaizeci şi opt de oameni. Şi era doar copilăria acestei arte. De atunci, proiectilele au evoluat. Tunul Rodman, care arunca la şapte mile⁴ un obuz cântărind o jumătate de tonă⁵ ar fi doborât fără probleme o sută cincizeci de cai şi trei sute de oameni. La Clubul Gun chiar se pusese problema să se facă o demonstraţie răsunătoare. Dar, dacă totuşi caii fură de acord să treacă prin acestă experienţă, oamenii lipsiră cu desăvârşire.

Oricum s-ar pune problema, efectul acestor tunuri era foarte distrugător, şi cu fiecare salvă, combatanţii cădeau ca spicele în faţa secerei. Ce importanţă mai puteau avea, în faţa acestor proiectile, faimosul obuz cu care Contras, în 1587, scosese din luptă douăzeci şi cinci de oameni, şi cel care, la Zorndoff, în 1758, ucisese patruzeci de infanterişti sau în 1748, tunul austriac al lui Kesselsdorf, a cărui lovitură arunca şaptezeci de inamici la pământ? Ce însemnau aceste focuri surprinzătoare de la Jena sau Austerlitz care hotărau soarta bătăliei? Am avut ce vedea în războiul federal! În lupta de la Gettysburg, un proiectil conic lansat de un tun ghintuit, a ucis o sută şaptezeci şi trei de confederaţi, iar la pasajul de la Potomac, un obuz Rodman a trimis două sute cincisprezece sudişti într-o lume evident mai bună. În aceeaşi măsură trebuie menţionat un formidal aruncător de mine inventat de J.-T. Maston, membru distins şi secretar permanent al Clubului Gun, al cărui efect a fost ucigător de apreciat, căci omorâse trei sute treizeci şi şapte de persoane!

Ce să mai adaugi la aceste cifre atât de elocvente? Nimic. Astfel, vom admite, fără a contesta, calculul obţinut de statisticianul Pitcairn: împărţind numărul victimelor ucise de obuze la cel al membrilor Clubului Gun, se poate observa că fiecare dintre aceştia a ucis o medie de două mii trei sute şaptezeci şi cinci de oameni şi o fracţie.

Luând în considerare asemenea cifre, este evident că unica preocupare a acestei societăţi savante a fost distrugerea umanităţii în scop filantropic şi perfecţionarea armelor de război, considerate a fi instrumente ale civilizaţiei.

Era o reuniune a îngerilor exterminatori, cei mai buni fii ai lumii.

Trebuie spus că aceşti yankei, curajoşi în faţa oricărui pericol, nu se dedaseră doar la formule, ci plătiseră chiar cu viaţa lor. Putem număra printre ei ofiţeri de toate gradele, de la locotenenţi până la generali, militari de toate vârstele, din cei ce abia debutau în cariera armelor până la cei ce îmbătrâneau la postul lor. Mulţi pieriseră pe câmpul de luptă şi numele lor figura în cartea de onoare a Clubului Gun, iar dintre cei ce se întorseseră, majoritatea îşi purtau cu stoicism urmele curajului lor. Cârje, picioare de lemn, braţe tăiate, mâini cu cârlig, maxilare de cauciuc, cranii de argint, nasuri de platină, nimic nu lipsea din colecţie, şi mai sus-numitul Pircairn calcula, de asemenea, că în Clubul Gun nu exista un braţ întreg la patru persoane, ci doar două picioare pentru şase din ei.

Dar aceşti artilerişti curajoşi nu priveau problema cu aceeaşi ochi, ci se simţeau, pe bună dreptate, mândri atunci când raportul unei bătălii prezenta un număr mai mare de victime decât cantitatea de proiectile folosite.

Într-o zi, o tristă şi lamentabilă zi, pacea fu semnată de supravieţuitorii războiului, detonările încetară puţin câte puţin, aruncătoarele de mine dispărură, obuzierele fură reduse la tăcere pentru mult timp, iar tunurile, parcă umilite, reintrară în arsenale, ghiulelele fură stivuite prin parcuri, amintirile sângeroase se şterseră, bumbacul începuse să crească pe câmpurile de luptă gata îngrăşate, hainele de doliu se uzaseră o dată cu durerea, iar Clubul Gun se scufundase într-o apatie totală.

Câţiva căutători, muncitori îndârjiţi, se consacrară în continuare calculelor balistice; încă mai visau bombe gigantice şi obuze incomparabile. Dar, fără practică, la ce bun aceste teorii? Astfel, sălile deveniră goale, servitorii dormitau în anticamere, ziarele zăceau pe mese, colţurile întunecate răsunau de sforăituri triste, şi membrii Clubului Gun, altădată atât de zgomotoşi, acum reduşi la tăcere de o pace dezastruoasă, aţipeau la gândul unei artilerii platonice.

„Este dezolant, spuse, într-o seară, curajosul Tom Hunter, în timp ce picioarele sale de lemn se carbonizau lângă şemineul din fumoar. Nimic de făcut! Fără speranţă! Ce viaţă plictisitoare! Unde sunt vremurile când tunul vă trezea în fiecare dimineaţă cu detonările sale vesele?

— Vremurile acelea au apus, răspunse vioiul Bilsby, încercând să-şi întindă braţele care-i lipseau. Ce bucurie era pe atunci! Inventam tunul şi abia turnat, fugeam să-l încercăm în faţa inamicului; apoi ne întorceam în tabără încurajaţi de Sherman sau felicitaţi de MacClellan! Dar azi, generalii s-au întors la vechile lor preocupări, şi în loc de proiectile, expediază inofensive gloanţe de bumbac! Ah! Pe barba mea! Viitorul artileriei în America e pierdut!

— Da, Blisby, strigă colonelul Blomberry, iată cruda realitate!

Într-o zi, îţi laşi în urmă obiceiurile liniştite, exersezi mânuirea armelor, părăseşti Baltimore pentru câmpurile de luptă, devii erou, şi doi-trei ani mai târziu, trebuie să renunţi la rodul atâtor chinuri şi să leneveşti, într-un mod deplorabil, cu mâinile în buzunare.

Orice s-ar spune, curajosului colonel îi era peste puteri să-şi zugrăvească astfel lipsa de activitate şi nu buzunarele îi lipseau.

— Şi nicio perspectivă de război! spuse atunci faimosul J.-T. Maston, scărpinându-şi cu cârligul său de fier craniul din gutapercă. Nici un nor la orizont, şi asta tocmai când este atâta de lucru în domeniul artileriei! Eu, cel care vă vorbeşte, am terminat azi-dimineaţă o epură cu plan, secţiune şi elevaţie, a unui aruncător de mine destinat să schimbe legile războiului!

— Chiar? replică Tom Hunter, visând fără să vrea la această ultimă operă a onorabilului J.-T. Maston.

— Chiar aşa, răspunse acesta. Dar la ce bun atâtea studii duse la bun sfârşit, atâtea dificultăţi depăşite? Nu este asta o muncă în van? Popoarele din Lumea Nouă par să-şi fi dat cuvântul pentru a trăi în pace, şi războinica noastră – Tribună⁶ – a ajuns să-şi dea cu părerea despre viitoarele catastrofe pricinuite de creştererea scandaloasă a populaţiei.

— Totuşi, Maston, reluă colonelul Blomsberry, încă se mai bat în Europa pentru susţinerea principiului naţionalităţilor!

— Ei, şi?

— Ei, bine! ar trebui, poate, să încercăm ceva acolo, şi dacă ne acceptă serviciile…

— Credeţi? strigă Bilsby. Să facem balistică pentru profitul străinilor!

— Ar fi mai bine decât să nu facem nimic, ripostă colonelul.

— Fără îndoială, spuse J.-T.Maston, ar fi mai bine, dar n-ar trebui să ne facem prea multe speranţe.

— Şi de ce, mă rog? întrebă colonelul.

— Pentru că cei din Lumea Veche au alte idei despre evoluţie decât noi, americanii. Cei de acolo nu îşi imaginează că poţi deveni general în funcţie dacă nu ai servit întâi ca sublocotenent, ceea ce ar însemna că nu am fi buni ţintaşi dacă nu am fi turnat noi înşine tunul! Pur şi simplu…

— Absurd! replică Tom Hunter ciopârţind braţele fotoliului său cu lovituri „bowie-knife"⁷, din moment ce aşa stau lucrurile, nu ne rămâne decât să plantăm tabac sau să distilăm ulei de balenă!

— Cum? strigă J.-T. Maston cu o voce răsunătoare, aceşti ultimi ani ai existenţei noastre, nu-i vom mai utiliza să perfecţionăm arme de foc? Nu va mai exista nicio ocazie pentru a încerca bătaia proiectilelor noastre? Cerul nu se va mai lumina sub strălucirea tunurilor noastre? Nu va mai fi nicio problemă internaţională care să ne permită să declarăm război unei puteri transatlantice? Francezii nu vor mai scufunda niciun steamer⁸ de-al nostru, iar englezii nu vor mai spânzura, în ciuda drepturilor omului, trei sau patru dintre conaţionalii noştri?

— Nu, Maston, răspunse colonelul Blomsberry, nu vom avea acest noroc! Nu! Niciun incident de acest gen nu se va întâmpla, şi dacă se va produce, nu vom putea profita! Susceptibilitatea americană dispare cu fiecare zi, iar noi ne prăbuşim.

— Da, ne umilim! replică Bilsby.

— Şi suntem umiliţi! ripostă Tim Hunter.

— Toate acestea sunt foarte adevărate, replică J.-T. Maston cu o nouă vehemenţă. Sunt o mie de motive de luptă şi nu ne luptăm! Economisim braţe şi picioare, şi asta în favoarea celor care nu ştiu ce să facă cu ele! Iată, fără să căutăm prea departe un motiv de luptă, America de Nord n-a aparţinut ea la un moment dat Angliei?

— Fără îndoială, răspunse Tom Hunter aţâţând mânios focul cu vârful cârligului său.

— Ei, bine! reluă J.-T. Maston, de ce n-ar aparţine Anglia, la rândul ei, americanilor?

— N-ar fi decât pură dreptate, ripostă colonelul Blomsberry.

— Haideţi să-i propunem asta preşedintelui Statelor Unite, strigă J.-T. Maston şi veţi vedea cum vă va primi.

— Nu va fi încântat, murmură Bilsby printre cei patru dinţi pe care îi mai salvase în luptă.

— Pe legea mea, strigă J.-T. Maston, la următoarele alegeri n-are decât să nu mai conteze pe votul meu!

— Nici pe ale noastre, răspunseră în cor aceşti belicoşi invalizi.

— Pănă una-alta, reluă J.-T. Maston, şi pentru a încheia, dacă nu mi se oferă ocazia de a-mi încerca noul tun pe un câmp de luptă adevărat, îmi dau demisia ca membru al Clubului Gun şi plec să mă îngrop în savanele din Arkansas!

— Vă vom urma, răspunseră interlocutorii îndrăzneţului

J.-T. Maston.

Cam aşa stăteau lucrurile, spiritele se încingeau din ce în ce mai tare, iar clubul era ameninţat de o viitoare disoluţie, când un eveniment neaşteptat veni să împiedice această catastrofă regretabilă.

În ziua următoare acestei discuţii, fiecare membru al clubului primi o circulară, ce suna astfel :

Baltimore, 3 octombrie

Preşedintele Clubului Gun are onoarea de a-şi preveni colegii că la şedinţa din data de 5 a lunii curente, le va face o comunicare de o mare importanţă. În consecinţă, îi roagă să-şi lase toate afacerile de-o parte şi să răspundă invitaţiei care le-a fost făcută prin prezenta.

Cu respect, al vostru

Impey Barbicane, Preşedinte al Clubului Gun

1 Neîndemânatic, neghiob.

2 Expresie din limba latină, „fără de care nu se poate".

3 Unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru. 1 picior = 30,48 centimetri. (n. tr.)

4 O milă face 1609 metri şi 31 centimetri, asta însemnând aproape 3 leghe.

5 Cinci sute de kilograme.

6 Cel mai aprig jurnal aboluţionist al Uniunii.

7 Cuţit cu lamă lată.

8 Vapor cu aburi. (n. tr.)

CAPITOLUL II

COMUNICAREA PREŞEDINTELUI BARBICANE

În 5 octombrie, la ora opt seara, o mulţime compactă de oameni se înghesuia spre saloanele Clubului Gun, situat în Piaţa Uniunii, la numărul 21. Toţi membrii cercului, rezidenţi în Baltimore, au dat curs invitaţiei preşedintelui lor. Cât despre membrii corespondenţi, trenurile expres îi debarcau cu sutele pe străzile oraşului, şi oricât de mare ar fi fost sala de şedinţe, mulţimea de savanţi nu încăpu decât în picioare, astfel că se revărsase în sălile vecine, la capătul culoarelor şi chiar până în mijlocul curţilor exterioare; acolo, savanţii întâlneau mulţimea de oameni simpli ce împingea porţile, fiecare încercând să găsească un loc cât mai în faţă, toţi curioşi să cunoască importanta comunicare a preşedintelui Barbicane, împingându-se, îmbrâncindu-se, strivindu-se cu acea libertate de acţiune particulară maselor trezite de ideile unui „self-government"⁹.

În acea seară, dacă un străin s-ar fi aflat în Baltimore, n-ar fi reuşit, nici plătind cu aur, să intre în sala mare; aceasta era, în mod exclusiv, rezervată membrilor rezidenţi sau corespondenţi; nimeni nu mai putea găsi vreun loc liber, chiar şi persoanele însemnate ale oraşului, magistraţii consiliului de „selectmen"¹⁰ trebuiau să se amestece cu plebea pentru a prinde din zbor ştirile din interior.

În tot acest timp, măreaţa sală de şedinţe oferea tuturor un spectacol curios. Acest vast local era adaptat în mod miraculos destinaţiei sale. Coloane înalte formate din tunuri suprapuse a căror bază erau nişte aruncătoare de mine, susţineau finele armături ale boltei, veritabile dantele de fontă bătute la poanson¹¹. Panoplii cu flinte, trombloane, archebuze, carabine, de la cele mai vechi până la cele mai noi, împresurau pereţii într-o armonie pitorească. Gazul ţâşnea cu flacăra mare din mii de revolvere grupate în formă de lustre, iar sfeşnicele cu braţe, pistoale şi candelabre făcute din puşti unite într-un mănunchi, completau această splendidă iluminare. Modelele de tunuri, eşantioanele de bronz, cătările străpunse de bătaia focului, decoraţiile ciuruite de gloanţe ale membrilor Clubului Gun, garniturile de împingătoare şi de perii de tun, şirurile de bombe, colierele de proiectile, ghirlandele de obuze, într-un singur cuvânt, toate uneltele artileristului surprindeau prin dispunerea lor miraculoasă şi lăsau impresia că adevărata lor destinaţie era mai mult decorativă decât ucigătoare.

La