Satul aerian

CAPITOLUL I

DUPĂ O ETAPĂ LUNGĂ

— Așadar nu se pune încă problema Congo-ului american? întrebă Max Huber.

— La ce bun, dragul meu Max?... răspunse John Cort. Ne lipsesc cumva spațiile întinse în Statele Unite?... Ce de regiuni noi și pustii mai sunt de vizitat între Alaska și Texas!... Înainte de a începe colonizarea în afara granițelor, mă gândesc că mai bine începem cu ce avem între granițe, nu crezi?

— Ei, dragul meu John, națiunile europene vor sfârși prin a-și împărți Africa, dacă lucrurile continuă astfel – și e vorba despre o suprafață de trei miliarde de hectare!... Le vor abandona americanii în favoarea englezilor, germanilor, olandezilor, portughezilor, francezilor, iatalienilor, spaniolilor, belgienilor?...

— Americanii n-au de-a face cu ele, nici măcar cât rușii, răspunse John Cort, și din același motiv...

— Care?

— Păi că este inutil să ne întindem până acolo, când avem aici tot ce ne trebuie...

— Bine, dragă John, dar să știi că guvernul federal își va cere, într-o zi sau alta, felia lui din tortul african... Există un Congo francez, un Congo belgian, un Congo german, fără a-l mai socoti și pe cel independent, care nu așteaptă decât o ocazie pentru a-și jertfi independența!... Și toată țara asta pe care am străbătut-o timp de trei luni...

— Doar din curiozitate, Max, doar din simplă curiozitate, nu ca și cuceritori...

— Diferența nu este prea mare, demn cețățean al Statelor Unite, declară Max Huber. Îți spun că în această parte a Africii, America și-ar putea încropi o colonie superbă... Sunt multe pământuri fertile care nu cer decât să ne folosim de fertilitatea lor, bineînțeles cu ajutorul unei generoase irigații pe care natura ți-o oferă pe cheltuiala ei. Posedă o rețea lichidă care nu seacă niciodată...

— Chiar și pe vremea asta ucigător de fierbinte, observă John Cort, ștergându-și fruntea arsă de soarele tropical.

— Ei, nu te mai ascunde de ea, continuă Max Huber. Nu ne-am aclimatizat noi? Aș putea spune că ne-am înnegrit de tot, nu-i așa?... Suntem doar în martie, stai să vezi temperaturile din iulie, august, când razele soarelui îți străpung pielea ca niște vrile de foc.

— Ce contează, Max, vom avea ceva de luptat ca să devenim vreun Pahouin sau Zanzibarit, cu pielea noastră fină de francez și american! Sunt, totuși, de acord că vom termina o frumoasă și interesantă campanie pe care destinul ne-a favorizat-o... Dar mă grăbesc să mă întorc în Libreville, să regăsesc în factoriile noastre ceva din liniștea, din odihna bine meritată de niște călători după trei luni de campanie...

— De acord, prietene John, acestă expediție aventuroasă a demonstrat un oarecare interes. Totuși, trebuie să mărturisesc, a fost sub așteptările mele...

— Ce vrei să spui, Max, sute de mile printr-un ținut necunoscut, pericole înfruntate în mijlocul unor triburi deloc primitoare, focuri de armă contra sulițe și săgeți, vânători la care leul numid și pantera libiană au binevoit să ia parte, hecatombe de elefanți făcute în cinstea șefului nostru, Urdax, recolta de fildeș suficientă pentru a produce clapele pianelor din lumea întreagă... Și, după toate acestea, tot nu sunteți mulțumit!

— Da și nu, John. Toate acestea formează meniul complet și obișnuit al exploratorilor Africii centrale... Tot ceea ce un cititor întâlnește în povestirile lui Barth, Burton, Speke, Grant, du Chaillu, Livingstone, Stanley, Serpa, Pinto, Anderson, Cameron, Mage, Brazza, Gallieni, Dibowsky, Lejean, Massari, Wissemann, Buonfanti, Maistre..."

Izbirea avantrenului¹ trăsurii de un bolovan opri brusc lista cuceritorilor Africii pe care tocmai o rostea Max Huber. John Cort profită de momentul de tăcere pentru a-i spune:

— Așadar credeați că veți găsi altceva în cursul călătoriei noastre?

— Da, prietene John.

— Ceva neprevăzut?

— Mai mult decât atât, deși trebuie să mărturisesc că imprevizibilul nu ne-a lipsit...

— Ceva extraordinar, atunci?

— Ăsta-i cuvântul, dragul meu prieten, și niciodată, nici măcar o singură dată, nu am avut ocazia să strig vechii Libii, numele de portentosa Africa datorat glumeților clasici ai Antichității...

— Haide, Max, văd că un suflet francez este mai greu de mulțumit...

— Decât unul american... recunosc, John, dacă amintirile pe care le aveți din campania noastră, vă sunt suficiente...

— Din plin, Max.

— Dacă vă întoarceți mulțumit...

— Mulțumit... mai ales că mă întorc!

— Și credeți că cei care vor citi povestea acestei călătorii, vor striga: „Drace, iată ceva extraordinar!"

— Ar fi prea exigenți, dacă nu vor striga!

— După părerea mea, nu ar fi chiar deloc...

— Fără îndoială, ar fi, ripostă John Cort, dacă ne-am fi terminat expediția în stomacul unui leu sau în burta unui antropofac din Oubanghi...

— Nu, John, nu, și fără a ajunge până la acest gen de deznodământ care, de altfel, i-ar farmeca atât pe cititori, cât și pentru cititoare, în sufletul și conștiința dumneavoastră, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, ați îndrăzni să jurați că am descoperit și cercetat mai mult decât au descoperit și cercetat înaintașii noștri în Africa centrală?

— Nu, cu siguranță, Max.

— Ei bine, eu speram să fiu mai privilegiat...

— Sunteți lacom și vreți să faceți din lăcomie o virtute! răspunse John Cort. În ce mă privește, mă declar pe deplin satisfăcut și nu am așteptat de la campania noastră decât ceea ce ne-a oferit...

— Adică nimic, John.

— De altfel, Max, călătoria nu s-a terminat încă, și timp de cinci sau șase săptămâni cât va dura drumul de aici până la Libreville...

— Ei haide! strigă Max Huber, un simplu drum de caravană... o desfășurare obișnuită a unor etape... o plimbare în diligență, ca pe vremurile bune...

— Cine știe?..."spuse John Cort.

De acestă dată, trăsura se opri pentru popasul de seară la poalele unei movile, înconjurată de cinci, șase arbori frumoși, singurii de pe acestă vastă câmpie, luminată de flăcările apusului de soare.

Era ora șapte seara. Grație crepusculului scurt la această latitudine de nouă grade nord, noaptea nu întârzia să apară. Obscuritatea avea să fie chiar profundă căci norii grei acopereau strălucirea stelelor, iar cornul lunii urma să dispară la orizontul de vest.

Trăsura, menită doar transportului de călători, nu conținea nici mărfuri, nici provizii. Imaginați-vă un soi de vagon dispus pe patru roți masive și pus în mișcare de șase boi înhămați. În partea din față se deschidea o ușiță. Luminat de mici ferestre laterale, vagonul se împărțea în două încăperi alăturate, separate de un perete. Camera din capăt era rezervată celor doi tineri de douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani, unul american, John Cort, iar celălalt francez, Max Hubert. Cea din față era ocupată de un traficant portughez pe nume Urdax și de foreloper-ul numit Khamis. Acest foreloper – adică cel care conduce caravana – era indigen din Camerun, foarte priceput la această meserie dificilă de ghid prin ținuturile arzătoare ale fluviului Ubangi.

Se înțelege de la sine că acest vagon căruță era unul extrem de solid. După toate încercările acestei lungi și dificile expediții, cutia era în foarte bună stare, roțile abia uzate în jurul jantei, osiile nici crăpate, nici strâmbate, s-ar fi spus că s-a întors dintr-o simplă plimbare de cincisprezece, douăzeci de leghe, când de fapt parcursul ei se ridica la mai mult de două mii de kilometri.

Cu trei luni înainte, acest vehicul părăsise Libreville, capitala Congo-ului francez. De acolo, urmând direcția est, se îndreptase spre câmpiile fluviului Ubangi mai departe de cursul râului Bahr-el-Abiad care se varsă în sudul lacului Ciad.

Acest ținut își datorează numele unuia dintre principalii afluenți de pe malul drept al Congoului sau Zairului și se întinde la est de Camerunul nemțesc, al cărui guvernator este consulul general al Germaniei în Africa Occidentală, fără a avea însă un contur precis pe hărți, nici măcar pe cele mai moderne. Dacă nu este chiar un deșert, - un deșert cu o vegetație robustă, ce nu se aseamănă deloc cu Sahara,- este cel puțin o regiune întinsă, presărată cu așezări aflate la mare distanță unele de altele. Aici triburile se războiesc fără încetare, se înrobesc unele pe altele sau se ucid între ele, hrănindu-se încă din carne de om, ca populația Mubutu, aflată între bazinul Nilului și cel al Congoului. Ceea ce este și mai abominabil, este faptul că, de obicei, copii servesc la potolirea acestor instincte canibalice. Astfel, misionarii se dedică salvării acestor mici ființe, fie luându-i cu forța, fie răscumpărându-i, urmând să-i crească în spiritul creștin, în misiunile stabilite de-a lungul fluviului Siramba. Să nu uităm, totuși, că aceste misiuni nu ar întârzia să dispară din lipsă de fonduri dacă generozitatea statelor europene, în special a Franței, s-ar potoli, într-o zi.

Trebuie, de asemenea, să adăugăm că în Ubangi, copiii indigeni sunt luați drept monedă curentă pentru schimbul de mărfuri. Se plătesc, în băieței sau fetițe, obiectele de consum pe care traficanții le introduc până în centrul țării. Cel mai bogat băștinaș este, așadar, cel care are cea mai numeroasă familie.

Dar dacă portughezul Urdax nu se aventurase prin aceste vaste câmpii din interes comercial, dacă nu avusese de-a face cu triburile de pe malurile fluviului Ubangi, dacă nu fusese interesat decât de procurarea unei anumite cantități de fildeș vânând elefanții care se găseau din belșug prin părțile acelea, întâlnise totuși câteva triburi congoleze mai feroce. De mai multe ori fusese nevoit să țină la respect câteva grupări mai ostile și chiar pe indigenii pe care-i anagajaze să vâneze marile pahiderme.

Dar în cele din urmă, campania fusese fructuoasă și, din fericire, nu avusese nicio victimă din membrii caravanei.

Chiar prin împrejurimile unui sat din apropierea râului Bahar-el-Abiad, John Cort și Max Hubert reușiseră să salveze un copil de la soarta înfiorătoare care-l aștepta și să-l răscumpere cu prețul câtorva mărgele de sticlă. Era un băiețel, de vreo zece ani, cu o constituție robustă, interesantă și o înfățișare blândă. Așa cum se poate observa la unele triburi, acesta avea pielea deschisă, părul blond, nu scurt și ondulat ca la negrii, nasul acvilin nu turtit, buzele delicate nu groase. Ochii lui străluceau de inteligență și simți, curând, pentru salvatorii săi un fel de dragoste filială. Bietul copil, smuls din mijlocul tribului său, din sânul familiei sale, căci nu mai avea nici tată, nici mamă, se numea Llanga. După ce, câtăva vreme, fusese instruit de misionari care-l învățaseră puțină franceză și engleză, ghinionul făcuse să cadă din nou în mâinile tribului Dinka, și putem bănui, ce soartă îl aștepta. Seduși de afecțiunea lui sinceră, de recunoștința pe care le-o arăta, cei doi prieteni prinseră mare drag de acest copil; îl hrăniră, îl îmbrăcară, îl educară cu mulf folos căci era extrem de precoce. Și de aici, ce viață nouă pentru Llanga! În loc să fie, ca ceilalți mici nenorociți, folosit pe post de marfă, trăia la factoriile din Libreville, devenind copilul adoptiv al lui John Cort și Max Hubert... Îl luară în grijă și nu-l mai abandonară niciodată!... Deși era foarte mic, înțelegea foarte bine ce se întâmplă și se simțea iubit. O lacrimă mare i se scurgea pe obraz de fiecare dată când Max Hubert sau John Cort îl mângâiau pe creștet.

Când căruța se opri, boii, obosiți de drumul lung, pe o temperatură ucigătoare, se culcară pe câmpie. Imediat, Llanga, care mersese pe jos o parte din drum, când înaintea, când îndărătul atelajului, alergă spre cei doi protectori ai săi în momentul în care aceștia coborau de pe platformă.

— Nu ești obosit, Llanga? întrebă John Cort, luându-l de mână pe băiat.

— Nu, nu!... picioare bune... le place să alerge, răspunse Llanga, zâmbindu-le amândurora.

— Acum, e timpul să mâncăm, spuse Max Hubert.

— Să mâncăm, da, prietene Max.

După ce sărută mâinile care-i fuseseră întinse, se duse să se amestece printre hamali sub coroanele copacilor semeți de pe movilă.

Dacă trăsura nu servea decât transportării portughezului Urdax, lui Kharmis și celor doi tovarăși, este pentru că toate pachetele, poverile și fildeșul fuseseră încredințate personalului caravanei, - vreo cincezeci de oameni, marea majoritate negri din Camerun. Aceștia așezară pe jos colții de elefant și lăzile care asigurau hrana zilnică, în afară de ceea ce le furniza vânătoarea în aceste ținuturi bogate din Ubangi.

Acești negri nu sunt decât niște mercenari, dedicați meseriei și destul de bine plătiți din profiturile acestor expediții fructuoase. Se poate chiar spune că nu prea stau cu mâinile în sân, ca băștinașii sedentari. Obișnuiți să care de copii, vor căra atât cât îi slujesc picioarele. Și totuși, meseria este foarte dură, mai ales în asemenea condiții de temperatură. Umerii încărcați cu fildeșurile grele sau cu pachetele de provizii, se transformă de multe ori în carne vie; picioarele le sângerează, pieptul le e sfâșiat de buruienile înțepătoare, căci muncesc aproape goi, din zorii zilei până la unsprezece dimineața și-și reiau marșul, când arșița a trecut, până seara. Dar interesul traficanților le comandă să-i plătească bine, și-i plătesc pe măsură; să-i hrănească bine, și-i hrănesc pe măsură; să nu-i surmeneze peste poate, și nu-i surmenează. Pericolele vânătorii de elefanți sunt foarte reale, fără a mai pune la socoteală eventualele întâlniri cu lei și pantere, iar șeful trebuie să se bazeze pe personalul său. În afară de asta, odată adunată această recoltă de materie prețioasă, mai contează doar întoarcerea cu bine și fără întârziere a caravanei la factoriile de pe coastă. Este, așadar, extrem de important să nu apară nici un impediment cauzat de oboseli excesive sau de boli – printre care și variola ale cărei ravagii sunt cele mai de temut. Astfel, pătruns de aceste principii și ajutat de o lungă experiență, portughezul Urdax, având mare girjă de oamenii săi, izbândise pănâ atunci în expedițiile profitabile din Africa ecuatorială.

Era cazul și acesteia din urmă, căci avea un stoc considerabil de fildeș de cea mai bună calitate din regiunile de dincolo de Bahar-el-Abiad, aproape de granița cu Darfour.

Tabăra fu organizată la umbra unor tamarini². După ce hamalii descărcară proviziile, John Cort începuse să-i pună întrebări portughezului, care vorbea fluent limba engleză, și iată ce răspunsuri primi:

— Domnule Cort, sper că locul de popas este convenabil, iar boii noștri se pot hrăni pe săturate?!

— Într-adevăr, au aici suficientă iarbă grasă, spuse John Cort.

— Am paște și noi, adăugă Max Huber, dacă am avea constituția unui rumegător și trei stomacuri pentru a o digera!

— Mulțumesc, replică John Cort, dar prefer o bucată de antilopă la grătar, câțiva biscuiți din care avem din belșug și niște vin de Madera...

— La care am putea adăuga câteva picături din acest râu limpede care străbate acestă câmpie, spuse portughezul, arătând un curs de apă – afluent al fluviului Ubangi, fără îndoială, - ce curgea la un kilometru de ei.

Tabăra fu gata fără întârziere. Fildeșul fu strâns în grămezi lângă căruță. Atelajele rătăceau în jurul tamarinilor. Ici, colo fură aprinse focuri din crengile uscate, căzute din copaci. Foreloper-ul se asigură că nimeni nu ducea lipsă de nimic. Aveau, din belșug, carne de elan și de antilopă, proaspătă sau uscată, iar vănâtorii le puteau înlocui cu mare ușurință. Aerul se umplu de aroma fripturilor și fiecare dădu dovadă de un apetit formidabil, justificat de această jumătate de zi de marș.

E de la sine înțeles că armele și munițiile rămăseseră în căruță, - câteva lăzi de cartușe, puști de vânătoare, carabine, revolvere, instrumente excelente ale armamentului modern, puse la dispoziția portughezului, lui Kharmis, John Cort și Max Hubert, în caz de urgență.

Masa se termină aproape după o oră. Cu ajutorul oboselii și cu stomacul plin, caravana căzu într-un somn profund.

Totuși, foreloper-ul o lăsă sub supravegherea câtorva oameni, care trebuiau să facă cu schimbul din două în două ore. În aceste ținuturi îndepărtate, trebuie întotdeauna să te păzești împotriva răufăcătorilor, cu două sau patru picioare. Astfel că Urdax nu întârzie să ia toate măsurile necesare. În vârstă de cincizeci de ani, încă în putere, foarte priceput în conducerea expedițiilor de acest gen, era deosebit de rezistent. De asemenea, Khamis, de treizeci și cinci de ani, era sprinten, zvelt, dar și solid, cu mult sânge rece și foarte curajos, oferea cea mai bună garanție pentru a călăuzi caravanelor de-a lungul Africii.

Portughezul și cei doi prieteni se așezară pentru cină la poalele unui tamarin. Mâncarea adusă de băiețel, fusese pregătită de unul dintre indigeni care avea și funcția de bucătar.

În timpul cinei, nici limbile, nici fălcile nu stătură degeaba. Mâncatul nu te împiedică să vorbești, dacă nu te grăbești prea tare. Despre ce vorbeau oare? Despre incidentele din timpul expediției spre nord-vest?... Nicidecum. Peripețiile prin care puteau trece la întoarcere erau mai actuale și mai interesante. Drumul urma să fie destul de lung până la factoriile din Libreville – mai mult de două mii de kilometri – ceea ce însemna aproximativ nouă până la