Ținutul blănurilor

Partea întâi

I

O seară la Fort-Reliance

În acea seară de 17 martie 1859, căpitanul Craventy dădea o petrecere la Fort-Reliance. Să nu trezească în minte acest cuvânt, „petrecere", ideea unei gale grandioase, a unui bal de curte, a unei recepții cu surle și trâmbițe sau a unui festival cu orchestră mare. Recepția căpitanului Craventy era mai simplă și, totuși, căpitanul nu precupețise nimic în a-i da toată strălucirea posibilă.

Într-adevăr, sub conducerea caporalului Joliffe, marele salon de la parter își schimbase înfățișarea. Se mai vedeau încă și acum pereții de lemn, făcuți din bușteni ciopliți, dispuși orizontal, dar patru drapele britanice, plasate în cele patru colțuri, și câteva panoplii, împrumutate de la arsenalul fortului, le ascundeau goliciunea. Dacă bârnele lungi, zgrunțuroase și negrii din tavan se întindeau pe contraforturile cam grosolan ajustate, două lămpi, cu abajururile lor făcute din tablă, se balansau, în schimb, ca două lustre, de capătul lanțului lor și proiectau o lumină suficient de puternică în atmosfera încețoșată a sălii. Ferestrele erau înguste; unele păreau ferăstruici pentru aruncat proiectile; geamurile lor, blindate de o promoroacă groasă, împiedicau orice privire curioasă; dar două sau trei bucăți de stambă roșie, așezate cu gust, stârneau admirația invitaților. Cât despre dușumea, aceasta se compunea din bârne juxtapuse, pe care caporalul Joliffe le măturase cu grijă pentru acea seară. Nici fotolii, nici canapele, nici scaune, nici alte elemente de mobilier modern nu deranjau circulația. Bănci din lemn, afundate pe jumătate în peretele gros, cuburi masive, tăiate cu lovituri de topor, două mese cu picioare groase formau tot mobilierul salonului; dar peretele despărțitor, prin care o ușă îngustă cu un singur batant permitea accesul spre camera vecină, era decorat într-un mod pitoresc și bogat, totodată. De bârne atârnau, într-o ordine admirabilă, blănuri opulente, aranjate într-un mod ce depășea, prin armonie și bun-gust, și cele mai renumite vitrine de pe Regent-Street sau Perspective-Niewski. Ai fi zis că toată fauna ținuturilor arctice fusese reprezentată în această colecție admirabilă, printr-un eșantion din cele mai frumoase piei. Privirea ezita între blănuri de lup, urs cenușiu, urs polar, vidre, jderi, vizoni, castori, șobolani moscați, hermine, vulpi argintii. Deasupra acestei expoziții se desfășura o deviză ale cărei litere fuseseră decupate artistic, dintr-o bucată de carton vopsit – deviza celebrei Companii din Golful Hudson: PROPELLE CUTEM.

― Cu adevărat, caporale Joliffe, zise căpitanul Craventy subordonatului său, v-ați întrecut pe sine!

― Nu zic ba, căpitane, nu zic ba, răspunse caporalul. Dar să dăm dreptate fiecăruia. O parte din elogiile dumneavoastră revin doamnei Joliffe, care m-a ajutat în toate astea.

― E o femeie iscusită, caporale.

― Nu are seamăn, căpitane.

În centrul salonului se ridica o sobă enormă, jumătate din cărămidă, jumătate din faianță, al cărei burlan de tablă, traversând plafonul, ieșea să scoată afară torente de fum negru. Această sobă trăgea, huruia, se înroșea sub grămezile de cărbune pe care fochistul – un soldat special însărcinat cu acest serviciu – le arunca în ea fără încetare. Uneori, câte o rafală de vânt acoperea hornul, afară. Un fum iute se lăsa în jos prin vatră și invada salonul; limbi de flăcări alunecau pe pereții de cărămidă; un nor opac învăluia lumina lămpii și murdărea bârnele din plafon. Dar acest subtil inconvenient îi afecta prea puțin pe invitații de la Fort-Reliance. Soba îi încălzea și ar fi dat orice pentru căldură, căci afară era un frig teribil, iar la frig se mai adăuga și un vânt din nord, care îi sporea intensitatea.

Într-adevăr, se auzea cum vuia furtuna în jurul casei. Zăpada care cădea, aproape solidificată de-acum, trosnea pe geamurile acoperite de promoroacă. Șuierături ascuțite, ce treceau printre încheieturile ușilor și ferestrelor, se accentuau uneori până la limita unor sunete perceptibile. Apoi, se făcea o liniște profundă. Natura părea să-și reia răsuflarea și, din nou, rafala se dezlănțuia cu o forță înspăimântătoare. Se simțea casa zguduindu-se pe stâlpi, scândurile trosnind, bârnele gemând. Un străin, mai puțin obișnuit decât gazdele cu puterea acestor convulsii atmosferice, s-ar fi întrebat dacă vijelia nu avea să smulgă îmbinarea aceea de scânduri și bârne. Dar pe invitații căpitanului Creventy îi preocupa prea puțin rafala și, chiar afară de-ar fi fost, nu s-ar fi speriat mai mult decât acei furtunari¹ care se joacă în mijlocul furtunii.

Totuși, în legătură cu acești invitați, trebuie făcute câteva observații. Reuniunea cuprindea cam o sută de indivizi de ambele sexe; numai două persoane – două femei – nu făceau parte din personalul obișnuit de la Fort-Reliance. Acest personal se compunea din căpitanul Craventy, din locotenentul Jasper Hobson, din sergentul Long, din caporalul Joliffe și din vreo șaizeci de soldați sau angajați ai Companiei. Câțiva erau căsătoriți, printre care și caporalul Joliffe, fericitul soț al unei canadience vioaie și sprintene, apoi un anume Mac Nap, scoțian căsătorit cu o scoțiancă, și John Raë, care își luase femeie recent din indiencele ținutului. Toată lumea, fără deosebire de rang, ofițeri, angajați sau soldați, era tratată în acea seară de căpitanul Craventy.

E bine să adăugăm aici că nu doar personalul Companiei furnizase contingentul petrecerii. Forturile din vecinătate – și prin aceste ținuturi îndepărtate vecinătățile erau la o sută de mile distanță – acceptaseră invitația căpitanului Craventy.

Un număr mare de angajați sau de funcționari veniseră de la Fort-Providence sau de la Fort-Résolution, aparținând circumscripției Lacului Sclavilor și chiar de la Fort-Chipewan și de la Fort-Liard, situate mai la sud. Era un divertisment rar, o distracție neașteptată, pe care, fără doar și poate, o căutau cu febrilitate acești solitari, acești exilați, pe jumătate pierduți în singurătatea regiunilor hiperboreene.

În fine, câțiva șefi indieni care nu refuzaseră invitația ce le fusese făcută. Acești băștinași, aflați în relații constante cu factoriile², furnizau în mare parte, la schimb, blănurile cu care Compania făcea negoț. Erau, în general, indieni Chipeway, bărbați viguroși, cu o constituție admirabilă, îmbrăcați în cazace din piele și în haine de blană de cea mai mare valoare. Fețele lor, jumătate roșii, jumătate negre, prezentau acea mască specială pe care „culoarea locală o atribuie, în Europa, acelor drăcușori din povești. Pe capetele lor se înălțau buchete de pene de vultur desfășurate ca evantaiul unei seniorine, care tremurau la fiecare mișcare a părului lor negru. Acești șefi, în număr de doisprezece, nu-și aduseseră și femeile, nefericite „squaws care nu se ridică deloc deasupra condiției de sclave.

Astfel era personalul acestei seri pentru care căpitanul făcea onorurile la Fort-Reliance. Nu se dansa din lipsa orchestrei, dar bufetul înlocuia, cât se poate de bine, muzicanții angajați ai balurilor europene. Pe masă se ridica un pudding³ piramidal pe care doamna Joliffe îl făcuse chiar cu mâna ei; era un enorm trunchi de con, făcut din făină, seu de ren și de bou moscat, de la care lipseau probabil ouălele, laptele, lămâia recomandate de tratatele de bucătărie, dar care își răscumpăra aceste lipsuri prin proporțiile gigantice. Doamna Joliffe nu mai prididea cu tăiatul feliilor și, cu toate astea, enorma budincă încă nu se sfârșea. Pe masă se aflau, de asemenea, teancuri de sandvich-uri, în care biscuitul de mare înlocuia finele felii de pâine englezească; între două bucăți de biscuit care, în ciuda durității lui, nu rezista, totuși, dinților de Chipeway, doamna de Jollife strecurase cu ingeniozitate fâșii subțiri de „corn-beef", un fel de carne de vită sărată, ce ținea locul jambonului de York și piftiei împănate din bătrânul continent. Cât despre băuturi, whisky-ul și gin-ul circulau în mici păhărele de cositor, fără a mai vorbi de punch-ul uriaș ce avea să încheie această petrecere, despre care indienii vor vorbi multă vreme în wigwam-urile lor.

Câte complimente primiră soții Joliffe în timpul acestei seri! Dar și câtă sârguință și câtă bunăvoință din partea lor! Se împărțeau în atâtea direcții! Cu câtă amabilitate prezidau distribuirea băuturilor! Nu, ei nu așteptau, ci prevedeau dorințele fiecăruia. Nici nu aveai timp să ceri sau să-ți dorești. După sandvich-uri urmau feliile din inepuizabilul pudding, după pudding, păhărelele de vin sau de whisky!

― Nu, mulțumesc, doamnă Joliffe.

― Sunteți prea bun, caporale, am să vă cer permisiunea să mai respir.

― Doamnă Joliffe, vă asigur că nu mai pot!

― Caporale Joliffe, faceți din mine ce vreți.

― Nu, de data asta nu, doamnă! Este imposibil!

Acestea erau răspunsurile pe care le primea, în mod constant, fericitul cuplu. Dar caporalul și soția lui insistau atât, încât și cei mai recalcitranți ajungeau să cedeze. Se mânca fără încetare și se bea într-una! Iar tonul conversațiilor urca! Soldații și angajații se însuflețiseră. Aici se vorbea de vânătoare, mai încolo de comerț. Ce de proiecte se-firipau pentru viitorul sezon! Întreaga faună a regiunilor arctice nu era de ajuns pentru acești vânători îndrăzneți. Deja urșii, vulpile, boii moscați, cădeau sub gloanțele lor! Castorii, șobolanii, herminele, jderii, vizonii se prindeau cu miile în capcanele lor! Blănurile prețioase se înghesuiau în magaziile Companiei, care va realiza, în acel an, profituri dincolo de orice previziune. Și, în timp ce băuturile, din abundență distribuite, înflăcărau aceste imaginații europene, indienii, gravi și serioși, prea mândri pentru a admira, prea prudenți pentru a face promisiuni, lăsau aceste limbi flecare să vorbească, în timp ce sorbeau din plin apa de foc a căpitanului Craventy.

Căpitanul, încântat de acest vacarm, mulțumit de plăcerea pe care o simțeau acești bieți oameni, sihăstriți, să zicem așa, dincolo de lumea locuită, se plimba vesel printre invitați, răspunzând la toate întrebările care îi erau puse, când ele se refereau la petrecere:

― Întrebați-l pe Joliffe! Întrebați-l pe Joliffe!

Și Joliffe era întrebat, având întotdeauna o vorbă amabilă pentru fiecare. Printre persoanele înscărcinate cu paza și serviciul Fortului Reliance, câteva trebuie să fie în mod special semnalate, căci acestea vor deveni obiectul unor circumstanțe teribile, pe care nicio minte umană nu le putea prevedea. Se cuvine, așadar, printre alții, să-i menționăm pe locotenentul Jasper Hobson, pe sergentul Long, pe soții Joliffe și pe doi străini cărora căpitanul le făcea onorurile serii.

Locotenentul Jasper Hobson era un bărbat de patruzeci de ani. Mic de statură și uscațiv, dacă nu poseda o mare forță musculară, în schimb, energia sa morală îl punea mai presus de toate încercările și toate evenimentele. Era „un copil al Companiei. Tatăl său, maiorul Hobson, un irlandez din Dublin, mort de câțiva ani, locuise multă vreme, împreună cu doamna Hobson, la Fort-Assiniboine. Acolo s-a născut Jasper Hobson. Acolo, chiar la poalele Munților Stâncoși, și-a petrecut în voia cea bună copilăria și tinerețea. Instruit sever de maiorul Hobson, deveni „un bărbat, prin sângele-rece și curajul de care dădea dovadă, când vârsta nu-l arăta încă a fi decât un adolescent. Însă Jasper Hobson nu era vânător, ci soldat, un ofițer inteligent și brav. În timpul luptelor pe care Compania le-a susținut în Oregon împotriva companiilor rivale, el se distinse prin zelul și curajul său și cuceri repede gradul de locotenent. Datorită calităților dovedite, fusese desemnat pentru a conduce o expediție în Nord. Această expediție avea ca scop explorarea ținuturilor septentrionale ale Lacului Urșilor și stabilirea unui fort la capătul continentului american. Plecarea locotenentului Jasper Hobson trebuia să se efectueze în primele zile ale lui aprilie.

Dacă locotenentul era tipul desăvârșit al ofițerului, sergentul Long, un bărbat de cincizeci de ani, a cărui barbă aspră părea făcută din fibre de cocos, era tipul soldatului, curajos prin natura lui, supus prin temperament, necunoscând decât consemnul⁴, nediscutând niciodată un ordin, oricât de straniu ar fi fost, nemairaționând, când era vorba de serviciu, veritabilă mașină în uniformă, dar o mașină perfectă, care nu se uzează, funcționând mereu, fără a obosi niciodată. Poate că sergentul Long era un pic dur cu oamenii săi, cum era și cu el însuși. Nu tolera nici cea mai mică încălcare a regulamentului, consemnând nemilos până și cea mai mică abatere, el însuși nefiind niciodată consemnat. Comanda, căci gradul său de sergent îl obliga, dar nu simțea, de fapt, nicio satisfacție în a da ordine. Într-un cuvânt, era omul născut pentru a se supune, și această anihilare a propriei persoane venea din natura sa pasivă. Cu astfel de oameni se fac armatele redutabile. Nu sunt decât niște brațe în serviciul unui singur cap. Nu este aceasta veritabila organizare a forței? Două tipuri au fost imaginate de către fabulă: Briareu⁵ cu o sută de brațe și Hidra cu o sută de capete. Dacă acești doi monștri sunt puși să se încaiere, cine va obține victoria? Briareu.

Îl cunoaștem pe caporalul Joliffe. Era, poate, ca musca la arat, dar era plăcut să-l auzi bâzâind. I-ar fi stat mai bine ca majordom decât ca soldat. Și el simțea asta. Așa că se autointitulase, de bună voie, „caporal însărcinat cu detaliile, dar în aceste detalii s-ar fi pierdut de sute de ori, dacă micuța doamnă Joliffe nu l-ar fi ghidat cu o mână sigură. Rezultă de aici că domnul caporal se supunea soției sale, fără să vrea să recunoască asta, spunându-și, fără îndoială, ca Sancho filozoful: „Nu e mare lucru sfatul unei femei, dar trebuie să fii nebun ca să nu-i acorzi atenție!

Elementul străin în personalul serii era, așa cum am spus, reprezentat de două femei, în vârstă cam de patruzeci de ani. Una din aceste femei merita, pe bună dreptate, să fie așezată în primul rând al exploratoarelor celebre. Rivala unor Pfeiffer, Tinné sau Haumaire de Hell, numele ei, Paulina Barnett, a fost nu doar o dată citat cu onoare în ședințele Societății regale de geografie. Paulina Barnett, urcând pe cursul Brahmaputrei până la munții Tibet și traversând un colț neștiut al Noii-Olande, din Golful Lebedei până în Golful Carpentaria, își dezvoltase calitățile unei mari exploratoare. Era o femeie înaltă, văduvă de cincisprezece ani, pe care pasiunea călătoriilor o purta mereu prin ținuturi necunoscute. Capul ei, încadrat de părul lung, deja albit ici-colo, denota o reală energie. Ochii ei, puțin miopi, se ascundeau în spatele unui lornion cu montură de argint, care își găsea punctul de sprijin pe un nas lung, drept, ale cărui nări fremătânde „păreau să aspire spațiul". Mersul ei, trebuie să mărturisim, era, poate, un pic masculin și toată ființa ei degaja mai mult forță morală decât grație. Era o englezoaică din comitatul York, înzestrată cu ceva avere, din care cea mai mare parte se cheltuia în expediții aventuroase. Și dacă în acest moment se găsea la Fort-Reliance, este pentru că o nouă explorare o condusese în acest loc îndepărtat. După ce s-a aventurat prin regiunile echinoxiale, fără îndoială că voia să pătrundă până la ultimele frontiere ale ținuturilor hiperboreene. Prezența sa la fort era un eveniment. Directorul Companiei o recomandase printr-o scrisoare specială căpitanului Craventy. Acesta, după conținutul scrisorii, trebuia să o ajute pe celebra călătoare în planurile sale de a ajunge pe țărmurile Mării Polare. O mare aventură! Trebuia reluat itinerariul lui Hearne, Mackenzie, Raë și Franklin. Câtă oboseală, câte încercări, câte pericole în această luptă cu teribilele elemente ale climatului arctic! Cum îndrăznea o femeie să se aventureze acolo unde atâția exploratori au dat înapoi sau au pierit? Dar străina, izolată în acel moment la Fort-Reliance, nu era doar o simplă femeie: era Paulina Barnett, laureată a Societății regale.

Vom adăuga că celebra exploratoare o avea deja în compania ei pe Madge, mai mult decât o servitoare, o prietenă devotată, curajoasă, care se dedicase doar ei, o scoțiancă a timpurilor vechi, pe care un Caleb ar fi putut să o ia în căsătorie fără să derogheze. Madge avea câțiva ani mai mult decât stăpâna ei – cam cinci ani; era înaltă și robustă. Madge o tutuia pe Paulina, iar Paulina o tutuia pe Madge. Paulina o privea pe Madge ca pe o soră mai mare, Madge o trata pe Paulina ca pe fiica ei. De fapt, cele două ființe făceau doar una singură.

Și pentru a spune totul, căpitanul Craventy îi invitase, în acea seară, pe angajați și pe indienii din tribul Chipeway, în onoarea Paulinei Barnett. Într-adevăr, călătoarea trebuia să se alăture detașamentului locotenentului Jasper Hobson în explorarea Nordului. În salonul mare al factoriei, răsunară, pentru doamna Paulina Barnett, urale pline de veselie.

Și dacă în timpul acestei memorabile seri, soba consumă un chintal de cărbune, era pentru că afară domnea un frig de optzeci de grade Fahrenheit sub zero (32° Celsius sub zero) și pentru că Fort-Reliance este situat la 61° 47’ latitudine septentrională, la mai puțin de patru grade de Cercul Polar.

1 Furtunar – pasăre marină de mărimea unui porumbel (Puffinus puffinus) (n. r.)

2 Factorii - sediile unor stabilimente comerciale (n.trad.)

3 Pudding – preparat culinar specific englezesc, asemănător cu o budincă (n. r.)

4 Consemn – totalitatea indatoririlor pe care le are un militar in serviciul de pază sau de securitate (n. r.)

5 Briareu – Aegeon, monstru din mitologia greacă (n. r.)

II

Hudson’s Bay Fur Company

⁶

― Domnule căpitan?

― Doamnă Barnett.

― Ce credeți despre locotenentul dumneavoastră, domnul Jasper Hobson?

― Cred că este un ofițer care va ajunge departe.

― Ce înțelegeți prin aceste cuvinte: va ajunge departe? Vreți să spuneți că va depăși paralela optzeci?

Căpitanul Craventy nu se putu abține să nu zâmbească la această întrebare a doamnei Paulina Barnett. Discutau aproape de sobă, în timp ce invitații făceau un du-te-vino între masa cu mâncare și cea cu băuturi.

― Doamnă, răspunse căpitanul, tot ceea ce poate face un om, Jasper Hobson va face. Compania l-a însărcinat să exploreze partea de nord a posesiunilor sale și să mai stabilească o factorie cât mai aproape posibil de limitele continentului american, și el o va stabili.

― Îi revine o mare responsabilitate locotenentului Hobson! zise călătoarea.

― Da, doamnă, dar Jasper Hobson nu a dat niciodată înapoi în fața unei misiuni primite, oricât de dificilă a fost.

― Vă cred, căpitane, răspunse doamna Paulina, și îl vom vedea la treabă pe locotenent. Dar ce interes îndeamnă Compania să construiască un fort pe țărmurile Mării Arctice?

― Un mare inters, doamnă, răspunse căpitanul, și voi adăuga, chiar un dublu interes. Probabil, într-un timp destul de apropiat, Rusia va ceda posesiunile sale americane guvernului Statelor Unite⁷. După această cesiune, traficul Companiei spre Pacific va deveni foarte dificil, doar dacă, nu cumva, pasajul din nord-vest, descoperit de MacClure, devine între timp o cale practicabilă. De altfel, este ceea ce vor demonstra noile tentative, căci amiralitatea va trimite o navă a cărei misiune va fi să urce coasta americană de la strâmtoarea Bering până la Golful Încoronării⁸ – frontiera orientală, dincoace de care trebuie stabilit noul fort. Or, dacă această acțiune reușește, acest punct va deveni o factorie importantă, în care se va concentra tot comerțul cu blănuri din Nord. Și, în timp ce transportul de blănuri cere un răgaz considerabil și cheltuieli enorme pentru a fi efectuat de-a lungul teritoriilor indiene, navele cu aburi vor putea, în câteva zile, să se deplaseze de la noul fort spre Oceanul Pacific.

― Ar fi, într-adevăr, extraordinar, dacă pasajul din nord-vest ar putea fi utilizat. Dar cred că ați vorbit de un dublu interes?

― Iată celălalt interes, doamnă, răspunse căpitanul, și, ca să zic așa, este o chestiune vitală pentru Companie, a cărei origine vă cer permisiunea să v-o amintesc în câteva cuvinte. Veți înțelege atunci de ce această asociație, atât de înfloritoare altădată, este acum amenințată în însăși sursa produselor sale.

Și, efectiv în câteva cuvinte, căpitanul Craventy făcu istoricul acestei Companii celebre.

Se știe că, încă din timpurile cele mai îndepărtate, omul a împrumutat de la animale pielea sau blana lor pentru a se îmbrăca. Comerțul cu blănuri vine deci tocmai din Antichitate. Luxul în îmbrăcăminte se dezvoltă în așa măsură, încât au fost publicate, în mai multe rânduri, legi de reducere a cheltuielilor, pentru a stopa această modă ce viza, în principal, blănurile. Veverița și jderul au ajuns să fie interzise la mijlocul secolului al XII-lea.

În 1553, Rusia a fondat mai multe stabilimente în stepele sale septentrionale, iar câteva companii engleze nu au întârziat să o imite. Cu ajutorul samoyezilor, se făcea, pe-atunci, acest trafic cu zibeline, hermine, castori etc. Dar, în timpul domniei reginei Elisabeta, folosirea blănurilor a fost restrânsă foarte mult, din voința regală și, timp de câțiva ani, această ramură a comerțului a rămas paralizată.

La 2 mai 1670, a fost acordat un privilegiu Companiei de blănuri din Golful Hudson. Această societate avea un anumit număr de acționari din înalta nobilime: ducele de York, ducele d’Albermale, contele de Shaftesbury etc. Capitalul său nu era atunci decât de opt mii patru sute douăzeci de lire. Compania avea drept rivale asociațiile particulare; agenții francezi ai acestora, stabiliți în Canada, porneau în expediții periculoase, dar și foarte profitabile. Acești vânători curajoși, cunoscuți sub numele de „exploratori canadieni", făcură așa o concurență Companiei în devenire, încât existența acesteia a fost serios compromisă.

Dar cucerirea Canadei modifică această situație precară. După trei ani de la ocuparea Quebec-ului, în 1766, comerțul cu blănuri reîncepu cu un nou elan. Comercianții englezi se familiarizaseră cu dificultățile acestui gen de comerț: cunoșteau moravurile ținutului, obiceiurile indienilor, metodele pe care le foloseau aceștia la schimbul de mărfuri. Totuși, beneficiile Companiei erau încă nule. În plus, pe la 1784, negustorii din Montreal, care se asociaseră pentru exploatarea blănurilor, fondară acea puternică „Companie din Nord-Vest", care centraliză curând toate operațiunile de acest gen. În 1798, blănurile expediate de noua societate urcau la cifra uriașă de o sută douăzeci de mii de lire sterline, iar Compania din Golful Hudson era din nou amenințată în existența sa.

Trebuie spus că această Companie din Nord-Vest nu ezita în fața niciunui act imoral, atunci când interesul ei era în joc. Exploatându-și propriii ei angajați, speculând sărăcia indienilor, maltratându-i, jefuindu-i după ce-i îmbăta, sfidând interdicția Parlamentului care oprise vânzarea de băuturi alcoolice pe teritoriile indigene, agenții din nord-vest realizau profituri uriașe, în ciuda concurenței societăților americane și rusești care se fondaseră – printre altele și „Compania Americană de Blănuri", creată în 1809 cu un capital de un milion de dolari, companie ce exploata vestul Munților Stâncoși.

Dar, dintre toate aceste societăți, Compania din Golful Hudson fusese cea mai amenințată. Însă, în 1821, urmare a unor tratative îndelung dezbătute, absorbi pe vechea sa rivală, Compania din Nord-Vest și luă denumirea generală de: Hudson’s Bay Fur Company.

Astăzi, această importantă societate nu mai are alt rival decât „Compania Americană de Blănuri din Saint-Louis". Ea posedă numeroase stabilimente dispersate pe o suprafață ce numără trei milioane șapte sute de mii de mile pătrate. Principalele sale factorii sunt situate în golful James, la gura râului Severn, în partea de sud și spre frontierele Canadei de Sus, pe lacurile Athapeskow, Winnipeg, Supérieur, Methye, Buffalo, aproape de râurile Colombia, Mackenzie, Saskatchawan, Assinipoil etc. Fortul York, care comandă peste cursul fluviului Nelson, ce se varsă în golful Hudson, constituie cartierul general al Companiei și acolo și-a stabilit principalul depozit de blănuri. În plus, în 1842, a făcut un contract de închiriere, cu o contribuție anuală de două sute de mii de franci, cu așezările rusești din America de Nord. Ea exploatează astfel și, în propriul ei cont, teritoriile imense cuprinse între Mississipi și Oceanul Pacific. A trimis în toate direcțiile exploratori neînfricați: Hearn spre Marea Polară, pentru descoperirea Coppermine-ului în 1770; Franklin, din 1819 până în 1822, pe cinci mii cinci sute cinzeci de mile ale litoralului american; Mackenzie, care, după ce a descoperit fluviul căruia i-a dat numele, a atins țărmurile Pacificului la 52o 24’ latitudine nordică. În 1833-1834, ea trimitea în Europa următoarele cantități de piei și blănuri, cantități care vor arăta situația exactă a comerțului ei:

Castori: 1 074

Piei și pui de castori: 92 288

Șobolani moscați: 694 092

Viezuri: 1 069

Urși: 7 451

Hermine: 491

Pescăruș verde: 5 296

Vulpi: 9 937

Râși: 9 937

Jderi: 64 490

Dihori: 2500

Vidre: 22 303

Ratoni: 713

Lebede: 7 918

Lupi: 8 484

Jderi polari: 1 571

O asemenea producție trebuia deci să asigure Companiei din Golful Hudson profituri foarte mari; dar, din nefericire pentru ea, aceste cifre nu s-au menținut și, cam de douăzeci de ani, au urmat o pantă descendentă.

Cărui fapt se datora această descreștere, căpitanul avea să-i explice în acel moment doamnei Paulina Barnett.

― Până în 1837, doamnă, zise el, se poate afirma că situația Companiei a fost înfloritoare. În acel an, exportarea pieilor se ridicase la cifra de două milioane trei sute cincizeci și opt de mii. Dar de atunci, a fost mereu în scădere, iar acum această cifră a scăzut la cel puțin jumătate.

― Și cărei cauze atribuiți această scădere considerabilă în exportarea blănurilor? întrebă doamna Paulina Barnett.

― Depopulării pe care activitatea și, adaug, neglijența vânătorilor a provocat-o pe teritoriile de vânătoare. Au hăituit și omorât fără încetare. Aceste masacre s-au făcut fără discernământ. Nici măcar puii și femelele gestante n-au fost ocolite. De aici, o raritate inevitabilă în numărul animalelor cu blană. Vidra a dispărut aproape complet și nu se mai găsește decât în preajma insulelelor Pacificului de Nord. Castorii s-au refugiat în grupuri mici pe malurile cele mai îndepărtate ale râurilor. La fel pentru atâtea alte animale prețioase care au trebuit să fugă din fața invaziei vânătorilor. Capcanele, care erau arhipline altădată, acum sunt goale. Prețul pieilor crește, și asta chiar în vremea când blănurile sunt foarte rare. De aceea, vânătorii își pierd interesul și nu mai rămân decât îndrăzneții și neobosiții care înaintează acum până la hotarele continentului american.

― Înțeleg acum, răspunse doamna Paulina Barnett, interesul pe care Compania îl acordă creării unei factorii pe țărmurile Oceanului Arctic, pentru că animalele s-au refugiat dincolo de Cercul Polar.

― Da, doamnă, răspunse căpitanul. De altfel, Compania a trebuit să se decidă să-și mute mai la nord centrul operațiunilor sale, căci, acum doi ani, o decizie a Parlamentului britanic i-a redus foarte mult domeniile.

― Și ce a putut să motiveze această reducere? întrebă exploratoarea.

― Un motiv economic de mare importanță, doamnă, care trebuie să-i fi lovit foarte tare pe oamenii de stat ai Marii Britanii. Într-adevăr, misiunea Companiei nu era una civilizatoare. Dimpotrivă. În propriul său interes, ea trebuia să mențină în stadiul de teren viran imensul său domeniu. Orice încercare de defrișare care ar fi îndepărtat animalele cu blană era fără cruțare oprită de ea. Prin însuși monopolul său devine dușman oricărui spirit de inițiativă agricolă. În plus, chestiunile străine scopurilor sale sunt fără cruțare respinse de consiliul său administrativ. Acest regim absolutist – și pe alocuri imoral – a provocat măsurile luate de parlament, iar în 1857, o comisie, numită de secretarul de stat al coloniilor, a decis că trebuie să anexeze Canadei toate terenurile ce puteau fi întrebuințate, după defrișările de rigoare, cum ar fi teritoriile Râului-Roșu, districtele din Saskatchawan și să nu lase decât partea de domeniu căreia civilizația nu-i rezerva niciun viitor. În anul următor, Compania a pierdut versantul de vest al Munților Stâncoși, care ținea direct de Colonial-Office și care fu astfel sustras jurisdicției agenților golfului Hudson. Și iată de ce, doamnă, înainte de a renunța la comerțul său cu blănuri, Compania va încerca să exploateze aceste ținuturi din Nord, care sunt abia cunoscute și va căuta mijloacele de a le uni cu Oceanul Pacific, prin Pasajul de Nord-Vest.

Doamna Paulina Barnett era acum lămurită asupra proiectelor ulterioare ale celebrei Companii. Ea avea să asiste personal la stabilirea noului fort pe frontiera Mării Polare. Căpitanul Craventy o pusese la curent cu situația; dar poate – căci îi plăcea să vorbească – ar fi intrat în noi detalii, dacă un incident nu i-ar fi tăiat vorba.

Într-adevăr, caporalul Joliffe tocmai anunța cu voce tare că, ajutat de doamna Joliffe, avea să treacă la prepararea punch-ului. Această veste a fost primită așa cum merita. Izbucniră urale. Bolul – care era mai degrabă un lighean mare – fu umplut cu prețioasa licoare. Nu conținea mai puțin de zece ocale de vinars. La fund se înghesuiau bucățile de zahăr, dozate de mâna doamnei Joliffe. La suprafață, înotau felii de lămâie, întărite deja din cauza vechimii lor. Nu mai trebuiau decât să dea foc acestui lac de alcool și caporalul, cu un smoc aprins, aștepta ordinul căpitanului său, ca și cum ar fi fost vorba să pună foc unei mine.

― Hai, Joliffe! zise atunci căpitanul Craventy.

Flacăra fu comunicată licorii și punch-ul luă foc, într-o clipită, în aplauzele tuturor invitaților.

După zece minute, paharele umplute circulau prin mulțime și găseau mereu consumatori, ca la Bursă când e o creștere de prețuri.

― Ura! Ura! Ura! Pentru doamna Paulina Barnett! Ura! Pentru căpitan!

Pe când răsunau aceste urale vesele, de afară se auziră niște țipete. Invitații tăcură imediat.

― Sergent Long, zise căpitanul, vedeți ce se întâmplă!

Și la ordinul șefului său, sergentul, lăsând paharul neterminat, părăsi salonul.

6 (en.) Compania de blănuri din Golful Hudson (n. r.)

7 Intr-adevăr, această previziune a căpitanului Craventy s-a realizat de atunci (n. a.)

8 Le Golfe du Couronnement, in limba franceză, Coronation Gulf, in limba engleză, este un golf situat in teritoriul Nunavut - in nordul Canadei - intre coasta sudică a insulei Victoria și coasta continentală, de nord a Canadei (n.r.)

III

Un savant dezghețat

Sergentul Long, ajuns în culoarul strâmt care ducea spre ușa exterioară a fortului, auzi țipetele intensificându-se. Cineva bătea cu putere la poarta care permitea accesul în curte, protejată de ziduri înalte de lemn. Sergentul împinse ușa. Zăpada care se ridica deasupra solului măsura treizeci de centimetri. Sergentul, afundându-se până la genunchi în stratul alb de nea, orbit de rafală, înțepat până la sânge de frigul cumplit, traversă curtea de-a curmezișul și se îndreptă spre poartă.

― Cine naiba poate să vină pe așa o vreme! își spunea sergentul Long, dând la o parte sistematic, sau s-ar putea zice chiar într-o manieră „disciplinară", barele grele ale porții. Doar eschimoșii ar îndrăzni să iasă pe un asemenea frig!

― Dar deschideți odată, deschideți! striga cineva afară.

― Deschidem, răspunse sergentul Long, care părea într-adevăr că deschide greu.

În sfârșit, batanții⁹ porții se deschiseră spre interior, iar sergentul fu aproape răsturnat în zăpadă de o sanie trasă de șase câini care intră aidoma unui fulger. Încă puțin și respectabilul sergent Long ar fi fost sfărâmat. Acesta însă se ridică, fără să scoată măcar vreun murmur, închise poarta și reveni spre clădirea principală, în pas normal, adică făcând șaptezeci și cinci de pași pe minut.

Căpitanul Craventy, locotenentul Jasper Hobson și caporalul Joliffe erau deja acolo, înfruntând temperatura extrem de coborâtă și privind sania, albă de zăpadă, care tocmai se oprise în fața lor.

Un bărbat, acoperit cu două rânduri de blănuri, coborî imediat din ea.

― Fort-Reliance? întrebă bărbatul.

― Aici este, răspunse căpitanul.

― Căpitanul Craventy?

― Eu sunt. Cine sunteți?

― Un curier al Companiei.

― Sunteți singur?

― Nu! Aduc un explorator!

― Un exporator? De ce a venit?

― A venit să vadă Luna.

La acest răspuns, căpitanul Craventy se întrebă dacă avea de a face cu un nebun, iar într-o asemenea situație, chiar puteai gândi așa ceva. Dar nu avu timp să-și exprime părerea. Curierul scoase din sanie o formă inertă, un fel de sac acoperit de zăpadă, și se pregătea să-l introducă în casă, când căpitanul îl întrebă:

― Ce e cu sacul ăsta?

― Ăsta e exploratorul meu.

― Care explorator?

― Astronomul Thomas Black.

― Dar e înghețat!

― Îl vom dezgheța.

Thomas Black, purtat de sergent, de caporal și de curier, își făcu intrarea în clădirea fortului. Fu așezat într-o cameră de la primul etaj, a cărei temperatură era cât se poate de suportabilă, grație prezenței unei sobe încinse, apoi fu întins pe un pat, iar căpitanul îi luă mâna.

Această mână era de-a dreptul înghețată. Fură date la o parte păturile și hainele care îl acopereau pe Thomas Black, care era legat fedeleș ca un pachet, și sub aceste văluri descoperiră un om cam de cincizeci de ani, voinic și scurt, cu părul grizonat, cu barba neîngrijită, cu ochii închiși, cu gura strânsă, ca și cum buzele îi erau lipite cu gumă. Acest om nu mai respira sau respira atât de încet încât abia ar fi aburit o oglindă. Joliffe îl dezbrăcă, îl întoarse pe toate părțile, spunând:

― Haide, domnule, hai! Nu aveți de gând să vă reveniți?

Acest personaj, ajuns în asemenea împrejurări, părea să nu mai fie altceva decât un cadavru. Pentru a readuce în el căldura dispărută, caporalul Joliffe nu întrevedea decât un procedeu eroic, iar acest procedeu era de scufunda pacientul în punch-ul arzând.

O altă idee, mai fericită, fără îndoială, pentru Thomas Black, o avu locotenentul Jasper Hobson.

― Zăpadă! ceru el. Sergent Long, câteva mâini zdravene de zăpadă!

Acest element nu lipsea din curtea Fortului Reliance. În timp ce sergentul se duse să caute zăpada cerută, Joliffe îl dezbrăcă pe astronom. Corpul nefericitului era acoperit de plăci albicioase care indicau o violentă pătrundere a frigului în cărnuri. Era musai să readucă sângele în părțile atacate. Acesta era rezultatul pe care Jasper Hobson spera să-l obțină prin frecții puternice cu zăpadă. Se știe că este remediul general folosit în ținuturile polare pentru a restabili circulația pe care un frig teribil a oprit-o, așa cum oprește cursul râurilor.

Sergentul Long se întoarse și apoi, împreună cu Joliffe, îl fricționă pe noul venit, așa cum nu fusese, probabil, niciodată. Nu era o fricție blândă, o oblojire onctuoasă, ci un masaj viguros, practicat cu toată puterea, ce semăna mai mult cu țesălarea decât cu mângâierile unei mâini.

Și în tot timpul acestei operațiuni, vorbărețul caporal îl striga mereu pe explorator, care nu putea să-l audă.

― Hai! Domnule, hai o dată! Ce idee v-a venit de v-ați lăsat să înghețați așa? Hai! Nu fiți așa de încăpățânat!

Și Thomas Black se încăpățâna, probabil, căci trecu o jumătate de oră fără ca el să vrea să dea vreun semn. Nu mai prea credeau că vor reuși să-l readucă la viață, iar masorii se gândeau de acum să-și termine exercițiul lor obositor, când bietul om scoase câteva gemete.

― Trăiește! Își revine! făcu Jasper Hobson.

După ce i-au reîncălzit prin fricții exteriorul corpului, nu trebuia uitat nici interiorul. Prin urmare, caporalul Joliffe se grăbi să aducă câteva pahare de punch. Exploratorul se simți, într-adevăr, ușurat; culorile îi reveniră în obraji, privirea se întoarse în ochii lui, cuvintele pe buze și căpitanul putea spera, în sfârșit, că Thomas Black îi va spune de ce a venit în acele locuri și mai ales într-o stare atât de jalnică.

Thomas Black, bine învelit în pături, se ridică pe jumătate, se spijini într-un cot și, cu o voce încă slăbită, întrebă:

― Fort-Reliance?

― Aici este, răspunse căpitanul.

― Căpitanul Craventy?

― Eu sunt și aș mai adăugă, domnule, fiți bine venit. Dar aș putea să vă întreb de ce ați venit la Fort-Reliance?

― Ca să vadă Luna! răspunse curierul, care, fără îndoială, ținea tare mult la acest răspuns, căci îl dădea pentru a doua oară.

De altfel, acesta păru să-l satisfacă pe Thomas Black, care dădu afirmativ din cap. Apoi, continuă să întrebe:

― Locotenent Hobson?

― Iată-mă, răspunse locotenentul.

― N-ați pornit încă?

― Încă nu, domnule.

― Ei bine, domnule, reluă Thomas Black, nu îmi mai rămâne decât să vă mulțumesc și să dorm până mâine dimineață!

Prin urmare, căpitanul și tovarășii lui se retraseră, lăsând acest personaj aparte să se odihnească liniștit. După o jumătate de oră, petrecerea se încheie, iar invitații se îndreptară fiecare la casele lor, fie în camerele fortului, fie în câteva locuințe care se aflau în afara incintei.

A doua zi, Thomas Black era restabilit aproape complet. Constituția sa puternică rezistase acelui frig cumplit. Un altul nu s-ar fi dezghețat, dar el nu era ca toată lumea.

Iar acum, cine era acest astronom? De unde venea el? De ce călătorea prin teritoriile Companiei, când iarna încă făcea ravagii? Ce semnifica răspusul dat de curier? Să vadă Luna! Luna nu strălucește oare peste tot, de trebuia să vină să o caute în regiunile hiperboreene?

Acestea erau întrebările pe care și le punea căpitanul Craventy. Dar a doua zi, după ce discută timp de o oră cu noul oaspete, nu mai avea nimic de aflat.

Thomas Black era, într-adevăr, un astronom atașat pe lângă Observatorul din Greenwich, atât de strălucitor condus de domnul Airy. Spirit inteligent și pătrunzător, mai mult decât teoretician, Thomas Black, de douăzeci de ani de când își exercita funcțiile, adusese mari servicii cercetărilor uranografice. În viața privată, era un om complet inexistent, căci el nu trăia în afara chestiunilor astronomice; trăia în ceruri, și nu pe pământ, un descendent veritabil al savantului din fabula lui LaFontaine, care căzu într-un puț. Cu el nu era posibilă o conversație, dacă nu se vorbea despre stele sau despre constelații. Era un om făcut să trăiască într-o lunetă. Dar când observa, ce observator fără rival pe lume era! Câtă răbdare neobosită dovedea! Era capabil să aștepte luni întregi, în spatele unei lunete, apariția unui fenomen cosmic. Avea, de altfel, o specializare, bolizii și stelele căzătoare, iar descoperirile sale în această ramură a meteorologiei meritau să fie citate. De altfel, de câte ori era vorba despre observații minuțioase, despre măsurări delicate, despre determinări precise, se recurgea la Thomas Black, care poseda o „abilitate a ochiului" extrem de remarcabilă. Să știi să observi nu-i dat oricui. Nu era de mirare deci că astronomul din Greenwich fusese ales pentru a cerceta în împrejurările următoare care interesau în cel mai înalt grad știința selenografică.

Se știe că în timpul unei eclipse totale de soare, Luna este înconjurată de o coroană luminoasă. Dar care este originea acestei coroane? Este un lucru real? Nu este mai degrabă un efect al difracției razelor solare în apropierea Lunii? Este o chestiune pe care studiile făcute până astăzi nu au reușit să o rezolve.

Încă din 1706, astronomii au descris științific această aureolă luminoasă. Louville și Halley, în timpul eclipsei totale din 1715, Maraldi în 1724, Antonio de Ulloa în 1778, Bouditch și Ferrer în 1806, toți acești cercetători au observat cu minuțiozitate coroana, dar din teoriile lor contradictorii nu s-a putut ajunge la o concluzie definitivă. În ceea ce privește eclipsa totală din 1842, savanții din toate națiunile, Airy, Arago, Peytal, Laugier, Mauvais, Otto-Struve, Petit, Baily etc., au încercat să obțină o soluție completă privitoare la originea fenomenului, dar, oricât de riguroase ar fi fost observațiile, „diferențele, zice Arago, care apar între observațiile făcute în diverse locuri de astronomi exersați, la una și aceeași eclipsă, au răspândit asupra problemei atâtea neclarități, că nu mai este acum posibil să se ajungă la o concluzie sigură asupra cauzei fenomenului." După această perioadă, au fost studiate și alte eclipse totale de soare, dar observațiile realizate nu au dus la niciun rezultat concludent.

Totuși, această chestiune interesa în cel mai înalt grad studiile selenografice. Trebuia rezolvată cu orice preț. Or, se ivea o nouă ocazie de a studia coroana luminoasă atât de controversată până atunci. O nouă eclipsă totală de soare, totală pentru extremitatea de nord a Americii, pentru Spania și nordul Africii etc., trebuia să aibă loc la 18 iulie 1860. S-a